VII.26. Africa după proclamarea independenţei naţiunilor

  05:59    

DIN 1945

Naţiunile Africii subsahariene devenite independente după 1957 au continuat să suporte consecinţele colonialismului pe continentul lor. Optimismul primilor ani de independenţă a fost urmat de lovituri repetate de stat, de conflicte violente şi deziluzii publice faţă de promisiunile neonorate de a pune capăt sărăciei şi de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Alte probleme cu care se confruntă regiunea sunt seceta şi foametea o, accesul limitat la apă potabilă şi creşterea alarmantă de infectare cu HIV/SIDA începând cu 1980. Aceste probleme sunt agravate de regimurile autoritariste, adesea corupte.

Decolonizarea: context şi probleme

După Al Doilea Război Mondial, incapacitatea puterilor coloniale europene, conjugată cu conştiinţa de sine sporită a popoarelor băştinaşe, au constituit premisele pentru o autoguvernare în multe colonii africane, majoritatea confruntându-se cu serioase probleme economice, politice şi sociale.

După cel de Al Doilea Război Mondial, în coloniile africane au apărut mişcări puternice pentru independenţă, favorizând apariţia unor noi naţiuni africane începând cu 1957. Succesul mişcării panafricane după 1945 este asigurat de conştiinţa de sine sporită a naţiunilor africane. Cel de Al Doilea Război Mondial, în care trupele mai multor colonii au luptat alături de stăpânirea colonială, a grăbit sfârşitul supremaţiei europene. Un rol important l-a jucat şi dezvoltarea noilor direcţii în islam şi mai ales în creştinism, care se deosebeau în mod evident de cele occidentale şi se aflau într-o strânsă legătură cu conceptul de identitate naţională. Totuşi, cea mai importantă a fost reorientarea în abordarea puterilor europene, slăbite după război.

Majoritatea conducătorilor mişcării africane de independenţă proveneau din grupuri de intelectuali indigeni şi elite profesionale, care fuseseră educaţi în metropolă şi care pledau pentru progresul material pe care îl cunoscuseră. Ei sperau ca autoguvernarea să ajute la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi în fostele colonii. Cu toate acestea, în ajunul proclamării independenţei, Africa se confrunta cu probleme dificile, moştenite din perioada colonialismului. Decalajul dintre elita educată şi majoritatea analfabetă a populaţiei era semnificativ, iar economiile acestor naţiuni erau strâns legate de metropole. Mai mult decât atât, multe dintre fostele colonii nu erau naţiuni ca atare, ci zone de influenţă europeană. Graniţe abstracte divizau în mod arbitrar grupuri lingvistice şi etnice, făcând dificilă identificarea locuitorilor. Solidaritatea tribală şi lupta dintre majoritate şi minoritate subminau adesea noile structuri democratice. Un caz extrem de grav a fost genocidul din 1994 în Rwanda. Instabilitatea politică, graniţele neclare, sărăcia şi lipsa infrastructurii, toate acestea constituiau mari piedici în procesul de consolidare a noilor state.

Prăbuşirea colonialismului

La sfârşitul anilor 1950, puteri coloniale ca Marea Britanie, Franţa şi Belgia şi-au încheiat stăpânirea în Africa. Pe cât a fost posibil, ele au încercat să lase drum deschis intereselor comerciale.

Cele trei ţări au răspuns diferit aspiraţiei africanilor de a obţine independenţa. Britanicii au folosit la început structuri sociale şi elite indigene pentru a-şi administra indirect coloniile, într-un mod simplu şi eficient. Ei s-au retras treptat, făcând loc autoguvernării africane, ca urmare a mişcărilor pentru independenţă. Acesta a fost cazul Ghanei, care a devenit prima naţiune independentă din Africa subsahariană în 1957. Una după alta, coloniile au devenit membre suverane ale Comunităţii Britanice de Naţiuni: Nigeria şi Somalia în 1960, Uganda în 1962, Zanzibar (care s-a unit cu Tanganyika în 1964 pentru a forma Tanzania) şi Kenia în 1963 şi Zambia în 1964. Excepţii au constituit Rhodesia şi Africa de Sud, unde populaţia albă a preluat puterea pentru a împiedica accesul majorităţii de culoare.

