II.9. Sfârşitul Republicii Romane. Epoca Romei imperiale
74 Î.HR.-192 D.HR.
Războiul civil a distrus structura
Republicii romane. Preluarea puterii de către generalii Pompei, Cezar şi
Antonius a pregătit tranziţia către o guvernare autocratică a imperiului care
va atinge apogeul în timpul lui Augustus. Începuse epoca Romei imperiale. Alte
dinastii au urmat lui Augustus, printre care s-au numărat cea a lui Iuliu Cezar
şi Octavian, iar împăraţii proveneau din ce în ce mai des din provincii, şi nu
din capitală. Tetrarhatul lui Diocleţian a reinstaurat o guvernare fermă în
ultima perioadă a imperiului.
Pompei, Cezar şi Crassus
Crearea alianţei dintre Pompei şi Cezar cu
Crassus, cel mai bogat om din Roma, a marcat sfârşitul Republicii. În lupta
pentru putere ce a urmat între Cezar şi Pompei, cel dintâi a ieşit învingător.
După ce dictatorul Sylla a abdicat şi
s-a retras din viaţa politică în 79 î.Hr., doi dintre susţinătorii lui au
încercat să preia puterea. Gnaeus Pompeius Magnus (Pompei cel Mare), pe când
era încă generalul lui Sylla, curăţase coastele Peninsulei Italice de piraţi.
Ambiţia sa politică a crescut, aşa că în 70 î.Hr. deţinea funcţia de consul
alături de Marcus Licinius Crassus, cel mai bogat om din Roma. Împreună au anulat
o parte considerabilă din constituţia lui Sylla şi au reînfiinţat funcţia de
tribun, câştigându-şi astfel popularitatea în Roma. După ce Pompei a cucerit
Europa de Est, până în Asia Mică, toţi se aşteptau să devină dictator, dar
opoziţia Senatului l-a făcut să-şi amâne decizia. Pompei şi Crassus şi-au
căutat în schimb un aliat din puternicul partid al poporului al lui Marius.
Acesta s-a dovedit a fi generalul Gaius Iuliu Cezar, nepotul lui Marius şi
soţul fiicei lui Cinna. Pentru a-i câştiga pe plebei de partea sa, Cezar a
forţat Senatul să aprobe reforme ale proprietăţii şi să achiziţioneze terenuri
pentru colonişti şi veteranii de război. Pompei, Crassus şi Cezar au împărţit
puterea între 60-59 î-Hr. În cadrul primului triumvirat şi au respins constituţia
Republicii. Şi-au împărţit de asemenea provinciile între ei: Pompei a obţinut
Spania, Crassus a preluat Siria, iar Cezar Iliria şi Galia. Când Crassus a fost
ucis în lupta împotriva parţilor în anul 53 î.Hr., Pompei şi Cezar au început
bătălia pentru supremaţie. Amândoi depindeau de armatele lor loiale şi de
puterea financiară. Când susţinătorii lui Pompei au încercat să îl ţină pe
Cezar departe de Roma, astfel încât să nu poată candida pentru funcţia de
consul în 49, Cezar s-a întors din Galia în fruntea trupelor sale şi a trecut
Rubiconul, îndreptându-se spre capitală. Războiul civil a izbucnit din nou şi
Pompei a trebuit în curând să fugă. Cezar a ocupat Spania şi l-a înfrânt
definitiv pe Pompei la Pharsalus (în Tesalia). Învinsul s-a refugiat în Egipt,
unde a fost asasinat imediat după sosire, la ordinul regelui egiptean Ptolemeu
XIII. Cezar a intrat în Roma în 47 î.Hr. În calitate de conducător unic,
bucurându-se de popularitate şi graţiindu-i pe cei mai mulţi dintre oponenţii
săi.
De la Cezar la victoria lui Augustus
Dictatura lui Cezar s-a încheiat odată
cu asasinarea sa. Antoniu şi Octavian, s-au aliat şi au preluat puterea cu
forţa. Octavian a devenit în cele din urmă singurul conducător.
