VII.27. Canada
DIN 1945
Din 1931, Canada este stat suveran în
cadrul Comunităţii Britanice de Naţiuni. Ea a devenit demult un stat industrial
modern o cu o democraţie stabilă, care întreţine legături strânse cu sistemul
occidental de alianţe şi cu misiunile de pace ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Dezechilibrul dintre majoritatea anglofonă dominantă din punct de vedere
cultural şi minoritatea francofonă a dus în mod repetat la aspiraţii
separatiste în provincia Québec. Guvernul federal caută în mod constant să
păstreze un echilibru cultural şi lingvistic, prin noi legi şi modificări ale
constituţiei.
Canada în anii 1960
Canada este parte integrantă a lumii
politice occidentale încă din 1945. Pe plan intern, se confruntă cu disensiuni
ce rezultă din coexistenţa a două culturi: engleză şi franceză.
Luptând de partea Aliaţilor în cel de Al
Doilea Război Mondial, statul suveran Canada, membru al Comunităţii Britanice
de Naţiuni, a stabilit relaţii strânse cu Statele Unite ale Americii şi a
oferit împrumuturi băneşti şi grâne Marii Britanii în timpul războiului. Canada
a semnat mai multe tratate economice şi de apărare cu SUA, de exemplu acorduri
pentru folosirea comună a energiei nucleare, iar în 1963, după Tratatul pentru
interzicerea testelor nucleare, a acceptat depozitarea armelor atomice
americane pe teritoriul său.
Ca urmare a creşterii foarte rapide în
timpul războiului, economia avea nevoie de îmbunătăţirea infrastructurii. În
1965 s-a încheiat construcţia autostrăzii Trans-Canada, care uneşte toate
provinciile ţării. Datorită industrializării, oraşele au cunoscut un boom
economic în anii 1950, după care creşterea economică a încetinit din nou în
anii 1960.
La conducere au alternat guvernele
conservatoare şi liberale. După o lungă perioadă de guvernare liberală,
conservatorul progresist John Diefenbaker devine prim-ministru în 1957 şi
trimite liberalii înapoi pe băncile opoziţiei, până când Lester Pearson preia
conducerea în 1963. În cea mai mare parte a perioadei 1968-1984, cabinetul este
condus de Pierre Trudeau, canadian francez, care a promovat cultura bilingvă. În
1969, engleza şi franceza au fost declarate limbi oficiale ale Canadei.
Cu forţele separatiste din provincia
francofonă Québec nu a fost posibilă decât realizarea unor înţelegeri
superficiale. În 1967, generalul de Gaulle îşi scurtează vizita aici după ce
ţinuse un discurs în care strigase „Trăiască Québecul liber!“
Pe fondul unor nemulţumiri sociale şi
economice crescânde printre canadienii vorbitori de franceză, au apărut în anii
1960, mai ales în Québec, puternice mişcări pentru autonomie. Organizaţiile
militante extremiste au organizat atacuri împotriva politicienilor. Uciderea
lui Pierre Laporte, ministru al muncii în Québec, în 1970, a fost urmată de
declararea stării naţionale de urgenţă.
Canada după 1960
Guvernul canadian luptă într-un mod
remarcabil pentru pace în lume, însă, pe plan intern, tendinţele separatiste
ale provinciei Québec reapar mereu.
Din anii 1960, Canada şi-a îndreptat
eforturile, în politica externă şi economică, spre o limpezire atentă a
parteneriatului său dezechilibrat cu Statele Unite ale Americii. Promovând „a
treia cale", după ce a semnat acorduri economice, a căutat să întreţină
relaţii mai strânse cu Europa, Japonia şi în 1970 Republica Populară Chineză. Între
anii 1970 şi 1980, Canada a luat parte la Conferinţa pentru Securitate şi
Cooperare în Europa şi la conferinţele următoare, ca de altfel şi la
summiturile marilor puteri industriale (G7).
Ca membru fondator al Naţiunilor Unite,
Canada a susţinut consistent eforturile de pace ale ONU cu contingente de trupe
cu militare, de exemplu în Congo în 1960 şi Cipru în 1964. Din punct de vedere
diplomatic, Canada a reuşit să rezolve cu succes numeroase conflicte. Pentru
eforturile de mediere a Crizei din Suez, ministrului de externe Pearson i-a
fost acordat Premiul Nobel pentru pace în 1957.
Aspiraţiile separatiste ale locuitorilor
Québecului rămân o problemă internă. În 1976, partidul radical separatist din
Québec, sub conducerea lui René Leesque, câştigă cu majoritate absolută
alegerile în provincie, dar pierde referendumul din 1980 pentru separarea de
Canada. Acordul din 1987 de la Meech Lake a acordat drepturi speciale Québecului,
dar a fost modificat din cauza protestelor din celelalte provincii. Carta
Limbii Franceze din Québec din 1992 a stabilit norme asupra limbii folosite în
administraţie şi a acordat câteva drepturi autonome provinciilor. În 1995,
votul pentru separare a eşuat încă o dată; cu doar 50,56 procente împotriva
separării, unitatea Canadei a fost menţinută până la momentul actual.
În 1982, prim-ministrul Trudeau a
prezentat Regatului Unit Constituţia cerând o totală independenţă politică.
Parlamentul britanic a răspuns prin Actul Canada, care a anulat aproape toate
legăturile constituţionale şi legislative rămase între cele două ţări.
Sub prim-ministrul conservator Brian
Muironey, care a guvernat din 1984 până în 1991, au sporit tensiunile printre
locuitorii autohtoni ai Canadei, inuiţii şi indienii. După o lungă perioadă de
nelinişte, în anul 1988 acestora li s-au promis părţi din Valea Mackenzie,
într-un tratat preliminar, semnat de reprezentanţii guvernului canadian. Sub
prim-ministrul Jean Chrétien, guvernul a încercat să ajungă la un compromis cu
locuitorii autohtoni, care, în unele cazuri, îşi revendicau fostele proprietăţi
de pe care fuseseră strămutaţi.
Prim-ministrul liberal Paul Martin, care
este în funcţie din 2003, este considerat om puternic, în stare să impulsioneze
situaţia economică prin noi măsuri de liberalizare.