Franţa a încercat relativ devreme să acorde drepturi civile coloniilor sale din Africa subsahariană şi astfel să le apropie de metropolă. În 1944, pentru a-şi asigura adepţi în lupta împotriva regimului de la Vichy, generalul de Gaulle, lider al guvernării franceze din exil, dă asigurări câtorva conducători africani că locuitorilor coloniilor franceze li se vor acorda drepturi civile. În 1946, a fost abolită munca silnică, dar cum beneficiile promise nu s-au materializat, cererile pentru independenţă au început să crească. A eşuat astfel şi planul lui Charles de Gaulle de a forma o uniune a statelor, sub conducere franceză. Cu excepţia Algeriei, coloniile franceze africane - incluzând Coasta de Fildeş, Guineea, Camerunul, Nigeria, Senegalul, Ciadul şi Republica Centrafricană - şi-au câştigat independenţa în mod paşnic după 1960; Djibouti, ca important punct strategic, devine independent abia în 1977.

Dintre coloniile belgiene, Congo, considerată o colonie model, a trecut printr-o experienţă traumatizantă a decolonizării, după intervenţia Statelor Unite ale Americii. Rwanda şi Burundi devin independente în 1962.

Portugalia plătea trupe de mercenari pentru a controla mişcările de independenţă din coloniile sale Angola şi Mozambic. Lupte sângeroase au avut loc în 1960, dar statele şi-au câştigat independenţa abia în 1975.

Preşedintele Ghanei Kwame Nkrumah
Drumul nostru spre libertate, 1961

Mişcarea pentru independenţă, amplificându-se după cel de Al Doilea Război Mondial, s-a răspândit în toată Africa precum un foc de mărăcini. Strigătul libertăţii, limpede şi cu ecou..., a devenit un uragan puternic, care va mătura vechea Africă colonială. Anul 1960 a fost anul Africii. Doar într-un singur an, 17 state africane şi-au câştigat independenţa devenind suverane.

Africa de Vest

Dintre statele vest-africane, Nigeria are cea mai frământată istorie postcolonială. Ghana, Senegal şi Coasta de Fildeş s-au consolidat treptat după obţinerea independenţei.

Pe 6 martie 1957, Ghana devine prima naţiune independentă din Africa subsahariană. Kwame Nkrumah, unul dintre liderii intelectuali ai mişcării pentru eliberarea Africii şi prim-ministru al Ghanei din 1952, devine preşedinte şi instituie un regim din ce în ce mai autocratic. În februarie 1996 este înlăturat printr-o lovitură de stat şi emigrează în Guineea. După o scurtă perioadă de democraţie care a ţinut până în 1972, forţele militare preiau puterea în urma unor lovituri de stat. La sfârşitul lui 1981, locotenentul de aviaţie Jerry Rawlings accede la guvernare în urma unui puci, introduce structuri democratice şi liberalizează economia. Câştigă apoi alegerile prezidenţiale de două ori consecutiv, înainte de a preda puterea în mod paşnic contracandidatului John Kufuor în 2001.

După ce Nigeria îşi câştigă independenţa în 1960, încep confruntări intense între clanuri, care duc la separarea regiunilor naţionale şi la formarea unor guverne paralele. Din 1966 până în 1999, au loc mai multe lovituri de stat, şi se succed mai multe regimuri, întrerupte de scurte perioade de democratizare. Războiul civil izbucneşte în 1967 şi durează până în 1970 în regiunea Biafra, care s-a declarat independentă. Din 1999, sub conducerea preşedintelui Olusegun Obasanjo, Nigeria începe să se stabilizeze şi să încerce stabilirea de relaţii cu comunitatea internaţională. Totuşi, conflictele religioase şi corupţia continuă să afecteze ţara.

Din 1960, în Senegal a fost la conducere Leopold Sedar Senghor. Socialist şi totodată un poet de renume, e respectat pentru calitatea sa de purtător de cuvânt al întregului continent şi de mediator internaţional. Senghor a condus ţara ca preşedinte până în 1980, printr-un sistem prezidenţial surprinzător de liberal. Succesorii săi, Abdou Diouf (1980-2000) şi Abdoulaye Wade au menţinut stabilitatea politică a statului senegalez.

Ahmed Sekou Toure, preşedinte al Guineii între 1958 şi 1984, a instituit o guvernare prezidenţială socialistă. Regimul său a supravieţuit câtorva tentative de lovituri de stat şi s-a caracterizat prin reprimarea brutală a populaţiei civile. Succesorul său, Lansana Conte, a continuat dictatura. Corupţia şi încălcarea drepturilor omului au descurajat investitorii internaţionali, iar în ianuarie 2005, Conte scapă cu greu de o tentativă de asasinare.