Bucurându-se de susţinerea adepţilor şi
soldaţilor săi, Iuliu Cezar şi-a consolidat poziţia şi i-a înfrânt pe ultimii
susţinători ai lui Pompei şi ai Republicii în Africa, Spania şi pe mare în
46-45 î.Hr. A iniţiat apoi reforme sociale şi juridice ample în întregul
imperiu. A refuzat titlul de împărat, dar a devenit dictator pe viaţă în anul
44. Unii senatori care nu renunţaseră la idealurile republicane l-au înjunghiat
de moarte pe Cezar, în timp ce acesta se îndrepta spre Senat pe 15 martie
(Idele lui Marte), în anul 44 î.Hr.
Marc Antoniu, unul dintre generalii lui
Cezar, a cerut exilarea ucigaşilor, care fugiseră deja din Roma. Nepotul lui
Cezar în vârstă de 19 ani, Octavian, a revendicat tronul şi astfel au apărut
primele semne ale unei lupte pentru putere. Datorită faptului că Brutus şi
Cassius, doi dintre ucigaşii lui Cezar, câştigaseră tot estul imperiului de
partea lor, Octavian şi Marc Antoniu au format o alianţă de convenienţă. Împreună
cu consulul Marcus Emilius Lepidus, au format al doilea triumvirat, care a
durat între anii 43-33 î.Hr. În 42, i-au învins pe republicani la Philippi şi
au împărţit provinciile între ei. Antoniu a primit estul (şi iniţial Galia),
Octavian, Peninsula Italică şi vestul (în cele din urmă şi Galia), iar Lepidus,
nordul Africii.
Conflictele lui Antoniu cu parţii l-au
ajutat pe Octavian să îşi consolideze poziţia la Roma. În anul 33 î.Hr., a fost
ales consul, împreună cu un susţinător de-al său. Între timp, Antoniu se
îndrăgostise de Cleopatra, regina ptolemee din Egipt, care-l sedusese şi pe
Cezar. Acest fapt a constituit pretextul de care a avut nevoie Octavian pentru a-l
ataca pe Antoniu, care era căsătorit cu sora sa. Consulul a convins Senatul că
Antoniu dorea să separe Orientul de restul Imperiului Roman. Lepidus, care a
primit ulterior funcţia de mare preot (pontifex maximus) drept
recompensă, i s-a alăturat lui Octavian.
Graţie averii lui Cezar, Octavian a
putut să adune o flotă enormă, condusă de prietenul său Agrippa şi să distrugă
flotele lui Antoniu şi ale Cleopatrei în 31 î.Hr. la Actium. În anul următor,
Octavian a ocupat Egiptul, unificând astfel pentru prima dată în istorie
imperiul sub un singur conducător.
Cleopatra VII
Frumoasa Cleopatra VII, ultimul monarh
grec al Egiptului începând cu 51 î.Hr., i-a ţinut piept co-regentului şi
fratelui ei, Ptolemeu XIII, cu ajutorul Romei şi al amantului său, Iuliu Cezar.
După o perioadă petrecută la Roma, ea l-a înlăturat pe Ptolemeu XIII şi l-a
desemnat pe fiul lor comun cu Cezar co-regent, sub numele de Ptolemeu XIV
(Cezarion) în 44 î.Hr. Trei ani mai târziu, în Alexandria a devenit amanta lui
Marc Antoniu. Amândoi s-au sinucis când Octavian a cucerit Alexandria în 30
î.Hr., regina otrăvindu-se cu venin.
Imperiul în timpul lui Augustus şi a familiei sale
Împăratul Augustus a reorganizat statul
roman din punct de vedere politic. Reformele sale au avut succes şi statul
modernizat a rămas stabil şi în timpul succesorilor lui Augustus.
