II.2. Creta şi Micene - Începutul civilizaţiei greceşti
2500-750 Î.HR.
Grecii au dat naştere primei civilizaţii
europene care a influenţat considerabil dezvoltarea lumii. Cele dintâi
manifestări ale acesteia au fost culturile minoică şi miceniană. Cultura
minoică de pe insula Creta era caracterizată de oraşe construite în jurul unor
palate, căi comerciale complexe şi o artă sofisticată, în vreme ce civilizaţia
miceniană războinică de pe continent avea o arhitectură dominată de cetăţi şi
structuri defensive. Mitul războiului troian, aparţinând perioadei miceniene,
ilustrează foarte bine imaginea apărătorilor îndârjiţi ai onoarei şi libertăţii
proprii, pe care o prezentau grecii despre ei înşişi.
Creta minoică
Civilizaţia minoică este predecesoarea
civilizaţiei greceşti. Creta minoică a menţinut legături comerciale strânse în
toată regiunea Mediteranei. Simbolurile tipice de cult ale minoienilor erau
securea dublă (labrys-ul sacru) şi taurul.
Între 2500 şi 1300 î.Hr., civilizaţia
minoică a apărut şi s-a dezvoltat pe insula Creta din sudul Mării Egee. Fiind
cea mai veche civilizaţie avansată din zonă, ea şi-a primit numele de la Minos,
conducător mitic al Cretei, din oraşul Cnossos. Aşezările primilor ininoieni,
agricultori care emigraseră probabil din Asia Mică, se aflau în estul insulei.
De acolo, ei s-au răspândit şi au populat întreaga Cretă. Poziţia geografică
favorabilă a insulei a facilitat şi stimulat comerţul cu Fenicia şi statele din
Orientul Apropiat. Creta a preluat influenţe culturale şi materii prime vitale
din Egipt şi Mesopotamia. Pe insulă s-au descoperit urme ale prelucrării
metalelor şi ale unei producţii de faianţă, precum artefactele Kamares, care
erau exportate în toată zona mediteraneană. Minoienii duceau o viaţă urbană
dedicată comerţului, cultivând însă şi viţă-de-vie şi măslini pentru a produce
vin şi ulei de măsline.
În fruntea panteonului minoic se afla o
puternică zeiţă şi de aceea s-a presupus că iniţial existase pe insulă un
matriarhat. Religia minoică, în care regele era mare preot, avea altare în
munţi sau peşteri şi cerea sacrificii umane pentru a-i îmbuna pe zei. Cu toate
acestea, nu s-au găsit statui monumentale ale divinităţilor. Simbolurile marii
zeiţe erau securea dublă (labrys), taurul şi coarnele de taur stilizate
(bucrania). Taurul era extrem de important ca animal de sacrificiu.
Frescele murale din această perioadă conţin adesea scene în care oameni sar
peste spatele unor tauri în galop. Nu s-au găsit foarte multe indicii ale unei
tradiţii războinice în Creta, precum a fost cea ulterioară a grecilor.
Oraşele-palat cretane
Oraşele-palat ale civilizaţiei minoice
de pe insula Creta erau proiectate simetric şi constituiau centre politice,
economice şi culturale. Cel mai important dintre acestea a fost oraşul Cnossos.
Scara socială minoică, dominată de conducător,
se reflectă şi în modul în care au fost proiectate oraşele. Palatul regelui se
afla întotdeauna în mijloc şi concentra politica, economia şi cultura oraşului.
Regele avea probabil şi atribuţii religioase, dar nu s-au păstrat nici numele,
nici portretele conducătorilor. Palatele aveau un plan uniform şi simetric.
Aripile lor conţineau numeroase încăperi care formau un labirint, grupate în
jurul unei curţi interioare dreptunghiulare şi dotate cu un sistem de
canalizare avansat pentru acele timpuri. S-au păstrat fresce murale remarcabile
şi pline de culoare, vechi de patru milenii, care descriu scene variate. Arta a
avut la început mai mult o funcţie decorativă, dar reprezentări naturaliste de
plante, oameni şi animale, cum ar fi delfinii, au predominat mai târziu.
