I.4. Egiptul antic
Vechea civilizaţie a Egiptului antic a
apărut pe fâşia de pământ fertil pe care Nilul a creat-o în deşertul din nordul
Africii. Dată fiind izolarea sa geografică, Egiptul a evoluat foarte diferit,
în special în unele aspecte, faţă de restul Orientului Apropiat. Deşi a fost
supus unor influenţe exterioare, caracteristicile sale fundamentale au rămas
aceleaşi în mileniile sale de existenţă. Istoria Egiptului este marcată de cele
31 de dinastii care s-au succedat la putere.
Perioada predinastică
Regiunile nordice şi cele sudice ale
Egiptului au fost unificate încă din perioada predinastică, formând o singură
entitate politică.
Egiptul se află pe Valea Nilului (4), fiind
mărginit spre est şi spre vest de deşert. Inundaţiile (1) anuale, care au loc între
iulie şi octombrie, aduc aluviuni fertile, esenţiale pentru agricultura (3) înfloritoare
de pe malul fluviului. Ţara este împărţită în Egiptul de Sus, unde Nilul curge
printr-o vale îngustă, şi Egiptul de Jos, unde fluviul şi afluenţii săi
formează o deltă largă înainte de a se vărsa în Marea Mediterană.
La început, în jurul anului 2900 î.Hr.,
în cele două regiuni au apărut două regate independente şi rivale. Potrivit
tradiţiei, Narmer (2), un conducător predinastic al Egiptului de Sus, a fost cel
care a cucerit Delta Nilului şi a unificat cele două regate, stabilind noua
capitală în puternicul oraş Memfis, la graniţa dintre ele. Aha a fost un
domnitor din prima dinastie, la începutul anilor 2900 î.Hr.
Împărţirea în Egiptul de Sus şi cel de
Jos prin regiuni autonome s-a repetat în întreaga istorie a Egiptului. De
fiecare dată când puterea centrală începea să slăbească, regiunile cereau
independenţa.
În sec. V î.Hr., istoricul şi călătorul
grec Herodot a descris Egiptul ca pe un „dar al Nilului": „Este
neîndoelnic totuşi că oamenii adună aici recolte cu mai multă uşurinţă decât
alţii, netrebuind să se lupte să tragă brazde cu plugul, nici să plivească,
nici să facă celelalte munci pe care alţii le fac pentru a obţine roade; ei
aşteaptă doar ca apele râului să urce singure şi să le ude ogoarele, iar apoi
să se retragă."
Din Istoriile lui Herodot
Dinastiile
conducătoare
Cronologia conducătorilor egipteni
înainte de venirea lui Alexandru cel Mare în 332 î.Hr. (31 de dinastii):
Perioada Timpurie (1-2) 2900-2660
Regatul Vechi (3-6) 2660-2160
Prima Perioadă
Intermediară (7-10) 2160-2040
Regatul Mijlociu (11-12) 2040-1785
A Doua Perioadă
Intermediară (13-17) 1785-1552
Regatul Nou (18-20) 1552-1070
A treia perioadă
Intermediară (21-24) 1070-712
Perioada Târzie (25-31) 712-332
Cele mai cunoscute piramide au fost
ridicate în timpul Regatului Vechi, ca dovadă a structurii foarte ierarhizate a
societăţii egiptene.
Încă de la naşterea civilizaţiei
egiptene, a existat o strânsă legătură între tron şi religie. Fiecare faraon (9) era considerat a fi trimisul zeului Horu. Începând cu a cincea dinastie,
faraonii erau adoraţi ca fii ai zeului Soarelui Ra.