În 27 î.Hr., Senatul i-a conferit
învingătorului Octavian titlul de augustus („slăvitul") şi cel de princeps
(„cel dintâi cetăţean"). Trecând prin mai multe funcţii, el a ajuns în
cele din urmă imperator („împărat") Cezar Augustus. Era perceput drept
împăratul păcii, un salvator care a fost chiar venerat ca zeu. Augustus a
iniţiat o reorganizare administrativă a imperiului, provinciilor şi a sistemului
de dări. A introdus legi morale destul de stricte cu privire la căsătorie. A
dorit o reînviere a virtuţilor civice romane. Pax augusta, pacea în
întregul imperiu şi încheierea tu turor conflictelor politice, a fost declarată
scopul suprem în stat şi a devenit parte integrantă a religiei oficiale.
Augustus a acceptat numărul mare al militarilor de profesie şi a înfiinţat o
armată permanentă formată din 28 legiuni. A continuat de asemenea politica lui
Marius şi Cezar de a-i recompensa pe veterani cu proprietăţi de stat.
Împăratul a evitat cu abilitate
exacerbarea cultului personalităţii sale. A făcut din funcţia sa simbolul
puterii centralizate, dar a întreţinut mereu cele mai bune relaţii cu Senatul.
Economia Romei şi-a revenit rapid din criza ce fusese declanşată de războiul
civil. Epoca lui Augustus nu a reprezentat doar o perioadă de prosperitate
economică, ci şi una de înflorire a artelor şi literaturii.
După moartea lui Augustus în luna august
a anului 14 d.Hr., nepotul său adoptiv Tiberiu i-a continuat politica. Nu a
reuşit însă să implice şi Senatul la guvernare şi, mâhnit de eşec, s-a retras
pe insula Capri în 27. Garda pretoriană, corpul de elită care asigura
securitatea personală a împăratului şi care avea să devină ulterior un „stat în
stat", a făcut în acel moment prima tentativă de a prelua puterea. După
domnia megalomanului Caligula (37-41), care a terorizat Senatul şi şi-a numit
calul consul, împărat a devenit Claudiu (41-54), un regent capabil, în ciuda
excentricităţii sale. Tranziţia de la Republică la un stat guvernat de un
singur împărat s-a încheiat după ce a fost cucerită o parte din Britania.
Nepotul său adoptiv Nero (54-68) a domnit cu înţelepciune şi bunătate la
început, fiind influenţat de învăţăturile maestrului său, filozoful Seneca. În
timp a pierdut însă contactul cu realitatea, poate şi datorită admiraţiei sale
excesive pentru greci şi pentru propriul cult. Guvernarea imperiului a fost
preluată de favoriţii împăratului, iar creştinii au fost învinovăţiţi de
incendiul care a distrus Roma în anul 64 şi au fost persecutaţi din această
cauză. În timp ce provinciile erau devastate de răscoale, Nero s-a sinucis în
68, punând astfel capăt dinastiei Iulio-Claudiene.
Pacea lui
Augustus
Fragment despre domnia lui Augustus,
Eneida, Virgiliu, cartea I: „Atunci cearta aprigă şi necucernicul război vor
înceta, / Şi timpurile necruţătoare vor fi îndulcite de pace: / Atunci credinţa
alungată va reînvia, / Focurile vestalelor se vor reaprinde în templele sfinte;
/ Remus şi Quirinus vor sprijini / Legile drepte şi vor pune capăt înşelătoriei
şi constrângerii..."
Dinastia Flaviană şi împăraţii adoptaţi
Dinastia Flaviană a consolidat Imperiul
Roman, iar împăraţii adoptaţi l-au extins, aducându-l la apogeu.
