III.7. Anglia medievală
CCA 450-1485
Între secolele V-VII, anglo-saxonii au
înfiinţat mai multe regate pe teritoriul Marii Britanii de astăzi. În secolele
VIII-IX, ei s-au unit în lupta împotriva vikingilor danezi. După o perioadă de
dominaţie daneză, normanzii francezi au cucerit Anglia în anul 1066.
Proprietăţile regilor englezi de pe continent şi pretenţiile la tronul francez
au provocat Franţa şi au delanşat Războiul de 100 de Ani. În sec. XV, disputele
privind succesiunea la tron au dus la Războiul Rozelor. Nobilii au profitat de
slăbirea monarhiei pentru a-şi consolida dreptul de participare la luarea
deciziilor, instituind Parlamentul, care pe la mijlocul sec. XVI s-a împărţit
în Camera Lorzilor şi Camera Comunelor.
Colonizarea de către anglo-saxoni şi înfiinţarea regatelor
Anglo-saxonii, iar după ei vikingii
danezi, au cucerit vaste regiuni din Insulele Britanice, i-au alungat pe
localnicii britoni şi s-au stabilit pe teritoriile lor. Triburile britanice
locale au fost împinse către nord şi vest înspre Scoţia şi Ţara Galilor.
Triburile germanice de pe ţărmurile
Mării Nordului au venit pe coasta Marii Britanii în jurul anului 450. Fuseseră
chemate de celţii britanici pentru a-i ajuta în calitate de mercenari să-i
alunge pe picţii invadatori, care coborâseră din Scoţia. Anglii, saxonii şi
iuţii conduşi de fraţii legendari Hengist şi Horsa s-au stabilit permanent pe
teritoriul englez. Localnicii britoni au fost siliţi să se retragă spre
regiunile periferice din Scoţia şi din Ţara Galilor, unde prinţii celtici şi-au
putut păstra independenţa până în sec. XIII.
Ocuparea teritoriului şi stabilirea
triburilor germanice, reunite sub numele de anglo-saxoni, au luat sfârşit în sec.
VII. În acel moment existau şapte mari regate anglo-saxone, care formau o
heptarhie: Mercia, Northumbria, Anglia de Est, Wessex, Essex, Sussex şi Kent.
Northumbria a dominat în sec. VII, dar supremaţia a fost preluată de Mercia în
veacul următor. Cu toate acestea, unificarea Angliei s-a făcut cu ajutorul
Wessexului, care se confrunta cu atacurile vikingilor. Primul raid al
vikingilor danezi în anul 793 a avut drept ţintă mănăstirea Lindisfarne în
largul coastelor Northumbriei. Au urmat noi atacuri şi incursiuni până
anglo-saxon, când în jurul anului 866 danezii s-au hotărât să cucerească
Anglia. Pătrunzând prin estuarul Tamisei, ei au ocupat teritoriile de la nord
de râu, formând Danelaw.
Vikingii norvegieni au cucerit şi ei în
acelaşi timp zonele de coastă şi insulele Irlandei, Scoţiei şi Angliei,
înfiinţând regatele Dublin şi Insula Man.
Creştinarea
anglo-saxonilor
Sfântul Augustin a fost trimis de Papa
Grigore I să îi convertească pe anglo-saxoni la creştinism şi şi-a început
misiunea din Kent în anul 597. Regele Ethelbert era căsătorit cu o prinţesă
creştină din neamul francilor, care l-a convins să treacă la creştinism.
Augustin a devenit primul arhiepiscop de Canterbury, oraş unde se află şi în
prezent cea mai importantă arhiepiscopie din Anglia. Ulterior, anglo-saxonii au
devenit ei înşişi misionari, cum a fost cazul Sfântului Bonifaciu, mort în anul
754 şi cunoscut ca „Apostolul Germaniei".
Lupta anglo-saxonilor împotriva danezilor şi normanzilor
Danezii nu au reuşit să cucerească
Regatul Wessex, care a devenit cu timpul nucleul unificării Angliei.