Unificarea Egiptului de Sus cu cel de
Jos era reconstituită simbolic de fiecare dată când un nou faraon urca pe tron
şi primea dubla coroană a celor două regate. Conducătorul impunea dările în
regat. Acestea depindeau de mărimea terenurilor şi de numărul de animale (7) deţinute
de fiecare familie. Supuşii trebuiau de asemenea să îndeplinească anumite
îndatoriri comune în perioadele de secetă şi de inundaţii, cum ar fi
construirea de canale şi diguri, dar şi ridicarea mormintelor faraonilor. După
faraon, cei mai mari proprietari de pământ erau preoţii, înalţii demnitari (8) şi guvernatorii
de provincii. Datorită acestui fapt, ei beneficiau de o putere politică
remarcabilă în regat, cu atât mai mult cu cât posturile erau transmise prin
ereditate.
Unul dintre cei mai mari faraoni ai
Regatului Vechi a fost regele Djoser din a treia dinastie, care a organizat
expediţii miniere în Peninsula Sinai, de unde se extrăgeau cupru şi turcoaz. El
este foarte bine cunoscut şi pentru piramida sa în trepte din Saqqara,
proiectată de Imhotepag. Pe lângă funcţia de arhitect, acesta din urmă le îndeplinea
şi pe cele de medic, preot şi demnitar la curte. A fost unul dintre primii
creatori dotaţi cu mai multe talente din istorie, fiind chiar adorat ca
divinitate.
Piramidele
Piramidele au fost ridicate începând cu
a treia dinastie şi sfârşind cu cea de-a şaptesprezecea, de către egipteni, dar
şi de către kuşiţi. Tumulii funerari din perioada predinastică au precedat
piramidele care au apărut iniţial sub forma mormintelor construite în unghiuri
drepte, numite mastaba („bancă" în arabă). Piramidele trepte ale lui
Djoser au fost ridicate la Saqqara prin suprapunerea mai multor astfel de
mastaba.
Prima şi a Doua Perioadă Intermediară şi Regatul Mijlociu (2160-1552 î.Hr.)
Regatul Mijlociu a fost încadrat de două
perioade de declin şi sciziuni.
În timpul Primei Perioade Intermediare,
care a urmat după căderea Regatului Vechi, Egiptul s-a fragmentat din nou în
numeroase regiuni angajate în război civil. Administraţia civilă, comerţul şi
economia au suportat astfel o lovitură serioasă. Mai mult, populaţia a suferit
de foame (3) din cauza neglijării sistemelor de irigaţie şi de stocare a
alimentelor. Guvernatorii provinciilor din cea de-a unsprezecea dinastie a
Tebei din Egiptul de Sus au reuşit în sfârşit să câştige supremaţia în lupta
pentru controlul Amenemhet III asupra Egiptului. Aceştia au cucerit Egiptul de
Jos şi au înfiinţat al doilea regat. 
Faraonii din dinastiile a unsprezecea şi
a doisprezecea au preluat puterea de la guvernatorii provinciilor şi au
reinstaurat administraţia centrală. Mutarea capitalei regatului la Teba (1), în
Egiptul de Sus, a avut impact şi asupra politicilor religioase. Zeul Amon, care
avea un cult special în noua capitală, a fuzionat cu zeul Soarelui Ra, al cărui
templu principal se afla la Heliopolis, în Egiptul de Jos, lângă vechea
capitală Memfis, dând naştere astfel divinităţii oficiale a regatului, Amon-Ra.
Un complex vast de temple (2) a fost construit la Teba în cinstea sa (pe teritoriul
ocupat astăzi de localităţile Luxor şi Karnak).
Faraonul Sesostris III (1878-1843 î.Hr.)
a lărgit din nou aria de influenţă a Egiptului, din Nubia, peste Sinai şi până
la bogatele oraşe comerciale din Liban. Fiul lui Sesostris, Amenemhet III (4) (1842-1797
î.Hr.) a deviat cursul unui afluent al Nilului pentru a crea oaza Fayoum. Aici
a fost ridicată ultima mare piramidă pentru conducător. Conform tradiţiei
tebane, faraonii ce au urmat erau îngropaţi în complexe subterane de morminte
din Valea Regilor (6), la vest de capitală.
