VI.24. Japonia imperială şi Asia de Sud-Est
1914-1945
Din 1914 până în 1945, politica Imperiului
Japonez se caracterizează prin demersuri expansioniste agresive şi prin
naţionalism fascist. Începând cu 1931, Japonia dezlănţuie un război sângeros de
cucerire a Chinei, care durează aproape 15 ani. În 1941, Japonia îşi forţează
limitele prin atacul surpriză asupra Statelor Unite, însă, în ciuda puterii
sale militare, supremaţia asupra întregii Asii de Est devine un ţel imposibil
de realizat. Înfrângerea inevitabilă a ţării are loc după ce SUA distrug două
oraşe japoneze cu bombe atomice. După război, majoritatea naţiunilor
sud-asiatice îşi câştigă independenţa, deşi unele sunt angajate în conflicte
îndelungate cu puterile coloniale din Vest.
Dezvoltarea imperialismului japonez până în 1931
După Primul Război Mondial, Japonia îşi
extinde sfera de influenţă câştigând controlul asupra fostelor colonii germane
din Pacific. Ideile naţionaliste şi cultul imperialist câştigă tot mai mult
teren în statul cu o economie înfloritoare care dorea să se extindă în Asia.
După moartea împăratului Meiji în 1912
şi ascensiunea la tron a fiului său Yoshihito, Japonia continuă să-şi dezvolte
supremaţia în Asia de Est. La izbucnirea războiului din 1914, ministrul de
externe japonez afirma că atâta timp cât Japonia nu doreşte să se implice în
război, aceasta va fi loială alianţei cu Marea Britanie şi îi va proteja
interesele. După ce Germania refuză să renunţe la ocupaţia bazei navale de la
Qingdao din provincia chineză Shandong, Japonia intră în Primul Război Mondial
de partea Antantei. Forţele japoneze ocupă toate coloniile germane din Pacific:
insulele Marshall, Mariane, Palau şi Carolina. După război, Societatea
Naţiunilor cedează aceste insule şi Qingdao Japoniei, pentru a le administra ca
teritorii sub mandat. Deşi Qingdao este redat Chinei în 1922 prin Tratatul de la
Shandong statu-quoul teritorial al insulelor a fost confirmat în alte tratate
internaţionale. În Tratatul Celor Patru Puteri, Franţa, Marea Britanie,
Japonia şi Statele Unite sunt de acord să-şi respecte reciproc posesiunile din
Pacific şi să se ajute în cazul unui atac din partea unei puteri din afară. În Tratatul
Celor Nouă Puteri din 1922, Japonia garantează Chinei suveranitate
naţională. Pe plan economic, după o scurtă depresie imediat după război,
Japonia cunoaşte o perioadă de ascensiune care a fost puţin influenţată de
cutremurele devastatoare, din Tokyo şi Yokohama din 1923. Înflorirea economică
se încheie însă după 1929, în urma crizei economice mondiale care i-a afectat
îndeosebi pe producătorii de mătase.
După război, ţara se democratizează.
Electoratul se măreşte de zece ori, ajungând la 14 milioane, iar în 1925 se
introduce sufragiul universal. Însă pe plan politic rămâne mai important grupul
de ofiţeri militari ultranaţionalişti care în anii 1920 au o influenţă tot mai
mare în guvern şi la curtea imperială prin intermediul unor comitete
extraparlamentare precum Consiliul Secret de Stat şi Senatul Militar.
Aceştia urmăreau să întreprindă noi cuceriri pentru a obţine resurse.
Războiul de cucerire a Chinei (1931-1945)
În 1931, odată cu ocuparea Manciuriei,
Japonia începe războiul de zece ani de cucerire a Chinei. Pe plan intern,
ierarhia militară de stânga îşi întăreşte puterea în imperiu, reducând la
tăcere vocile moderate ale civililor.
Împăratul Hirohito urcă pe tron în 1928,
însă după 1932 armata preia toată puterea în ţară. Japonia respinge acordurile
de la Washington din 1922, care urmăreau evitarea unei curse a înarmării navale.