Regele Alfred cel Mare al Wessexului a
urcat pe tron în anul 871. A încheiat un acord de pace cu danezii, însă aceştia
nu l-au respectat. În anul 878, Alfred i-a învins în bătălia de la Edington,
iar în anul 886 a recucerit Londra. La moartea sa în anul 899, a eliberat mai
multe teritorii spre nord. Alfred cel Mare a rămas în istorie ca un legislator
de marcă şi ca traducător al unor opere istorice şi filozofice din limba
latină.
Succesorii săi au continuat să lupte
împotriva danezilor. Ethelstan, nepotul lui Alfred, a recucerit ultimele
teritorii pierdute în anul 937, învingându-i pe danezi şi pe aliaţii lor galezi
şi scoţieni. Deşi danezii fuseseră bătuţi în repetate rânduri pe teritoriul
englez, ei nu au încetat să facă incursiuni. Regele Ethelred II a încercat în
zadar să îi mituiască cu mari sume de bani, numite „tributul Danegeld".
Regele danez Sweyn Barbă-despicată a invadat din nou Anglia şi l-a trimis în
exil pe Ethelred, după ce coloniştii danezi rămaşi fuseseră masacraţi de
englezi. Canut (Knud) cel Mare, fiul lui Svein, l-a înfrânt pe Edmund II fiul
lui Ethelred, în 1016, în bătălia de la Assandun şi a fost recunoscut ca rege
al Angliei. Canut s-a căsătorit cu Emma de Normandia, văduva lui Ethelred II, şi
s-a convertit la creştinism. După ce a devenit şi monarh al Danemarcei şi al
Norvegiei, regatul său se întindea pe coastele Mării Nordului, dar şi în nordul
Germaniei.
La moartea lui Hardecanut, fiul lui
Canut, în anul 1042, neexistând moştenitori, Godwin, conte de Wessex şi
conducător al nobililor anglo-saxoni, l-a chemat pe Eduard Confesorul, fiul lui
Ethelred II din exil din Normandia şi l-a numit rege. Eduard a câştigat în
scurt timp antipatia tuturor, întrucât adusese cu sine consilieri normanzi, pe
care îi prefera nobililor anglo-saxoni. După ce nu a avut nici un moştenitor
din căsătoria sa cu fiica lui Godwin, el l-a numit pe vărul său, ducele Wilhelm
II de Normandia ca succesor. Anglo-saxonii l-au ales însă pe tron pe Harold II,
fiul lui Godwin, după moartea lui Edward în anul 1066. Harold a reuşit să
respingă o invazie a vikingilor care doreau să refacă regatul lui Canut din
jurul Mării Nordului. A pierdut în cele din urmă bătălia de la Hastings din
anul 1066 în faţa trupelor lui William, duce de Normandia, care au debarcat în
Anglia. Harold a murit în luptă şi William I Cuceritorul a fost încoronat rege
al Angliei.
Anglia sub dominaţia normanzilor
William I Cuceritorul şi urmaşii lui au
introdus un sistem de guvernare centralizat şi bine organizat, prin care puteau
controla atât nobilimea cât şi Biserica.
Vikingii danezi, cunoscuţi şi sub numele
de „normanzi" (oameni ai nordului), s-au stabilit permanent în jurul
estuarului Senei în nordul Franţei spre sfârşitul sec. IX. În anul 911, regele
francilor de vest, Carol III, a trebuit să-l accepte ca vasal pe conducătorul
normand Rollo, care fusese creştinat şi primise titlul de Duce de Normandia.
Prin căsătoriile lor, conţii şi ducii care i-au urmat au pătruns în casele
regale franceze şi engleze şi au câştigat tot mai multă influenţă. Pretenţiile
lor ca moştenitori au determinat invadarea Angliei de către ducele William, un
urmaş al lui Rollo. Încoronarea sa în anul 1066 ca regele William I Cuceritorul
a marcat începutul epocii normande în Anglia.
Până în anul 1071, William supusese
toată Anglia instaurând rapid sistemul feudal. Jurământul de credinţă de la
Salisbury din 1086 îi obliga pe vasali să rămână credincioşi seniorilor lor.