Sfârşitul celei de-a douăsprezecea dinastii a marcat debutul celei de-a doua Perioade Intermediare, când ţara a fost din nou împărţită în Egiptul de Sus şi cel de Jos. Această sciziune a favorizat invazia hicsoşilor (5) (în egipteană, Hega-khase: „domnitori din alte tărâmuri"), un grup de triburi indo-europene. Ei au pătruns în Egiptul de Jos şi şi-au stabilit capitala, Avaris, în delta Nilului. De acolo au domnit în Egiptul de Jos ca faraoni, în vreme ce dinastiile locale stăpâneau Egiptul de Sus din Teba.
Regatul Nou I (cca 1539-1379 î.Hr.)
Egiptul antic a atins apogeul puterii
sale politice în timpul Regatului Nou. Faraonii celei de-a optsprezecea
dinastii au făcut din Egipt statul cel mai influent din Orientul Apropiat.
În timpul domniei lui Ahmosis I, primul
faraon din dinastia XVIII, conducătorii Tebei au reuşit să îi alunge pe hicsoşi
şi să extindă dominaţia Egiptului până la graniţa Siriei. Urmaşul lui Ahmosis, Tutmes
I (cca 1525-cca 1512 î.Hr.) a cucerit toată Nubia şi a integrat-o în Imperiul
Egiptean.
După moartea ei, Tutmes III (8) (1504-1450 î.Hr.)
a şters orice menţiune a mătuşii şi mamei sale vitrege. În timpul domniei lui,
Regatul Nou a atins dimensiunile sale maxime, întinzându-se de la Eufrat în
nord, până la Sudanul de astăzi în sud. Pentru a împiedica ascensiunea
hitiţilor, faraonii au încheiat alianţe succesive cu Regatul Mitanni. Politica
alianţelor a fost dublată de căsătoriile dinastice. Amenhotep III (7) (1417-1379 î.Hr.)
s-a căsătorit atât cu regina egipteană Tiy, cât şi cu două prinţese Mitanni.
Domnia lui Amenhotep III s-a remarcat prin edificiile (10) construite şi prin stilul
arhitectural. Lunga perioadă în care a condus Egiptul a marcat de asemenea
declinul treptat al celei de-a optsprezecea dinastii, accelerat ulterior de
politica religioasă a fiului acestuia, Amenhotep IV (Akhenaton).
Femeile în Egiptul
antic
Femeile egiptene se bucurau cam de
aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. Ele puteau încheia de sine stătător
tranzacţii legale şi puteau practica majoritatea meseriilor. Femeile căsătorite
aveau drepturi egale cu soţii lor. Poligamia se practica doar în casele regale.
Dintre soţiile faraonilor, „marile consoarte regale", precum Tiy şi
Nefertiti, au avut o influenţă considerabilă. S-au înregistrat unele cazuri în
care femeile au devenit faraoni. Căsătoriile între fraţi şi surori aveau loc
pentru a asigura puritatea dinastiilor divine. Dacă faraonul era fiul unei
concubine, cum s-a întâmplat frecvent în dinastia XVIII, el se căsătorea de
obicei cu sora vitregă cea mai apropiată pentru a-şi asigura descendenţa.
Ulterior, „soţiile divine ale lui Amon" au dominat oficial teocraţia
tebană în Egiptul de Sus.
Amenhotep IV a introdus o formă de
monoteism şi a interzis vechile culte, stârnind astfel mânia preoţilor, care se
temeau că îşi vor pierde influenţa în Egipt.
Venerarea discului solar, Aten, era deja
un lucru comun la curtea faraonului Amenhotep III. Noul faraon, Amenhotep IV
(1379-1362 î.Hr.), a interzis însă toate celelalte culte. El şi-a luat numele
de Akhenaton (3) („cel care îl slujeşte pe Aten") şi a înfiinţat o nouă
capitală, Akhetnaton, pe câmpiile din centrul Egiptului, la Tell el-Amarna.
Procedând astfel, el i-a privat pe preoţii lui Amon-Ra din Teba de puterea lor.