În anul 69 î.Hr., în vidul de putere apărut
după moartea lui Nero, patru împăraţi râvneau la tron. Vespasian, guvernatorul
Iudeei şi fondatorul dinastiei Flaviene, a ieşit învingător. El a îmbunătăţit administrarea
economică, eliminând deficitul existent şi a mărit impozitele. Taxa sa pe sistemul
de scurgere a devenit cunoscută
prin fraza Pecunia non olet („banii nu au miros"). El a început
construcţia Colosseumului la Roma, a reorganizat armata şi a strâns legăturile
dintre colonii prin acordarea cetăţeniei. În timpul domniei urmaşului său,
Titus (79-81), oraşele Pompeii şi Herculane au fost distruse de erupţia
Vezuviului. Dinastia Flaviană a luat sfârşit prin uciderea fratelui şi
succesorului lui Titus, Domiţian (81-96). Astfel a început perioada
„împăraţilor adoptaţi", în care fiecare împărat îl adopta pe succesorul
său cel mai capabil. Această epocă este considerată a fi cea mai blândă din
întreaga istorie a Imperiului Roman. Statul de drept era în siguranţă şi au
fost înfiinţate societăţi de caritate.
Traian (98-117), proclamat optimus princeps
de către Senat, a câştigat războaiele împotriva dacilor şi parţilor, aducând
Imperiul la dimensiunile sale maxime.
Perioadele sub conducerea lui Adrian
(117-138), un general care admira civilizaţia greacă şi a paşnicului Antoninus
Pius (138-161) sunt considerate a fi epoca de aur a Imperiului Roman.
Influenţaţi de stoicism, ambii doreau să guverneze un imperiu multietnic şi
multicultural. Au dus o politică externă defensivă, care a declanşat o
consolidare a graniţelor, cum a fost de exemplu ridicarea zidului lui Adrian în
Britania. Marc Aureliu (161-180), caracterizat ca „filozoful de pe tronul de
împărat", dorea să păstreze pacea, dar a fost nevoit să ducă războaie de
apărare a graniţelor imperiului. Conflictele au avut loc în principal cu
marcomanii şi cu quadi. Marc nu a urmat tradiţia adopţiei, numindu-l succesor
pe fiul său Commodus (180-192). După moartea acestuia din urmă, şirul
împăraţilor adoptaţi s-a întrerupt definitiv.
Stoicismul grec
Stoicismul grec a devenit popular în
Roma în timpul sec. II d.Hr. Stoicii promovau modestia şi îndeplinirea
conştiincioasă a propriilor îndatoriri. Printre scopurile supreme urmărite de
ei se numărau liniştea interioară, „calmul stoic", dreptatea, o viaţă în
acord cu natura sau raţiunea, omenia. Statul ideal al stoicilor cuprindea
întreaga lume şi se baza pe egalitatea tuturor oamenilor în faţa raţiunii divine.
Adrian, Antoninus Pius şi Marc Aureliu au fost cu toţii stoici.
Dinastia Severilor
Lucius Septimius Severus a consolidat
puterea armatei în stat, punând astfel bazele domniei împăraţilor militari din
sec. III d.Hr. În timpul dinastiei Severilor, Roma a fost supusă unor influenţe
venite din răsărit.
După moartea lui Commodus, cinci
generali s-au confruntat pentru a prelua puterea. Nord-africanul Septimius
Severus a învins în 193. A consolidat apoi imperiul, reorganizându-l din punct
de vedere financiar şi punându-i pe picior de egalitate pe locuitorii
Peninsulei Italice şi pe cei din provincii. Septimius Severus a transformat
imperiul într-o monarhie militară, ignorând Senatul, înlocuind garda pretoriană
cu propriii oameni şi numind militari loiali lui în funcţii publice cheie. El a
stabilit astfel un precedent pentru împăraţii militari ce îi vor urma.
Fiul său Caracalla l-a ucis pe fratele
său co-regent Geta în 212 şi a susţinut unificarea cultelor romane şi a celor
orientale. Bazându-se pe armată şi pe garda pretoriană, Caracalla a domnit prin
teroare. Când a pierdut războiul împotriva părţilor, el a fost asasinat de
către comandantul pretorienilor, Macrinus, care a domnit ca împărat între anii
217-218.