În anii 1930, politica Japoniei este dirijată din umbră de grupuri militare
şovine şi antidemocrate, care duc la prăbuşirea oficială a întregului sistem
parlamentar. În 1940, vechile partide politice unt obligate să se dizolve, iar în
locul lor se înfiinţează un partid mixt: Taisei Yokusankai. Noul guvern
condus de prinţul premier Fumimaro Konoe naţionalizează economia şi impune
restricţii asupra drepturilor civile importante.
La iniţiativa armatei, trupele japoneze
invadează Manciuria în 1931 şi reuşesc să ocupe întreaga regiune în numai
câteva luni. Se creează statul-marionetă Manchukuo, condus de fostul împărat chinez
Pu Yi, care este numit împărat al Manchukuo în anul 1934. Japonia continuă
expansiunea şi colonizarea Chinei, cucerind şi provincia Yehol. China, inferioară
militar şi scindată, nu avea suficientă forţă să lupte împotriva ocupaţiei. În
1935, Shanghaiul este cucerit după o campanie sângeroasă.
Japonia se retrage treptat din
acordurile internaţionale. După ce Societatea Naţiunilor refuză în 1933 să
recunoască Manchukuo, Japonia îşi anunţă retragerea din această organizaţie. În
1936, renunţă şi la acordul naval, după care îşi declară imediat retragerea din
Conferinţa pentru Dezarmare de la Londra şi semnează Pactul Anti-Comintern
cu Germania nazistă.
Războiul Sino-Japonez începe în iulie
1937, cu o confruntare dintre militarii japonezi şi cei chinezi pe podul Marco
Polo de lângă Beijing, şi durează până în septembrie 1945. În scurt timp,
Japonia anexează nordul Chinei şi aproape întreaga coastă. Înaintarea în
interiorul ţării este oprită în 1938 doar de munţii stâncoşi ai Chinei
Centrale. Războiul devastator s-a soldat cu pierderi uriaşe, mai ales în rândul
populaţiei chineze; estimările ajung până la 20 de milioane de morţi, dintre
care majoritatea civili. După înfrângerea sa de la sfârşitul celui de Al Doilea
Război Mondial, Japonia este obligată să se retragă complet din China.
Poem de Ushiyama
Kinichi
În cinstea alianţei germano-japoneze:
Alianţa s-a înfăptuit, fraţi de sânge,
egali,
Ţările celor doi năzuiesc să ajungă la
putere,
Mare cultura, copleşitoare comanda
dreptăţii,
Suflet german, cum îl egalezi pe cel
japonez.
Lupta pentru Asia de Est în cel de Al Doilea Război Mondial
În Războiul din Pacific din 1941-1945,
Japonia luptă cu Aliaţii pentru hegemonia asupra întregii regiuni din estul
Asiei. Lansarea bombelor atomice la Hiroshima şi Nagasaki forţează capitularea
necondiţionată a Japoniei.
Izbucnirea războiului în Europa în 1939
nu a modificat obiectivul imperialist al Japoniei - proiectul reordonării Asiei
de Est. Scopul guvernanţilor era să unească întreaga regiune - din India şi
Manciuria până în Australia - în cea mai mare sferă de coprosperitate
est-asiatică, sub hegemonia politică şi economică a Japoniei, folosindu-l pe
împăratul divin Hirohito pentru a legitima ideologic această pretenţie de
dominaţie.
Pentru a se apăra de imixtiuni, Japonia
semnează Pactul Tripartit cu Germania şi Italia la 27 septembrie 1940, deşi nu
se angajase să se ajute în eventualitatea unui război. La 14 aprilie 1941,
Japonia semnează un Pact de Neutralitate cu Uniunea Sovietică. Încercarea de a
se apropia de Statele Unite, care în 1939 anulaseră acordul de comerţ cu
Japonia, eşuează. După ce trupele japoneze intră în Saigon în iulie 1941,
Roosevelt, preşedintele SUA, impune un embargo pe petrol pentru Japonia.
Premierul Konoe demisionează, iar succesorul său naţionalist extremist,
generalul Hideki Tojo, decide să-i atace pe americani.