În timpul lui Akhenaton, a apărut un stil artistic nou, mai naturalist (4). În al
doisprezecelea an al domniei acestuia, entuziasmul său pentru reformă a început
să scadă. Nefertiti (2), care fusese până atunci egala sa şi „suprema soţie
regală", a dispărut, fiind înlocuită de prinţesa Mitanni Kiya. Această
schimbare putea fi cauzată de ameninţarea crescândă din partea hitiţilor, care
a determinat Egiptul şi Regatul Mitanni să se alieze.
La puţin timp după moartea lui Akhenaton, vechile culte au fost reinstaurate. S-a încercat de asemenea eradicarea amintirii „regelui eretic".
Ambii faraoni care i-au urmat s-au
căsătorit cu fiicele (1) lui Akhenaton şi Nefertiti pentru a asigura continuitatea
dinastiei. Al doilea faraon, tânărul Tutan-khaten, şi-a schimbat numele în
Tutankhamon în încercarea unei reveniri la vechea ordine. Nu a avut însă
realizări semnificative pe plan politic. Din cauza conflictelor permanente cu
hitiţii, puterea generalilor de armată acrescut constant. După moartea sa,
aceştia au uzurpat tronul. Unul dintre ei, Ramses I a înfiinţat o dinastie în
jurul anului 1320 î.Hr.
Fragment din Imnul
lui Akhenaton către Aton
„Răsăritul Tău este minunat în văzduh,
O, Aton cel viu, originea vieţii!
Când te ridici la răsărit,
Umpli întreg pământul cu frumuseţea
Ta;...
Căci Tu eşti splendid, măreţ,
strălucitor...
Când cobori de pe cer la apus,
Întunericul se aşterne peste lume precum
moartea...
Bezna domneşte,
Lumea este cufundată în tăcere.
Cel care le-a creat s-a dus să se
odihnească în ceruri.
Pământul străluceşte când răsări pe
boltă,
Când luminezi, Aton, ziua.
Întunericul se risipeşte
Când îţi arunci razele..."
Blestemul
faraonului Tutankhamon
Descoperirea mormântului aproape intact
al lui Tutankhamon în 1922 a fost cea mai mare senzaţie arheologică a secolului
trecut. Însă curând, mulţi dintre cei care au participat la săpături au murit
în circumstanţe misterioase şi astfel a luat naştere legenda „blestemului lui
Tutankhamon". Astăzi se crede că decesele au fost cauzate de către unele
bacterii rare, ciuperci sau viruşi conservaţi în mormânt.
Regatul Nou III: Perioada Ramsidă (1320-1070 î.Hr.)
Faraonii din dinastiile XVIII şi XIX,
care au purtat aproape toţi numele de Ramses, au menţinut coeziunea marelui
Imperiu Egiptean.
Ramses I a profitat de confuzia ce
domnea în jurul tronului la sfârşitul celei de-a optsprezecea dinastii şi a
înfiinţat-o pe cea de-a nouăsprezectea. Domnia sa scurtă de doar doi ani s-a
soldat doar cu bătălii grele.
Deşi Teba rămânea centrul religios al
Egiptului, capitala a fost mutată în Delta Nilului, de unde se putea ajunge mai
uşor pe frontul din nord, unde aveau loc lupte crâncene cu hitiţii. Nomazii din
Libia, care atacau Egiptul dinspre vest cu regularitate, constituiau şi ei o
ameninţare. Fiul lui Ramses I, Seti I, a condus campanii militare în Palestina,
Siria şi Sudan, aducând acasă prăzi bogate de război. El a continuat să ridice
temple, adăugând în special numeroase coloane marelui complex de la Karnak.
