II.1. Civilizaţia greacă şi romană
Civilizaţiile greacă şi romană antice stau
la originea culturii europene. Setea de cunoaştere şi idealul de viaţă umană în
societate ale grecilor şi realizările romanilor în domeniul organizării
politice şi sociale, ideea lor de progres material şi cultural au dat formă
culturii europene aşa cum este ea astăzi. Influenţele lor s-au făcut remarcate
însă şi în alte părţi ale lumii.
Literatura şi filozofia greacă
Părerile sunt foarte împărţite în ceea
ce priveşte notele definitorii ale civilizaţiei antice greceşti. Grecii sunt
consideraţi făuritorii gândirii politice şi istorice, dar şi ai raţionalismului
şi ştiinţei. Mitologia şi panteonul lor complex fascinează şi astăzi, iar
simţul lor artistic şi estetice stârnesc încă admiraţia.
Pe lângă contribuţia lor la progresul
politic, grecii au influenţat mentalitatea şi literatura europeană prin primele
lor epopei, în special Iliada şi Odiseea lui Homer (sec. IX î.Hr.). În vreme ce
Hesiod în Teogonia sa scria despre soarta zeilor, Homer s-a concentrat pe
latura umană şi socială a unor eroi bine individualizaţi. Tocmai de aceea,
grecii sunt consideraţi a fi premergătorii individualismului occidental de mai
târziu. Civilizaţia greacă, cu setea ei pentru cunoaştere, a fost prima care a
făcut trecerea de la mituri la Logos. Grecii nu mai credeau într-o lume
controlată în întregime de zei, ci încercau să înţeleagă ceea ce îi înconjura
pătrunzând originea lucrurilor şi structura cosmosului. Începând cu filozofii
ionieni ai ştiinţelor naturii din sec. VII şi VI î.Hr. şi până la Socrate,
Platon şi Aristotel, înţelegerea fundamentală a vieţii şi a legilor naturii au
dominat gândirea greacă. Cei trei mari filozofi au înlocuit zeii capricioşi cu
legile naturii, stimulând astfel progresul ştiinţelor, mai ales al matematicii,
fizicii şi ingineriei.
Observarea sistematică a naturii a
permis dezvoltarea biologiei, dar şi a conştiinţei de sine a oamenilor ca
observatori şi manipulatori ai naturii. Această conştiinţă de sine a dat
naştere şi dorinţei de independenţă politică şi de libertate, care a împiedicat
mult timp crearea unui stat grec unificat. Doar datorită războaielor împotriva
perşilor şi presiunii dinspre Macedonia, condusă de Filip II şi apoi de
Alexandru cel Mare, a apărut elenismul cosmopolit care a unificat cultural şi
politic oraşele-stat. Imperiul lui Alexandru şi al diadohilor a permis în
sfârşit crearea unei legături culturale între Orient şi Occident, care va
caracteriza în timp regiunea mediteraneană.
Realizările civilizaţiei romane
Cultura romană pare a fi mai
„pragmatică" decât cea greacă.
Contribuţiile remarcabile aduse
progresului intelectual şi istoric ţin mai degrabă de domeniul administrării
statale şi legislaţiei, prin care au influenţat irevocabil cursul istoriei, şi
nu de filozofie. Au fost redactate şi ţinute mereu la zi culegeri de legi,
începând cu cele zece porunci din Vechiul Testament şi până la amplul Cod
iustinian. Filozofia etică a lui Cicero sau Seneca a fost şi ea creată în slujba
Imperiului Roman, pentru a susţine dorinţa Romei pentru hegemonie politică şi
culturală.
La început, Roma a fost o mică republică
liberă cu un cod de legi aproape puritane. Pe măsură ce s-a extins vertiginos,
au fost preferate conceptele de administrare ale altor popoare, în special cele
greceşti, care au fost însă adaptate la realitatea imperiului. Astfel s-a
întâmplat în timpul lui Iuliu, Cezar. Adoptarea şi asimilarea cultelor şi
ideilor străine a favorizat răspândirea creştinismului, o religie de origine
iudaică, care în cele din urmă a devenit religia oficială în tot imperiul. Roma
proiecta pe întreg teritoriul ei imaginea unei puteri administrative şi
militare disciplinate şi invincibile.
Dovezi ale forţei inginereşti
remarcabile a Imperiului Roman sunt nu numai numeroasele temple şi construcţii
splendide din Roma şi alte centre importante, ci şi garnizoanele şi aşezările
ridicate peste tot în imperiu, reţeaua excelent dezvoltată de drumuri,
apeductele, elegantele terme şi vile, precum şi sistemul ingenios de canalizare
al capitalei.
Civilizaţia romană stă mărturie a
interacţiunii intense dintre centrul imperiului şi provinciile sale. Roma şi-a
exportat structurile de stat şi administrative, importând produse finite,
articole de lux, artă, dar şi idei şi religii. Nenumăratele victorii militare
ale consulilor şi împăraţilor erau sărbătorite prin ceremonii de stat pline de
fast. Având drept deviză „pâine şi circ", împăraţii Romei şi cei ai
Imperiului Bizantin amuzau masele cu curse de care şi lupte sângeroase de
gladiatori în mari arene precum „Circus Maximus" sau Colosseumul.
Îndelungata existenţă a Imperiului Roman
este de-a dreptul impresionantă, dacă luăm în considerare numeroasele revolte,
schimbări politice şi frământările sociale continue care i-au format istoria.
Dintr-o republică fondată în sec. VI î.Hr. a devenit un imperiu mondial în
continuă expansiune la începutul erei creştine, supravieţuind chiar căderii
Romei în 476 d.Hr. Moştenirea romană a fost preluată nu numai de Imperiul
Bizantin, care s-a destrămat în 1453, dar şi de către Carol cel Mare
(Charlemagne), odată cu încoronarea sa în anul 800 ca împărat al Sfântului
Imperiu Roman Franco-German. Carol cel Mare a reformat administraţia, justiţia
şi armata, a combinat conceptul roman al unui împărat universal şi credinţa
creştină, cu idealurile sale supranaţionale şi interculturale, deschizând astfel
calea primei renaşteri a gândirii clasice în trecerea de la Antichitatea romana
la Evul Mediu european.