Vărul din Siria al lui Caracalla,
Elagabalus (Heliogabalus, 218-222), preot al zeului Soarelui din Emesa (Elah-Gabal),
a avut o domnie dezastruoasă. Organiza petreceri nocturne extravagante şi a
înfiinţat culte secrete. Prin încercarea sa de a impune cultul sirian al
Soarelui ca religie oficială, el a reuşit să ameninţe identitatea Imperiului
Roman.
Vărul său, Alexandru Severus (222-235),
născut în Palestina, a avut o abordare diferită. A susţinut Senatul şi a domnit
respectând cu stricteţe vechile legi romane, la sfatul avocatului Ulpian. Cu
toate acestea, era limpede că împăratul nu putea guverna fără a nesocoti voinţa
armatei şi a gărzii pretorienilor. După ce aceştia din urmă l-au asasinat pe
Ulpian în 228 şi după eşecul campaniilor sale din Mesopotamia şi Egipt, şi
împotriva marcomanilor, Alexandru Severus a fost ucis într-un complot al
ofiţerilor săi, împreună cu mama sa, care îl influenţase considerabil. În cele
din urmă, armata a obţinut controlul asupra întregului Imperiu Roman.
Femeile din
dinastia Severilor
Femeile din dinastia Severilor au
influenţat puternic domniile bărbaţilor din familia lor. Soţia lui Septimius
Severus, Iulia Domna, fiica preotului Soarelui Bassianus din Emesa, se bucura
de un respect enorm şi s-a înconjurat de învăţaţi. Sora sa, Iulia Maesa, a fost
bunica împăraţilor Elagabalus şi Alexandru Severus, pe care i-a ajutat prin
toate mijloacele să ajungă pe tron. Fiicele ei, Iulia Soaemias şi Iulia Mamaea,
ambele mame de împăraţi romani, au menţinut un control strict asupra fiilor
lor, fiind de altminteri asasinate împreună cu ei.
Împăraţii militari (235-284)
Epoca împăraţilor militari (235-284), cu
regulile ei neclare privind succesiunea şi schimbările rapide de conducători şi
uzurpatori, a fost extrem de agitată. Doar ultimii împăraţi militari au putut
recâştiga o oarecare stabilitate imperiului.
Perioada foarte turbulentă de 50 de ani
în care au condus împăraţii militari poartă numele de „criza sec. III". 26
de împăraţi şi 40 de uzurpatori au fost încoronaţi şi asasinaţi. Numeroşi
împăraţi erau ofiţeri de origine iliro-panonică şi au purtat războaie în timpul
domniilor lor. Frecvent apăreau mai mulţi pretendenţi la tron şi imperiul intra
din nou în criză. Roma a intrat în defensivă, întrucât începând cu sec. III,
triburi germanice, în special goţii, ameninţau Imperiul dinspre vest. La
jumătatea aceluiaşi secol, regiunea danubiană, Asia Mică şi Grecia fuseseră
deja pierdute, în Orientul Mijlociu se formase Imperiul Persan al Sasanizilor,
care îi alungase pe romani din zonă. Împăratul Valerian (253-260) a fost luat
prizonier de perşi după o înfrângere zdrobitoare în 260. Doi ani mai târziu,
uzurpatorul Postumus a separat Galia de restul Imperiului Roman şi a fondat un
Imperiu Galo-Roman care îi va supravieţui. Guvernatorul sirian al Palmyrei,
Odenatus şi-a proclamat autonomia şi a silit Roma să îl recunoască drept
„guvernatorul întregului Orient". După moartea acestuia, văduva sa Zenobia
şi-a luat titlul de împărăteasă.