Una dintre cele mai semnificative lupte (8) împotriva
hitiţilor şi a aliatului acestora, prinţul amorit din Kadeş, Siria, a avut loc
în 1285 î.Hr. Ramses II (5) nepotul lui Ramses I, cunoscut drept „cel Mare",
un domnitor puternic, dar şi crud şi extravagant, al cărui harem a adus pe lume
150 de copii. El a pornit împotriva duşmanilor săi în fruntea unei mari armate
pentru a împiedica pierderea totală a Siriei şi Palestinei. Cu toate acestea,
doar norocul l-a scăpat de o înfrângere ruşinoasă. Nimeni nu a ieşit învingător
în lupta de la Kadeş, care s-a încheiat cu semnarea unui tratat de pace în
1259.
Problemele externe cu care se confrunta
Ramses II nu l-au împiedicat, cu toate acestea, să construiască intens. Templul (9) tăiat în stâncă de la Abu Simbel este cel mai cunoscut dintre nenumăratele
temple pe care acesta le-a ridicat sau le-a restaurat.
Cel mai important faraon al celei de-a
douăzecea dinastii, Ramses III (6) (1198-1166 î.Hr.), autor al unor reforme sociale
şi administrative semnificative, a fost nevoit să apere Egiptul de atacurile
venite din exterior. Popoarele mării, printre care se numărau aheii şi
filistenii (7), s-au aliat cu libienii şi au pătruns în Egipt de pe mare şi dinspre
uscat. Faraonul nu a reuşit să-i oprească nici pe filisteni să se aşeze în
Palestina, nici pe libieni să se stabilească în Egipt. Comerţul şi plata
tributului au încetat. Dificultăţile economice au dus la nelinişte socială şi
la prima grevă înregistrată în istorie.
Evreii în Egipt
Printre numeroasele neamuri străine
aflate în Egipt în timpul faraonilor se numărau şi evreii, care erau folosiţi
fără milă ca sclavi la muncile cele mai grele. Cu toate acestea, ei erau
priviţi ca o ameninţare:
„El a zis poporului său: Iată că poporul
copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decît noi. Veniţi să ne
arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va
întîmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să
iasă apoi din ţară. Şi au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i asuprească prin
munci grele. Astfel au zidit ei cetăţile Pitom şi Ramses, ca să slujească de
hambare lui Faraon."
(Exod, capitolul 1, versetele 8-11)
A Treia Perioadă Intermediară şi Perioada Târzie (1070-332 î.Hr.)
Faraonii de după dinastia XX deţineau
controlul doar asupra teritoriului Egiptului de Sus. Generalii trupelor de
mercenari libieni au devenit tot mai influenţi, până ce unul dintre aceştia,
Shoshenq I (1) (cca 945-924 î.Hr.), a preluat puterea. Mulţumită legăturilor lor
dinastice, faraonii libieni au putut iniţial să exercite o oarecare influenţă
şi asupra Egiptului de Sus, dar Egiptul de Jos s-a fragmentat într-o mulţime de
principate şi regate.
Kuşiţii au început să pătrundă în Egipt
dinspre Nubia în jurul anului 740 î.Hr. Au preluat tronul faraonilor, mai întâi
în Teba, iar în timpul dinastiei XXV (3), şi în Egiptul de Jos. Au reuşit să creeze
un singur stat egiptean în 712. După anul 671 î.Hr., asirienii au început să
invadeze ţara şi l-au instalat ca guvernator pe Psamtik I, un prinţ libian din
Delta Nilului. În 663, cu ajutorul mercenarilor greci, acesta a declarat
independenţa şi a înfiinţat dinastia XXVI. A silit-o pe soţia kuşită divină a
lui Amon să o aleagă pe una din fiicele lui ca succesoare şi a câştigat astfel
controlul asupra Egiptului de Sus până în 656. Psamtik I i-a adus de asemenea
pe comercianţii greci în Egipt, aşezându-i iniţial în Delta Nilului. Cu
trecerea timpului, relaţiile cu grecii au devenit tot mai strânse. Faraonii se
căsătoreau cu grecoaice, donau oferte votive la templul din Delfi şi băteau
monede după modelul grecesc.
Hieroglifele egiptene sunt o scriere
pictografică utilizată în special pe monumente şi în textele religioase.