Coasta de Fildeş (Côte d'Ivoire) a fost condusă de preşedintele Felix Houphouet-Boigny până în 1993. În această perioadă, ţara a fost una dintre cele mai prospere din punct de vedere economic şi mai stabile politic din Africa. Ambii săi succesori, atât Henri Bedie, care s-a aflat la conducere timp de 7 ani înainte de a fi eliminat în 2000, cât şi socialistul Laurent Gbagbo, au falsificat alegerile pentru a rămâne la putere. Nordul şi sudul ţării fiind împărţite după criterii politice şi doctrinare. În 2002 izbucneşte războiul civil. După intervenţia Franţei, a Africii de Sud şi a ONU, în aprilie 2005 se încheie un acord de pace.

Africa Centrală

Din 1960, în statele centrafricane au predominat guvernele autoritariste.

În Niger, preşedintele Hamani Diori a instituit conducerea unipartită în 1960, stabilind o legătură strânsă cu Franţa, continuată de succesorul său, Seyni Kountche. Nemulţumirile au dus, în 1996, la un puci. În 1999, forţele militare restituie puterea preşedintelui Mamamdou Tandja, care introduce sistemul multipartit şi democratizează statul.

Ciadul suferea de pe urma tensiunilor religioase ce apăruseră între nordul islamic şi sudul creştin. După protestele populaţiei musulmane faţă de impozitele mari, conflictul a escaladat, transformându-se în război civil, în care Franţa şi Libia au intervenit între 1984 şi 1988. În 1993 a fost ales preşedinte Idriss Deby şi pe durata mandatului său s-a adoptat o constituţie, iar situaţia ţării s-a stabilizat treptat. În 1994 Libia şi-a retras trupele după ce Curtea Internaţională de Justiţie i-a respins cererea la o fâşie teritorială disputată de cele două ţări.

Republica Centrafricană a fost condusă iniţial în mod autoritarist de către preşedintele David Dacko. În ianuarie 1966 acesta este răsturnat de la guvernare de către şeful armatei, Jean-Bedel Bokassa, care a instituit unul dintre cele mai sângeroase regimuri din Africa. Bokassa s-a autointitulat preşedinte pe viaţă în 1973 şi apoi, printr-o ceremonie megalomană, s-a încoronat ca împărat Bokassa I, în decembrie 1977. A fost înlăturat în septembrie 1979 cu susţinere internaţională, Dacko revenind la conducere. Ţara a rămas însă în derivă. Nici preşedintele Ange Felix Patasse, ajuns la putere după alegeri controversate, nu a reuşit să asigure stabilitatea. Diverse grupări rebele au declanşat o serie de insurecţii care au destabilizat statul în anii 1990.

În Camerun, între 1960 şi 1982, a condus printr-un sistem unipartit, preşedintele francofon Ahmadou Ahidjo. Succesorul său, Paul Biya, a urmat la început aceeaşi politică, dar în urma protestelor publice a fost forţat să introducă un sistem multipartit în 1990. Validitatea democratică a alegerilor a fost disputată.

Din 1959, în Rwanda s-au produs ciocniri violente între majoritatea hutu, care s-a revoltat împotriva minorităţii tutsi - elita conducătoare, privilegiată în timpul perioadei coloniale. În jur de 150.000 tutsi au fugit din Rwanda înspre Burundi şi alte state vecine. După câştigarea independenţei în 1962, puterea au deţinut-o în cea mai mare parte militarii hutu.

Genocidul din Rwanda

După 1990, în Rwanda au sporit tensiunile între rebelii tutsi şi deţinătorii puterii, hutu. Când, în aprilie 1994, preşedintele Habyarima a murit într-un accident aviatic, în circumstanţe suspecte, extremiştii hutu au început, cu sprijinul propagandist al guvernului, să masacreze în mod sistematic cetăţenii tutsi, dar şi pe cei hutu moderaţi, de pe întreg teritoriul ţării. În doar câteva săptămâni, 800.000 de oameni din toate categoriile sociale au căzut victime genocidului. La începutul lunii iulie, trupele tutsi au reuşit să stabilească ordinea şi să preia controlul.

Republica Congo şi Republica Democrată Congo

De la independenţa lor, aceste două foste colonii din regiunea Congo, vorbitoare de limbă franceză, au fost incapabile să ajungă la o pace de lungă durată.