Ultimul dintre împăraţii militari a
reuşit în sfârşit să readucă stabilitatea imperiului. Claudiu II Goticul
(268-270) a oprit invazia alemanilor în nordul Peninsulei Italice şi i-a învins
pe goţi la Dunăre. Aurelian (270 275), cel mai important împărat militar, a
ridicat zidul aurelian în jurul Romei şi i-a alungat definitiv pe goţi din
nordul Italiei în 270-271. S-a îndreptat apoi spre Orient, unde a distrus
Regatul din Palmyra (273) şi a reintegrat Egiptul în Imperiul Roman. Aurelian a
reorganizat economia şi administraţia, şi a introdus cultul zeului sirian Sol
invictus („Soarele neînvins") ca religie oficială în întregul imperiu.
Sărbătoarea dedicată lui avea loc pe data de 25 decembrie, fiind preluată
ulterior de creştini ca dată a Crăciunului. După Aurelian, Probus (276-282) a
liniştit spiritele în Galia, care fusese recuperată recent şi i-a împins pe
franci dincolo de Rin, care a redevenit graniţa imperiului. I-a folosit de
asemenea pe unii dintre germani drept colonişti şi militari în armata sa. După
asasinarea lui Aurelian, situaţia a devenit din nou instabilă până la
întronarea lui Diocleţian, care a continuat politica predecesorilor săi şi a
înnoit imperiul.
Dominatul: Diocleţian şi tetrarhia
Diocleţian a redat Romei forţa şi
strălucirea de odinioară. Domnind împreună cu Maximian şi inaugurând apoi
tetrarhia, el a reuşit să redea coeziunea Imperiului care era pe cale să se
divizeze.
În noiembrie 284, Diocleţian, un
comandant de gărzi cu origini modeste, a preluat puterea şi a impus o nouă
ordine în imperiu, punând capăt „crizei secolului al treilea". Când
conflictul a izbucnit din nou în Galia, l-a numit pe tovarăşul său de arme
Maximian co-regent (caesar) în 285. După ce a reuşit să înăbuşe revolta din Galia
în 286, Diocleţian l-a ridicat pe Maximian la rangul de împărat (augustus). La
început s-a confruntat cu probleme, fiind nevoit să respingă atacurile care
continuau să aibă loc la graniţe şi să reducă neliniştea socială internă. Cei
doi împăraţi şi-au împărţit atribuţiile. Diocleţian dorea mai ales să reformeze
administraţia şi armata. Sistemul de taxe, salariile funcţionarilor publici şi
tribunalele au fost reorganizate radical. Provinciile au primit mai multă
autonomie, accentuându-se descentralizarea imperiului, fenomen care începuse
deja. Între timp, Maximian se confrunta cu o serie de războaie.
Când Britania s-a separat de imperiu sub
conducerea unor uzurpatori locali între 286-287 şi în Orientrul Apropiat au
izbucnit revolte, Diocleţian şi-a dat seama că imperiul nu mai putea fi
administrat de la nivel central şi a introdus în 293 sistemul tetrarhiei
(„guvernarea celor patru"). Ambii regenţi au adoptat succesori, care urmau
să domnească în calitate de cezari (tineri împăraţi), iar când împăraţii se
retrăgeau, aveau să îi înlocuiască. Diocleţian l-a ales pe Galerius ca cezar,
iar Maximian pe Constantius 1 Chlorus. Tetrarhii şi-au împărţit regiunile între
ei. Diocleţian, ca augustus al Orientului, stăpânea din Tracia până în Orientul
Apropiat şi Egipt, având capitala la Salona (oraşul Split de astăzi). Galerius
a primit provinciile de pe Dunăre şi Grecia. Maximian, în calitate de augustus
al Vestului, controla Italia, Spania şi nordul Africii din Milano, capitala sa,
iar Constantius a primit Galia şi Britania. Atunci când apăreau conflicte de
interese, Diocleţian, care era senior augustus, avea ultimul cuvânt. Tetrarhia
s-a dovedit uimitor de stabilă vreme de 20 de ani, până când pe 1 mai 305
Diocleţian şi Maximian s-au retras şi Galerius şi Constantius au devenit
auguşti.