Cel mai important palat din Creta a fost
cel din Cnossos, cu aripi care aveau între două şi patru etaje. A fost
redescoperit de arheologi în 1834 şi se află la circa 6 km de Candia.
Arheologul englez Arthur Evans a efectuat săpături acolo în 1900. Vilele şi
locuinţele erau plasate în jurul palatului, în vreme ce mormintele se aflau
dincolo de marginea oraşului. La apogeu, în Cnossos trăiau aproximativ 80000 de
locuitori. Oraşul avea vreo mie de locuinţe, luminate natural datorită unui
sistem ingenios. Un cutremur a distrus primul palat de la Cnossos în jurul
anului 1750 î.Hr. A fost însă reconstruit cu o suprafaţă mai mare de 5080 metri
pătraţi, dezvăluind supremaţia pe care o deţinea conducătorul din Cnossos pe
insula Creta. Cutremurele care au urmat au mai distrus câteva clădiri.
Pe lângă Cnossos, mai existau oraşe-palat
în Mallia în nord, Zakros la est şi Phaistos în extremitatea sudică. Acesta din
urmă a fost ridicat pe terase cu înălţimi diferite. Mai exista de asemenea o
„reşedinţă de vară" la Hagia Triada. S-au descoperit aşezări minoice nu
numai pe Creta, ci şi pe insula Santorini, care a fost însă distrusă de erupţia
unui vulcan în jurul anului 1628 î.Hr. Aproximativ în 1450 î.Hr., Creta şi
Cnossos au fost cucerite de micenieni. Asaltul dorienilor din jurul anului 1230
î.Hr. a distrus civilizaţia miceniană, inclusiv pe cea de pe insula Creta. Începând
cu 1100 î.Hr., Creta a fost asimilată de civilizaţia greacă de pe continent.
Minos şi
minotaurul
Potrivit unei legende, regele Minos din Creta
era fiul lui Zeus şi al Europei. El nu a sacrificat taurul alb trimis din mare
de Poseidon, atrăgând răzbunarea zeului. Acesta a făcut-o pe soţia lui Minos,
Pasiphae, să se îndrăgostească de un taur şi să dea naştere unui monstru
jumătate om, jumătate taur, numit minotaur. Regele l-a închis pe monstru în
labirintul construit de Dedal. Şapte tineri şi şapte fecioare îi erau aduşi ca
jertfă în fiecare an, până când Teseu l-a înfrânt şi ucis. Minos a murit în
Sicilia şi a devenit judecător în infern.
Civilizaţia miceniană şi Troia
Caracteristic pentru civilizaţia
miceniană sunt aristocraţia sa războinică şi oraşele fortificate. Legenda
Troiei ilustrează foarte bine trăsăturile definitorii ale acestor regate
beligerante.
Între 1600-1200 î.Hr., aheii au migrat
dinspre nord în Grecia, fondându-şi oraşe-stat pe insulele din Marea Egee, în
Attica şi Pelopones.
Homer foloseşte termenul de „ahei"
referindu-se generic la toţi grecii. Aceştia aveau o structură socială marţială,
după cum ne dezvăluie aşezarea palatelor, cetăţilor şi oraşelor lor.
Majoritatea palatelor aristocraţiei războinice erau fortificate, oraşele fiind
protejate de ziduri de apărare. Pentru o lungă perioadă de timp, cel mai
important centru a fost Micene, care a împrumutat numele său întregii
civilizaţii egeene.
Se cunosc puţine date despre organizarea
socială a oraşelor-stat miceniene. Exista probabil o clasă de birocraţi de
palat care primeau ordine de la nivel central, dar întreţineau legături şi cu
oficianţii cultelor şi cu conducătorii, precum Atreus şi fiul său Agamemnon.
Economia se baza în primul rând pe agricultură şi metalurgie. Existau conflicte
militare între diferitele centre egeene, cu Creta minoică şi cu statele din
Asia Mică, cum era Troia. Nu s-a determinat clar care au fost cauzele care au
condus la destrămarea civilizaţiei miceniene. Catastrofele naturale sau unele
răsturnări sociale interne i-ar fi putut provoca declinul, undeva între 1200 şi
1000 î.Hr.