După cel de Al Doilea Război Mondial, Fulbert Youlou s-a erijat în lider al mişcării pentru independenţă în Brazzaville. Când fostul Congo francez devine stat suveran în 1960, Youlou ajunge preşedinte şi instalează un regim brutal. Este înlăturat în 1963, când Alphonse Massamba-Debat introduce socialismul de stat. După lupte acerbe, în 1968 triumfă Marien Ngouabi, care înfiinţează Partidul Muncitorilor Congolezi (PMC) şi care în 1970 proclamă Republica Populară Congo comunistă. În urma asasinării acestuia, Denis Sassou-Nguesso este numit preşedinte de către PMC în 1979. În 1990, el stabileşte un sistem multipartit şi introduce reforma democratică. Primele alegeri din 1992 au fost câştigate de opoziţie, după care au început violenţele şi a izbucnit un război civil ce avea să dureze trei ani. Sassou-Nguesso a condus Republica Congo de la preluarea puterii de către forţele sale armate în Brazzaville în 1997 şi a continuat s-o deţină, deşi luptele continuau.

Congo belgian, ale cărui resurse minerale erau exploatate de companiile miniere belgiene, s-a aflat într-o criză prelungită de la obţinerea independenţei în 1960. Conducătorii mişcării pentru independenţă, Joseph Kasavubu devine preşedinte şi Patrice Lummuba, prim-ministru ai noii Republici Democrate Congo, cu capitala la Leopoldville. Lumumba devine un erou internaţional al mişcării de eliberare odată cu cererea sa pentru decolonizarea totală a Africii. În 1960, provincia bogată în minerale Katanga, condusă de Moise Tschombe, îşi anunţă secesiunea; o rebeliune concomitentă a armatei privează guvernul de putere. Consiliul de Securitate ONU trimite forţe militare pentru a supraveghea dezarmarea trupelor. Armata a rămas totuşi o ameninţare, fiind suspectată şi de răpirea şi uciderea lui Lumumba în ianuarie 1961.

În noiembrie 1965, generalul Joseph Desiré Mobutu întreprinde o lovitură de stat militară şi îşi asumă guvernarea dictatorială. În 1971, Mobutu numeşte ţara Zair, cu capitala Kinshasa. El îşi tratează cu dărnicie excesivă protejaţii. Corupţia care i-a îmbogăţit pe Mobutu şi pe acoliţii săi s-a dovedit devastatoare pentru economie. La începutul anilor 1990, Mobutu a format coaliţii pentru a împărţi puterea, dar această iniţiativă a sa a provocat conflicte puternice în guvern. În luna mai 1997, în timp ce Mobutu era plecat din ţară la tratament, o alianţă condusă de Laurent-Désiré Kabila preia puterea. În anul 1997, ţara, denumită din nou Republica Democrată Congo, devine zonă de război, deoarece cinci state vecine au trimis în ţară grupări de rebeli militanţi. Războiul s-a încheiat cu o pace temporară, dar se estimează că a costat mai mult de două milioane de vieţi.

Africa de Est

În timp ce Somalia şi Sudanul au avut parte de violenţe şi haos politic, în Tanzania şi Kenya s-au dezvoltat sisteme politice relativ stabile.

După ce Tanganyika şi insula Zanzibar şi-au proclamat independenţa faţă de Marea Britanie în 1961, respectiv în 1963, ele s-au unit în 1964 pentru a forma Tanzania. Primul preşedinte, Julius Nyerere, a condus până în 1985 şi a dezvoltat un stat socialist unipartit din 1966. După demisia lui, Ali Hassan Mwinyi a supervizat tranziţia către o politică multipartită. În ciuda sărăciei, ţara a rămas stabilă sub succesorul său, Benjamin William MKapa.

Uganda şi-a câştigat independenţa în 1963. Premierul Milton Obote a fondat un stat social cu un partid unic în 1963. După lovitura de stat din 1971, generalul Idi Amin instituie unul dintre cele mai ia sângeroase regimuri din Africa; 200.000 de oameni au căzut victime forţelor de securitate. În aprilie 1979, a fost înlăturat şi Obote a revenit la putere. Preşedintele Yoweni Museveni, în funcţie din 1986, a reuşit să instaureze stabilitatea în ţară, în ciuda grupărilor rebele ce au continuat să acţioneze în nord.

În Kenya, politica a fost dominată de Jomo Kenyatta, de la obţinerea independenţei în 1963 până la moartea sa în 1978. Sub o presiune crescândă, succesorul său Daniel Arap Moi a permis alegeri multipartite în urma mişcărilor sociale din 1991. El pierde alegerile din 2002, iar succesorul său Mwai Kbaki îşi ia angajamentul să lupte împotriva corupţiei.