Egiptenii foloseau hieroglife simplificate în viaţa de zi cu zi până la
introducerea creştinismului, când au trecut la scrierea cu alfabetul grec. De-a
lungul secolelor, sensul hieroglifelor s-a pierdut. În 1799, un ofiţer francez,
care venise în Egipt cu expediţia lui Napoleon, a descoperit „Piatra de la
Rosetta". Pe acest monument datând din sec. II î.Hr., textul era
inscripţionat atât cu hieroglife, cât şi cu litere greceşti. Graţie acestei
descoperiri, filologii au putut în sfârşit descifra hieroglifele în 1822.
Religia Egiptului
Primele forme de religie egipteană
datează din sec. IV î.Hr. La început, zeii erau zoomorfi, devenind apoi şi
antropomorfi. Ei erau reprezentaţi frecvent sub forma unor creaturi hibride,
precum zeul Horus cu cap de şoim, sau Amon (7) cu cap de berbec. Făcând parte
dintr-un panteon vast, zeii erau asociaţi cu cele mai importante centre
religioase şi principalele oraşe aveau întotdeauna o semnificaţie specială.
Erau adoraţi în tot regatul, contribuind şi la o ierarhizare culturală şi
geografică în cadrul cultului oficial. În Vechiul Regat, zeul suprem era cel al
Soarelui, Ra, onorat la Heliopolis, lângă capitala Memfis. Odată cu ascensiunea
Tebei în timpul Regatului Mijlociu, zeul oraşului, Amon, a devenit şi el extrem
de important, fiind în cele din urmă contopit cu Ra şi dând naştere lui
Amon-Ra. Faraonul Akhenaton a încercat zadarnic să introducă adorarea lui Aten,
care nu avea o formă umană, ci era reprezentat doar de discul solar.
Egiptenii credeau că şi zeii îmbătrânesc
şi mor. Osiris (8), înfăţişat sub formă de mumie, simboliza moartea. El a fost ucis
şi dezmembrat de fratele său, Seth, zeul deşertului, fiind însă readus la viaţă
de sora sa (9) (10). Osiris a devenit astfel un simbol al fertilităţii şi al energiei
regeneratoare (11). Primii faraoni erau consideraţi a fi trimişii lui Horus, fiul
lui Isis şi Osiris.
La sfârşitul Regatului Vechi au apărut
primele menţiuni despre judecata morţilor, care trebuiau să dea socoteală
pentru faptele lor în faţa lui Osiris şi Ra. Ei puteau continua să existe ca
spirite binecuvântate, dar puteau fi şi osândiţi, iar pedeapsa era aspră,
uneori constând chiar în anihilare totală.
Prin mumificare, aşezarea obiectelor alături de morţi, construirea de morminte, precum piramidele, se dorea continuarea vieţii pământeşti şi după moarte.
Decedaţii (12) erau protejaţi cu
ajutorul ritualurilor şi incantaţiilor. Egiptenii foloseau amulete şi obiecte
purtătoare de noroc, precum scarabeii (6) , pentru a se apăra de pericole şi a se bucura de fertilitate. Rolul faraonului de a intermedia între oameni şi zei a
scăzut în importanţă odată cu decăderea Regatului Nou şi disiparea puterii.
Unele animale, cum ar fi pisicile şi crocodilii, erau adorate ca intermediari
cu lumea spiritelor. Multe animale de acest fel au fost mumificate şi aşezate
în cimitire sau morminte. În timpul Perioadei Târzii, au apărut unele culte
elitiste, precum cel al lui Isis şi Osiris, care au fost populare şi în
Imperiul Roman.
Fragment din
Cartea morţilor
„Eu deschid calea în cer, precum şi pe
pământ, întrucât eu sunt fiul vostru iubitor Osiris! Am devenit duh, purificat,
sfânt şi înarmat cu cuvinte magice în stare să dezlege vrăji... Zei ai boltei
nesfârşite, spirite cereşti! Priviţi-mă cu toţii! Mi-am încheiat călătoria şi
vin aici în faţa voastră."