Nobililor anglo-saxoni rebeli le-au fost confiscate proprietăţile, acestea
fiind împărţite între invadatorii normanzi. William şi-a introdus oamenii în
aproape toate posturile cheie din Biserică, de la curte şi din administraţie.
Registrul Domesday Book din anul 1086 ne dezvăluie faptul că aproape
toate proprietăţile private aparţineau deja la acea vreme normanzilor. La nivel
local, împărţirea Angliei în comitate, conduse de un şerif în calitate de
reprezentant al regelui, s-a păstrat de pe vremea anglo-saxonilor.
După moartea lui William în anul 1087,
s-a declanşat o dispută între fiii săi pentru Anglia şi Normandia. Mezinul
regelui, Henric Beauclerc, a fost cel care a câştigat coroana. În timpul
domniei sale a avut loc şi Sinodul de la Westminster din 1107, care a rezolvat
controversa investiturii clericilor de către laici. Arhiepiscopul Anselm de
Canterbury, promotor de seamă al mişcării filozofice a scolasticismului
timpuriu, s-a opus regelui în problema investiturii. Spre deosebire de ginerele
său Henric V, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Henric I şi-a revendicat
dreptul de a numi clerici, în ciuda opoziţiei cu care s-a confruntat.
Domesday Book
În anul 1086, William I Cuceritorul a
poruncit să se facă o înregistrare completă a tuturor proprietăţilor şi
veniturilor din Anglia. Datele au fost scrise, împreună cu recensământul
populaţiei în Domesday Book servind la calcularea dărilor. Nicăieri în Europa
nu a existat o administrare atât de riguroasă, ca cea din Anglia din timpul
normanzilor.
Casa Plantagenet
Familia Plantagenet a încercat să
consolideze monarhia engleză şi să îşi extindă în acelaşi timp proprietăţile în
Franţa.
După moartea prematură a singurului său
fiu, Henric I i-a silit pe nobili să o recunoască pe fiica sa Matilda ca
moştenitoare a tronului. Ea s-a recăsătorit cu francezul Geoffrey, conte de
Anjou, numit şi Plantagenet pentru ramura de grozamă pe care o purta la coif în
timpul turnirelor. La moartea lui Henric în anul 1135, nepotul său Ştefan,
conte de Blois, a preluat tronul. După un lung război civil, în anul 1153
Ştefan a trebuit să îl numească succesor pe fiul Matildei şi al lui Geoffrey,
Henric Plantagenet, conte de Anjou şi duce de Normandia, care a devenit rege al
Angliei ca Henric II, după moartea lui Ştefan de Blois în anul 1154.
Disputele legate de succesiune, au
slăbit puterea regală centrală, iar nobilimea şi Biserica au devenit tot mai
influente. Pentru a-şi consolida poziţia, Henric a încercat să uniformizeze
sistemul juridic. Reformele au scăzut însă autoritatea tribunalelor
ecleziastice. Clerul era nevoit să recurgă la tribunalele regale laice, şi de
aici a apărut un conflict cu Thomas Becket, arhiepiscopul de Canterbury.
În anul 1169, Henric a început cucerirea
Irlandei. Cea mai inspirată mişcare politică a sa a constituit-o căsătoria cu
Eleonora de Aquitania, fosta soţie a regelui francez Ludovic VII. Plantageneţii
au unit Anjou, Normandia şi Aquitania cu Anglia, creând astfel Regatul Angevin,
care submina autoritatea regelui francez, revendicându-i teritoriile.
Succesorul lui Henric, fiul său Richard
I Inimă de Leu, a devenit rege în anul 1189 şi a pornit neîntârziat în a treia
cruciadă către Ţara Sfântă.
Aflând despre situaţia din Anglia, el
s-a decis să se întoarcă. Pe drumul spre casă, a fost luat prizonier lângă
Viena, în anul 1192, de către Ducele Leopold V de Austria, cu care intrase în
conflict în timpul cruciadei. Acesta l-a predat împăratului german Henric VI,
care a cerut o recompensă enormă pentru a-l elibera, iar plata ei aproape că a
falimentat Anglia. Creşterea dărilor şi guvernarea despotică a lui Ioan Fără-de-Ţară,
care devenise regent în absenţa fratelui său Richard, au nemulţumit populaţia.