În 1969, armata, aflată sub conducerea generalului Siad Barre, preia puterea în Somalia. Luptele intense cu grupările rebele îl determină pe Barre să părăsească ţara, iar Republica Somaliland se separă. Între 1992 şi 1994, SUA şi trupele ONU au intervenit fără succes în războiul civil şi de atunci nici un guvern central nu a reuşit să deţină un control real asupra ţării.

În Ethiopia, împăratul Haile Selassie este înlăturat de armată în 1974. Între 1977 şi 1979, mii de oameni mor sub regimul de teroare roşie al lui Mengistu Haile Mariam, care instituise şi un program de colectivizare forţată. El este înlăturat în 1991, după separarea provinciilor Eritreea şi Tigray. În 1985, ţara a trecut printr-o perioadă de foamete, atenuată întrucâtva de ajutoarele internaţionale. După războiul cu Eritreea din 1999-2000, ambele state acceptă tratativele.

De la proclamarea independenţei în 1956, Sudanul a trecut prin conflictele dintre musulmani, creştini şi adepţii credinţelor africane. Puciul din iunie 1989 aduce la putere forţele islamice, ale căror încercări de a introduce religia în viaţa publică au provocat conflicte. În 2003, începe campania de epurare etnică şi masacrarea populaţiei de către miliţiile arabe din Darfur, sprijinite de guvern, acţiune calificată de opinia internaţională drept genocid.

SIDA în Africa

Mai mult de 25 de milioane de africani sunt infectaţi cu virusul imuno deficienţei dobândite (HIV). Peste 70% dintre cei infectaţi cu HIV de pe glob trăiesc în Africa subsahariană. Aici lipsesc resursele pentru prevenire şi tratament, deşi unele ţări, ca Uganda, au redus numărul de infecţii prin iniţiative educaţionale.

Africa de Sud

Cu excepţia Zambiei, lupta pentru eliberare anticolonială din Africa de Sud a fost pe cât de îndelungată, pe atât de sângeroasă. În Rhodesia a fost instituit un regim de apartheid.

În coloniile portugheze Angola şi Mozambic, lupta pentru independenţă a durat mai bine de un deceniu. În Angola, începând cu 1961, trei mişcări diferite pentru eliberare au dus o luptă armată împotriva conducătorilor coloniali. În 1975, Portugalia permite comuniştilor sub Agostinho Neto să formeze un stat independent. Sprijinit de URSS şi Cuba, Neto a căutat să instaureze o republică, dar i s-au opus forţele de rezistenţă UNITA, conduse de Jonas Savimbi şi sprijinite de SUA. După 1987, succesorul lui Neto, José Eduardo dos Santos, renunţă la marxism şi începe negocierile cu Savimbi. Din 2002 este menţinută o stare precară de pace.

Mozambicul devine independent în 1975. Comuniştii sub conducerea lui Samora Machel au încercat să instituie un sistem socialist, luptând în acelaşi timp împotriva grupărilor rebele susţinute de regimurile tip apartheid din Rhodesia şi Africa de Sud. Succesorul lui Machel, Joaquim Alberto Chissano, preşedinte din 1986, a câştigat şi alegerile libere din 1994 şi 1999.

Zambia, ca şi Rhodesia de Sud (Mozambicul actual) şi Nyasaland (Malawi de azi), făcea parte din Federaţia Centrafricană, aflată sub administraţie britanică. După ce Zambia îşi obţine independenţa în 1964, premierul Kenneth Kaunda devine preşedintele ţării. El a naţionalizat anumite domenii ale economiei şi în 1972 a instituit sistemul unipartit. În 1991, Kaunda pierde alegerile multipartite în faţa lui Frederick Chiluba, care supravieţuieşte încercărilor de lovitură de stat din 1997 şi 1998. Acestuia îi urmează în 2002 Levy Mwanawasa.

Ca reacţie la independenţa Zambiei, partidul radical al coloniştilor albi din Rhodesia de Sud îşi declară independenţa, în pofida protestelor Marii Britanii. În 1970, Rhodesia este declarată republică şi Ian Smith instaurează un regim apartheid similar cu cel din Africa de Sud. Acestuia i s-au opus forţele de eliberare africane ZAPU şi ZANU, aflate sub conducerea lui Joshua Nkomo, respectiv Robert Mugabe. Pe măsură ce statele vecine erau atrase în conflict, regiunea îşi pierdea din stabilitate. Au avut loc negocieri mediate de britanici în 1978-1979 între guvernul Smith şi mişcările de eliberare (care în 1976 s-au contopit, formând Frontul Patriotic). După ce a acordat garanţii coloniştilor albi, ZANU a câştigat alegerile în 1980.