Împăraţii au păstrat vechile culte
romane, transformându-le în ideologie de stat. Ei trebuiau să fie veneraţi
drept conducători divini. Refuzul creştinilor de ai venera a declanşat o nouă
persecuţie, care s-a intensificat între 303 şi 305. Creştinii au fost nevoiţi
să se ascundă în catacombele din Roma, iar numele lui Diocleţian a fost întinat
de către istoricii creştini. Cu toate acestea, el a reuşit să reînvie puterea
Romei.
Destrămarea tetrarhiei şi victoria lui Constantin şi Licinius
Lupta pentru putere dintre pretendenţii
la tron a dus la distrugerea tetrarhiei după anul 306. Prin victoria lui
Constantin cel Mare şi Licinius, creştinii au fost recunoscuţi oficial pentru
prima dată şi a început procesul de transformare a creştinismului în religie de
stat a Imperiului Roman.
Tetrahia se clătina deja în anul 305,
deoarece, Maximian spre deosebire de Diocleţian, nu dorea să renunţe la putere.
De asemenea, pe lângă fiul său adoptiv Constantius, avea şi un fiu natural,
ambiţiosul Maxenţiu, care pretindea de asemenea la tron. În vreme ce în est
schimbul de împăraţi a decurs normal, când Galerius l-a numit cezar pe
Maximinus Daia, în vest au apărut conflicte puternice, în 306, la moartea lui
Constantius, care oprise persecutarea creştinilor în regatul său, fiul său
natural Constantin a preluat tronul, cu susţinerea armatei. Maxenţiu s-a opus
şi a obţinut numirea sa ca împărat de către garda pretoriană la Roma. Galerius,
augustus senior, a trimis trupele sale împotriva lui, dar Maxenţiu a ieşit
învingător. Lupta între Constantin şi Maxenţiu pentru supremaţia în Imperiul
Roman de Apus a dur at cinci ani.
Situaţia s-a înrăutăţit în 308, când
Galerius l-a numit pe Licinius augustus al vestului. Acesta din urmă l-a
acceptat pe Constantin drept cezar al său şi l-a convins pe Galerius, care îi
persecutase pe creştini, să emită un edict de toleranţă religioasă în 311
pentru a câştiga susţinerea creştinilor. Actul a reprezentat prima recunoaştere
oficială a creştinilor de către un împărat roman. Împreună, Licinius şi
Constantin au reuşit să îşi învingă duşmanii. În 312, Constantin, care îi
susţinea oficial pe creştini, s-a îndreptat cu legiunile sale spre Roma şi l-a
învins pe Maxenţiu la Podul Milvia, deşi trupele lui erau cel puţin de două ori
mai numeroase. În anul imediat următor, Licinius l-a înfrânt în est pe
Maximinus Daia, bucurându-se şi el de ajutorul soldaţilor creştini,
învingătorii şi-au împărţit imperiul între ei, Constantin primind vestul, iar
Licinius estul. Astfel a început o nouă perioadă a Imperiului Roman, mult mai
favorabilă creştinilor.
Victoria de la
Podul Milvia din 312
Decizia politică bine gândită a lui
Constantin de a-şi trimite trupele la luptă purtând cristograma XP, iniţialele
lui Hristos, a fost lăudată de primii cronicari creştini Lactanţiu şi Eusebiu
din Cezareea. Eusebiu descria în lucrarea sa Vita Constantini că împăratul, ale
cărui trupe erau mult inferioare numeric celor ale împăratului Maxenţiu, fiul
lui Maximian, a avut un vis în care a văzut semnul crucii apărând pe cer în
faţa lui şi a auzit o voce spunând „In hoc signo vincis!" („Sub acest semn
vei învinge").
Fragment din
Edictul de toleranţă al lui Caius Galerius Valerius Maximianus din anul 311:
„Din mărinimia noastră, ei trebuie să se
roage zeului lor pentru siguranţa noastră, a Republicii şi a lor, astfel încât
Republica să dăinuiască fără a avea de suferit şi ei să poată să-şi ducă
liniştiţi traiul în casele lor."
