VI.25. Commonwealth: emanciparea coloniilor britanice
1914-1945
Treptat, după ample mişcări de eliberare
naţională, coloniilor Imperiului Britanic mondial li se acordă independenţa.
Mai întâi sunt dominioane cu autoguvernare ale Imperiului Britanic, după care,
în 1931, devin complet autonome, având propriile parlamente. Locul Imperiului
Britanic este luat de o federaţie de state suverane egale în drepturi, aflate
sub protecţia Coroanei Marii Britanii, Commonwealth-ul britanic.
Dominionul: stadiul preliminar către independenţă
La începutul sec. XX, Marea Britanie
acordă multor colonii drept de autoguvernare, ca dominioane. Acestea obţin
complet independenţa abia în 1931.
În 1867, Canada devine prima colonie a
Coroanei britanice căreia i se acordă independenţa. Aceasta este urmată la
începutul sec. XX de Australia, Noua Zeelandă, Newfoundland, Uniunea
Sud-Africană - compusă din Provincia Cape, Natal, Transvaal şi Statul Liber Orange
- şi, în 1922, de Irlanda. Ca dominioane, acestea devin naţiuni suverane cu
autoguvernare, potrivit legii internaţionale. Însă păstrează legăturile cu
Marea Britanie, mai ales în problemele referitoare la politica mondială şi de
securitate, iar monarhul britanic rămâne oficial şeful statului. Când Marea
Britanie declară război Germaniei în 1914, dominioanele intră, de asemenea, în
mod automat în război. După încheierea războiului însă, acestea cer să fie
eliberate de autoritatea britanică. În 1919, fiecare dominion în parte semnează
Tratatul de la Versailles şi intră în Societatea Naţiunilor.
La Conferinţa de la Londra din 1926,
conform Formulei Balfour este promisă independenţa dominioanelor, care
intră în vigoare în 1931. Fiind comunităţi autonome în Imperiul Britanic, egale
ca statut, acestea erau eliberate de influenţa britanică în legislaţie,
politica internă şi externă, dar erau unite printr-o loialitate comună faţă
de Coroană şi asociate liber ca membre ale Commonwealth-ului britanic de
Naţiuni (Balfour). Toate coloniile suverane intră voluntar în Commonwealth,
din care au posibilitatea să se retragă. Australia se alătură în 1942, iar Noua
Zeelandă în 1947. Newfoundland constituie un caz special. Acesta a continuat să
fie guvernat de Marea Britanie din anii 1930, devenind parte a Canadei în 1949.
Dominionul Africa
de Sud
Dominionul Africa de Sud începe demersul
pentru instituirea unui stat cu regim apartheid în 1910. Britanicii şi
africanii albi, descendenţi ai coloniştilor olandezi, erau uniţi în atitudinea
lor faţă de africanii de culoare. Aceştia puteau să deţină pământ numai în
rezervaţii, formele de angajare erau total restrictive, migrarea în spaţiile
urbane şi relaţiile sexuale cu albii fiind interzise. În 1912, africanii de
culoare înfiinţează Congresul Naţional African, o organizaţie comună de protest
împotriva inechităţii pe principii etnice.
Destrămarea Imperiului Britanic
La sfârşitul Primului Război Mondial,
Imperiul Britanic era mai mare ca oricând. Însă mişcările puternice de
eliberare naţională din colonii duc la prăbuşirea treptată a imperiului după
cel de Al Doilea Război Mondial.
După Primul Război Mondial, Imperiul
Britanic se extindea pentru ultima dată. Societatea Naţiunilor oferă Marii
Britanii sub mandat teritoriile Palestina, Iraq şi fosta colonie germană Tanganyika.
De asemenea, Marea Britanie câştigă influenţă asupra Noii Guinee şi Namibiei,
pentru că prima fusese guvernată de dominioanele britanice din Australia, iar a
doua de dominionul Africa de Sud.
În ceea ce priveşte controlul real al
teritoriilor, puterea Marii Britanii slăbise şi mai mult. Ţara-mamă trecea
printr-o grea criză economică, reducând în consecinţă fondurile, aportul
administrativ şi armata din colonii. În plus, după Primul Război Mondial,
popoarele africane şi asiatice pretindeau, dacă nu independenţa totală, atunci
mai multă autodeterminare şi încetarea discriminărilor. Spre deosebire de
dominioanele cărora li se acordase independenţa şi care puteau decide dacă
doresc să devină membre ale nou-înfiinţatului Commonwealth britanic, restul
coloniilor au fost forţate să facă acest pas. Situaţia Marii Britanii se
agravează după cel de Al Doilea Război Mondial. Problemele financiare şi
mişcările de eliberare naţională tot mai puternice şi numeroase din colonii accelerează
prăbuşirea imperiului. În 1947, India, cea mai importantă dintre coloniile
britanice, înlătură dominaţia engleză. Birmania şi Ceylon fac acelaşi lucru în
1948. Procesul decolonizării nu mai putea fi oprit.
Coloniile
Coroanei
Imperiul mondial al Marii Britanii
deţinea după 1918 colonii pe fiecare continent, excepţie făcând Antarctica. În Asia
erau colonii India, Birmania, Malaysia, Borneo de Nord, Noua Guinee britanică
şi Sarawag. În Africa - pe lângă Egipt, care avea un statut special - Coasta de
Aur (Ghana), Sudan, Sfânta Elena, Nigeria, Somalilandul britanic (Somalia),
Sierra Leone, Aden, Africa de Est britanică (Tanzania, Uganda şi Kenya) şi
Gambia. În America - Guyana britanică, Hondurasul britanic şi insulele
Barbados, Jamaica, Bermudele şi Bahamas erau toate domenii britanice.
