II.14. Marea migraţie a popoarelor
375-568
Apariţia unor mari triburi pe Rin şi
Dunăre în sec. III a supus Imperiul Roman unei presiuni enorme. Romanii au
putut face faţă germanilor la început, integrându-i în Imperiu ca soldaţi când
era necesar. Sosirea hunilor în 375 a răsturnat însă situaţia, întrucât aceştia
au declanşat o migraţie masivă căreia Imperiul Roman, scindat oficial în cele
două părţi de Apus şi de Răsărit în 395, nu i-a mai putut rezista. Romanii au
fost nevoiţi să acepte înfiinţarea unui regat germanic pe propriul teritoriu,
iar în anul 476, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus a fost detronat de
germani. Doar Imperiul de Răsărit, cunoscut mai târziu cu numele de Bizanţ, a
făcut faţă impactului produs de migraţia popoarelor.
Migraţia popoarelor germanice
Hunii au ieşit din stepele eurasiatice
în anul 375, alungându-i pe ostrogoţi şi pe vizigoţi de pe teritoriile lor de
la nord de Dunăre şi de Marea Neagră. Unele triburi germanice şi-au părăsit şi
ele ţinuturile.
Chiar înainte de invazia hunilor din
anul 375, romanii au fost nevoiţi să cedeze triburilor germanice părţi din
teritoriul lor. De asemenea, ei nu au putut opri incursiunile francilor dincolo
de cursul inferior al Rinului în anul 350 şi au trebuit să încheie o înţelegere.
Francii au devenit aliaţii Romei şi li s-au oferit sume de bani. Unii
conducătorii au ajuns în armata romană, câştigându-şi independenţa în Galia
după căderea imperiului. O parte dintre conducătorii germani au devenit chiar
generali în armata romană, comandanţi supremi şi au susţinut împăraţi mediocri,
precum Stilicho, în timpul împărţirii Imperiului Roman în 395. Generalul german
Odoacru l-a detronat pe ultimul împărat roman în 476.
Migraţia popoarelor s-a declanşat când
hunii i-au alungat pe goţi din ţinutul lor în 375. Goţii, care proveneau
probabil din Scandinavia, s-au stabilit la sud de Marea Baltică pe cursul
râului Vistula în primele două veacuri d.Hr., ajungând până la Marea Neagră şi
Dunăre în sec. III. Ei au făcut incursiuni în Grecia şi Asia Mică. În a doua
jumătate a sec. III, goţii s-au împărţit în ostrogoţi şi vizigoţi.
După venirea hunilor în anul 375,
numeroşi vizigoţi s-au refugiat la sud de Dunăre, învingându-i pe romani la
Adrianopol în anul 378 şi încheind o alianţă cu aceştia. După scindarea
Imperiului Roman în anul 395, vizigoţii au profitat din plin de rivalitatea
dintre Răsărit şi Apus. Regele vizigot Alaric a luptat de multe ori împotriva
generalului roman Stilicho, invadând Peninsula Italică în anul 401 şi jefuind
Roma în anul 410. Când vizigoţii au avansat în anul 418, împăratul le-a oferit
sudul Franţei. Ei au format un regat care se va extinde ulterior până în
Spania.
Majoritatea ostrogoţilor s-a aliat
iniţial cu hunii. După moartea regelui hun Attila, aceştia s-au stabilit pe
teritoriul Imperiului Roman de Răsărit, ca aliaţi ai acestuia. Regele ostrogot
Teodoric, crescut la Constantinopol, a pătruns în Italia în anul 488 în numele
împăratului roman de răsărit Zeno, l-a înfrânt pe regentul roman de apus
Odoacru în anul 493 şi şi-a înfiinţat propriul regat.
La începutul sec. V, un nou val de
popoare germanice şi-a părăsit teritoriile din Europa Centrală şi de Est,
îndreptându-se spre vest. În anii 406-407, vandalii şi burgunzii au traversat
Rinul, pătrunzând în Galia. Vandalii au trecut Pirineii, stabilindu-se în
Spania în 409, în vreme ce burgunzii şi-au format un regat pe Rin. Sub
presiunea atacurilor vizigote încurajate de împăratul roman de apus, vandalii conduşi
de regele Gaiseric au ajuns în nordul Africii în anul 429. Acolo au înfiinţat
un imperiu cu capitala la Cartagina, lipsind astfel Roma de terenuri valoroase
pentru cultivarea cerealelor. De pe coasta Mării Baltice, grupuri de angli,
saxoni şi iuţi, aflaţi sub conducerea lui Hengist şi ai lui Horsa, au pornit la
jumătatea sec. V spre Britania, care fusese părăsită de romani în jurul anului
400. Germanii i-au silit pe celţii britanici să se retragă în Scoţia, Ţara
Galilor şi Cornwall. Saxonii, care au rămas pe continent, i-au evitat pe
franci, iar creştinismul s-a răspândit printre ei abia la sfârşitul sec. VIII.
Ultimul trib germanic important care a
migrat a fost cel al longobarzilor, care locuise din Antichitate în bazinul
inferior al fluviilor Elba şi Dunăre. Alungaţi de călăreţii avari nomazi,
longobarzii şi-au părăsit ţinutul de origine sub conducerea regelui Alboin,
ocupând în anul 568 o regiune din nordul Italiei şi punând bazele unui regat cu
capitala la Pavia. Acesta este momentul care a marcat sfârşitul Marii migraţii.
Mişcările ample de populaţii au dus la
destrămarea Imperiului Roman şi la stabilirea germanilor şi apoi a slavilor în
teritorii situate spre vest. Cultura europeană de la începutul Evului Mediu a
luat naştere prin fuziunea dintre cultura antică târzie şi tradiţia germanică
din cultura vizigoţilor, francilor, anglilor, saxonilor şi longobarzilor.
Ulfila
Ulfila (sau Wulfila) a fost un mare
conducător al germanilor care s-a făcut remarcat în timpul Marii migraţii a
popoarelor. În anul 341, el a fost uns „episcop al goţilor"şi în jurul
anului 370 a tradus Biblia în limba gotică. Întrucât a fost un adept al
arianismului, goţii şi marea majoritate a triburilor germanice au fost
considerate ariane. Acest fapt a dus la conflicte cu romanii în teritoriile
cucerite de germani şi a împiedicat convieţuirea celor două popoare.
Convertirea la catolicism a francilor şi mai târziu a vizigoţilor şi a
lombarzilor a facilitat acceptarea lor de către localnici şi le-a consolidat
imperiul.