Rhodesia a devenit Republica independentă Zimbabwe pe 18 aprilie 1980, de atunci şi Mugabe preia preşedinţia. Ulterior a început competiţia între Mugabe şi Nkomo. În 2000, a fost criticat la nivel internaţional pentru sprijinul său tacit acordat veteranilor de culoare ai mişcărilor de eliberare ca să ocupe fermele deţinute de albi. În interiorul statului orice opoziţie este reprimată cu multă duritate, iar populaţia suferă de foamete.

Africa de Sud

Africa de Sud a avut parte de un regim sever de apartheid până în 1990. În 1994, după o perioadă politică relativ paşnică, liderul mişcării de opoziţie, fostul condamnat Nelson Mandela, devine primul preşedinte de culoare al Africii de Sud.

Guvernarea albă din Africa de Sud începuse să implementeze legi complexe de tip apartheid din 1949, care au separat majoritatea de culoare de minoritatea albă, urmărind păstrarea puterii pentru cea din urmă. Politica apartheid de segregare rasială s-a aplicat prin crearea de rezervaţii sau ţinuturi-mamă, menite să împiedice africanii de culoare să intre în zonele locuite de albi. În 1950, Congresul Naţional African (CNA) a pornit o campanie de nesupunere civilă, impulsionând astfel rezistenţa maselor. În faţa represiunilor violente ale forţelor de securitate, CNA este influenţat tot mai mult de Nelson Mandela, pe măsură ce facţiunea militantă triumfa asupra pacifiştilor moderaţi. În 1960 au avut loc revolte şi represalii în districtele negrilor, de exemplu Masacrul din Sharpeville, în care zeci de demonstranţi de culoare au fost omorâţi de poliţie. Ca urmare, guvernul a scos CNA în afara legii şi de atunci organizaţia a acţionat clandestin, folosind tactici de gherilă. În 1964 mai mulţi lideri ai CNA, printre care şi Nelson Mandela, au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă.

În 1966, prim-ministrul Hendrik Verwoerd (1958-1966) a fost asasinat. Succesorul său, Balthazar J. Vorster, amplifică sistemul de securitate şi în 1976, în timpul revoltei din districtul Soweto, sunt ucişi câteva sute de negri. Atrocităţile au fost condamnate pe plan internaţional ducând la izolarea regimului sud-african. După 1978, sub presiuni externe, succesorul lui Vorster, Pieter Botha, aboleşte multe dintre legile apartheid, dar în acelaşi timp sporeşte în fapt represiunile asupra populaţiei de culoare. După revolte sângeroase în 1985-1986, se declară stare naţională de urgenţă. Interdicţia asupra CNA nu va fi ridicată decât după ce Willem de Klerk, succesorul lui Botha, ajunge la putere în 1989. Negocierile încep, deschizând drumul spre abolirea apartheidului. De Klerk a organizat împreună cu Mandela, care fusese între timp eliberat din închisoare, o tranziţie paşnică spre democraţie.

În 1993 se aprobă o nouă constituţie şi în 1994 au loc primele alegeri la care participă şi populaţia de culoare. CNA câştigă cu o majoritate absolută şi Mandela devine preşedinte, începând o politică de reconciliere. Este urmat în 1999 de fostul său camarad de arme şi vicepreşedinte, Thabo Mbeki, care va fi reales cu o majoritate covârşitoare în 2004.

Nelson Mandela

Avocat de profesie, condamnat la închisoare pe viaţă în 1964, Nelson Mandela a devenit simbol internaţional al rezistenţei de culoare în faţa apartheidului. În februarie 1985 a refuzat eliberarea şi a cerut în schimb abolirea segregării rasiale. A fost eliberat după 26 de ani de închisoare, când regimul apartheid începuse să se clatine. Mandela a pledat pentru o predare paşnică a puterii şi a fost ulterior ales preşedinte. A împărţit Premiul Nobel pentru pace în 1993 împreună cu fostul preşedinte Frederik Willem de Klerk. Mandela continuă să se bucure de respectul întregii lumi în calitate de mediator internaţional.