În aceste circumstanţe a luat naştere legenda lui Robin Hood, care lua de la
cei bogaţi şi împărţea din averea lor celor săraci.
După revenirea în ţară din prizonierat
în anul 1194, Richard I Inimă de Leu a fost nevoit să recucerească
proprietăţile angevine din Franţa, pe care le ocupase regele francez Filip II
August. A fost ucis în anul 1199 într-o luptă împotriva nobilimii răsculate din
Aquitania. A intrat în legendă devenind un simbol al cavalerului medieval.
Thomas Becket
Prin decretul lui Henric II din anul
1164, clerul trebuia să se prezinte în tribunalele laice. Thomas Becket,
arhiepiscopul de Canterbury, s-a opus. A fost asasinat în catedrala din
Canterbury în anul 1170 de cavalerii care au răspuns întrebării retorice a lui
Henric: „Chiar nu mă scapă nimeni de preotul ăsta sâcâitor?" Profund
îndurerat de moartea lui, Henric a făcut penitenţă la mormântul lui Becket şi a
anulat decretul.
Conflictul cu nobilimea şi formarea Parlamentului
Regii nu au reuşit să îi supună pe
nobili şi au fost nevoiţi să le acorde dreptul de a participa în luarea de
decizii politice.
În anul 1199, tronul a fost preluat de
Ioan, fratele mai tânăr al lui Richard, care pierduse aproape toate
proprietăţile Angliei în Franţa în urma unui conflict cu regele francez Filip
II August. Al patrulea fiu în familia regală, Ioan era cunoscut sub numele
„Fără-de-Ţară", întrucât nu moştenise nimic. După ce a fost înfrânt de
către Filip în Bătălia de la Bouvines în anul 1214, nobilii englezi s-au
răsculat şi l-au forţat să semneze în anul 1215 Magna Carta, prin care
regele se obliga să recunoască drepturile şi libertăţile nobilimii şi ale
Bisericii. Magna Carta reprezintă fundamentul sistemului legislativ
englez.
Henric III, Fiul lui Ioan, a preluat
puterea în anul 1216 cu planuri ambiţioase. Dorea să obţină tronul Sfântului
Imperiu Roman pentru fratele său, Richard de Cornwall, precum şi coroana
Siciliei. Presiunea dărilor şi numirea unor favoriţi ai regelui din sudul
Franţei în posturi cheie în stat au declanşat în anul 1258 o revoltă a
nobililor englezi conduşi de Simon de Montfort, numită Războiul Baronilor. Deşi
Simon de Montfort fusese la început unul dintre favoriţii promovaţi de Henric
şi nimeni nu se aştepta ca el să se situeze în fruntea unei revolte, conflictul
dintre cei doi a apărut atunci când Montfort s-a căsătorit cu Eleonora, sora
lui Henric, fără acordul regelui.
Henric a fost luat prizonier în timpul
Bătăliei de la Lewes din anul 1264 şi a fost silit să convoace pentru prima
dată Parlamentul care urma să includă nobilimea, trimişii din comitate şi
reprezentanţii oraşelor. La început, toţi delegaţii nobililor, Bisericii şi
restului populaţiei s-au întâlnit. Ulterior s-a realizat separarea în Camerele superioară
şi cea inferioară. Deşi Eduard I, fiul lui Henric, l-a învins pe Simon de
Montfort în bătălia de la Evesham din anul 1265, a fost silit să păstreze
Parlamentul, întrucât avea nevoie de sprijinul financiar al nobilimii şi al
oraşelor pentru campaniile sale militare. În anul 1297, a acordat Parlamentului
prerogativa de a aproba dările. Cu toate acestea, Eduard a reuşit să
reconsolideze autoritatea regală prin mai multe reforme. L-a învins de asemenea
pe ultimul prinţ celt independent din Ţara Galilor în anul 1284, câştigând
titlul de „Prinţ al Ţării Galilor" pentru sine şi pentru toţi urmaşii săi.