Distrugerea Troiei de către greci, aşa
cum a fost ea imortalizată de Homer în Iliada, este indubitabil legată de
migraţiile agresivelor popoare ale mării, precum filistinii, care alungau
populaţii întregi de pe teritoriile lor. Cu toate acestea, legenda luptelor eroice
pentru Troia a servit ca model pentru întreaga civilizaţie greacă clasică.
Arheologul german Heinrich Schliemann a
început să efectueze săpături la Troia în 1870, în movilele de ruine de la
Hisarlîc, din Turcia de azi. El a considerat că faptele relatate în Iliada
constituiau o realitate istorică, crezând că artefactele de aur şi argint
descoperite în al doilea strat atins în 1873, inclusiv ceea ce el a botezat
„Masca lui Agamemnon", aparţineau perioadei Războiului Troian. Însă cele
mai vechi obiecte aduse la lumină aparţineau unei perioade anterioare (cca 2500-2200
î.Hr.). În 1874, Schliemann a început săpăturile arheologice şi la Micene, unde
a găsit rămăşiţele unei civilizaţii care constituia o punte între Grecia şi
Cipru.
Războiul Troian
Potrivit Iliadei lui Homer, Războiul
Troian a început cu răpirea Elenei, soţia lui Menelaos din Sparta, de către
Paris, fiul regelui Priam din Troia. Sub conducerea lui Agamemnon, regele
cetăţii Micene şi fratele lui Menelaos, grecii au început un asediu al Troiei
care avea să dureze zece ani. Punctul culminant l-a constituit momentul în care
eroul grec Ahile l-a învins pe cel troian, Hector. O stratagemă inteligentă a
lui Odiseu (sau Ulise în latină), calul troian, a decis soarta războiului în
favoarea grecilor. Zeii părtinitori şi ambiguitatea morală a conflictului sunt
elemente tipice ale operei lui Homer.
Fragment din Iliada
lui Homer
"... Ahile scoase suliţa tatălui
său / din teaca ei, grea, apăsătoare şi voluminoasă. / Nici un alt luptător
aheu nu o putea ridica / doar Ahile avea iscusinţa de a o mânui: / în cenuşa muntelui
Pelion făurită, era un dar dat lui Peleus, tatăl său, / de către Chiron odată,
mai demult, / pentru a aduce moarte eroilor."
Migraţiile dorienilor
După invazia în Grecia, dorienii de
origine indo-europeană au colonizat treptat întreaga regiune. Au apărut clanuri
şi comunităţi distincte, care au format oraşe.
Migraţia dinspre regiunea Balcanilor
către Grecia a triburilor doriene de indo-europeni a precedat-o pe cea a
popoarelor mării de la începutul mileniului I î.Hr. Dorienii s-au stabilit în
valuri succesive mai întâi în centrul Greciei, apoi, în jurul anului 1150 î.Hr.,
şi în Pelopones. Au ajuns de asemenea în insulele Ciclade, pe Creta şi pe
coasta Asiei Mici. Dorienii rivalizau cu fenicienii pentru supremaţia pe mare.
Triburile s-au împărţit în curând în mai
multe popoare, cum ar fi spartanii, mesenienii, grecii din Argos şi cei de
nord-vest. Dezvoltarea clanurilor şi comunităţilor distincte a dus mai târziu
la formarea oraşelor-stat şi la lupta lor pentru independenţă. Homer descrie
viaţa cotidiană a acestor primi greci: casa (oikos) constituia spaţiul
vital al unei familii, în vreme ce pământul (kleros), terenul unui clan
sau al unei familii, reprezenta nucleul proprietăţii private. Membrii familiei
ascultau de capul acesteia. astfel de lume avea limite clar delimitate, iar legăturile
dintre populaţie şi aristocraţia războinică se creau prin intermediul luptelor
şi cultelor. Însă pe baza unei politici şi administraţii elementare, mai multe
familii sau comunităţi se puteau uni şi forma un oraş (polis), care se
construia de obicei pe o porţiune mai ridicată de teren, înconjurată cu ziduri
de apărare.