Pe de altă parte însă, Eduard a reuşit doar pentru o scurtă vreme să pună
stăpânire pe Scoţia.
În anul 1307, fiul şi succesorul său,
Eduard II, s-a văzut nevoit să renunţe la planurile tatălui său de a supune
Scoţia. S-a confruntat cu o rezistenţă puternică din partea nobililor faţă de
favoriţii săi şi de pretenţiile sale exagerate. Soţia sa Isabela, fiica regelui
Filip IV, l-a uzurpat în anul 1327 cu ajutorul amantului ei, baronul exilat
Roger Mortimer şi se presupune că l-ar fi ucis.
Războiul de 100 de Ani şi Războiul Rozelor
Anglia şi-a investit ultimele forţe în
Războiul de 100 de Ani. Casele de Lancaster şi York rivalizau pentru obţinerea
tronului şi a moştenirii Plantageneţilor.
Când în anul 1330 Eduard III a devenit
major, şi-a exilat mama şi a ordonat execuţia amantului acesteia. Ca nepot al
regelui Filip IV, a revendicat tronul Franţei când ultimul moştenitor din
dinastia Capetingilor a murit în anul 1328, declanşând astfel Războiul de 100
de Ani. La începutul războiului s-a făcut remarcat în fruntea armatei cel mai
mare fiu al regelui, Eduard, cunoscut şi sub numele de Prinţul Negru datorită
armurii pe care o purta. A murit cu un an înainte de tatăl său, în 1376, astfel
încât în 1377, mezinul regelui în vârstă de zece ani a devenit regele Richard
II. După ce a înăbuşit răscoala ţăranilor din anul 1381, domnia sa a devenit
tot mai autoritară, în special în privinţa Parlamentului, care susţinea deschis
revolta condusă de vărul lui Richard, ducele de Lancaster. Regele a fost
detronat în anul 1399 şi probabil ucis, iar ducele de Lancaster s-a urcat pe
tron ca Henric IV.
Războiul din Franţa a reizbucnit în anul
1415, în timpul domniei fiului său, Henric V. După moartea prematură a regelui
în anul 1422, soarta s-a întors împotriva englezilor. Până în 1453, în timpul
domniei lui Henric VI, Anglia pierduse toate proprietăţile continentale, mai
puţin portul Calais. Situaţia s-a înrăutăţit când regele a căzut pradă
nebuniei. Mai mulţi nobili au început să se lupte pentru regenţă. O facţiune
era condusă de un văr al regelui, Richard, duce de York, care avea şanse de a
obţine tronul, întrucât ambii părinţi erau descendenţi direcţi ai regelui
Eduard III. Războiul civil a izbucnit în 1455. Întrucât Casa de Lancaster avea
un trandafir roşu pe blazon, iar cea de York unul alb, conflictul dintre ele a
intrat în istorie cu numele de Războiul Rozelor.
Eduard IV, fiul lui Richard de York, a
preluat tronul cu ajutorul lui Richard Neville, conte de Warwick, cunoscut sub
numele de „Făuritorul de regi". Când Neville nu l-a mai susţinut, Eduard a
fost nevoit să fugă din ţară în anul 1470. S-a întors cu trupe şi i-a înfrânt
pe Neville şi pe Eduard, fiul lui Henric VI, amândoi fiind ucişi în luptă.
Henric VI a fost executat în Turnul Londrei în anul 1471, iar Eduard a domnit
în linişte până la moartea sa în anul 1483.
Fratele său, Richard III, i-a urmat la
tron. El a reuşit să îi elimine de la succesiune pe fiii minori ai lui Eduard.
Henric Tudor, un nepot al lui Henric VI, a venit în Anglia ca moştenitor al
Casei de Lancaster şi descendent al unei vechi familii regale galeze. Richard
III a fost ucis în bătălia de la Bosworth din anul 1485. Noul rege, Henric VII,
a unificat Casele de Lancaster şi York, căsătorindu-se cu Elisabeth de York,
fiica şi moştenitoarea lui Eduard IV şi a devenit astfel primul monarh din
familia Tudorilor.