La 7 decembrie 1941, japonezii
bombardează baza navală americană de la Pearl Harbor, Hawaii. Intrarea Statelor
Unite în război ca urmare a acestui atac transformă războiul european într-unui
mondial.
În Războiul din Pacific, Japonia
reuşeşte să cucerească întreaga Asie de Est până în 1942. Japonezii cuceresc
apoi Filipinele, Hong Kongul, Singapore şi Birmania. Avansează până la
graniţele Indiei şi se află pe punctul de a cuceri Australia. Situaţia începe
să se schimbe după invazia britanicilor asupra Burmei, în 1943. După
debarcările americanilor pe Insulele Mariane şi înfrângerea categorică în
bătălia portavioanelor de la Saipan, cabinetul de război al lui Tojo
demisionează.
După ce americanii capturează insulele
Iwo Jima şi Okinawa şi întrerup alimentarea cu carburanţi, înfrângerea Japoniei
devine inevitabilă, după cum arată acţiunile disperate ale piloţilor kamikaze.
Japonia refuză, totuşi, să se predea în condiţiile cerute de Aliaţi. La 6 şi 9
august 1945, Statele Unite aruncă bombe atomice peste oraşele Hiroshima şi
Nagasaki, o demonstraţie de forţă care îl constrânge pe Hirohito să anunţe
capitularea necondiţionată a Japoniei.
Atacurile atomice
de la Hiroshima şi Nagasaki
Statele Unite ale Americii încheie cel
de al Doilea Război Mondial prin lansarea bombelor atomice asupra oraşelor
Hiroshima şi Nagasaki, vestind epoca nucleară. Forţa devastatoare a noii arme a
cutremurat lumea. Se estimează că cele două bombe ar fi provocat peste 200.000
de morţi în rândul civililor, jumătate pe loc, jumătate în timp după explozie.
Moralitatea atacurilor este încă dezbătută. Din punct de vedere strategic,
acestea au salvat viaţa militarilor americani şi au demonstrat puterea SUA
favorizând-o în negocierile asupra ordinii mondiale postbelice.
Drumul către independenţă al Asiei de Est
La sfârşitul celui de Al Doilea Război
Mondial, statele Asiei de Est ies de sub controlul japonez şi de sub dominaţie
colonială de decenii.
La începutul sec. XX, aproape întreaga
Asie era condusă de puterile coloniale din Vest: Indochina aparţinea Franţei;
Filipinele, Statelor Unite; India, Malaya şi partea de nord din Borneo, Marii
Britanii; iar Indonezia de astăzi, Olandei. Pe continent, numai Niamul (Thailanda
de astăzi) era independent oficial, însă şi acesta se afla sub influenţă
franceză şi japoneză. Coreea era protectorat japonez din 1905.
Pe plan intern, grupurile de rezistenţă,
cum ar fi comuniştii, care apar pentru prima dată în Indonezia în 1914, iar în celelalte
ţâri est-asiatice către sfârşitul anilor 1920, nu ameninţau aproape deloc
dominaţia colonială. Numai în Birmania, în 1937, disidenţa internă atinge cote
destul de înalte, răscoala studenţilor naţionalişti determinând separarea ţării
de Imperiul Indian britanic. Birmania este declarată parţial autonomă.
Planurile Japoniei de a institui cea mai
mare sferă de coprosperitate est-asiatică implicau izgonirea din regiune a
europenilor, intenţie acceptată în principiu de toate grupurile de rezistenţă
asiatice. Însă aceasta promova de asemenea şi scindarea rezistenţei
anticoloniale. Grupurile de stânga nu doreau să fie conduse de împăratul divin
japonez şi formează armate comuniste antijaponeze ale poporului, de exemplu, în
Filipine şi Malaysia. În opoziţie, naţionaliştii sperau că poziţia projaponeză
îi va ajuta să obţină mai rapid suveranitatea. În Birmania, japonezii sunt
sprijiniţi de o armată de voluntari, iar în India, de un corp armat similar.
Reacţia din Vietnamul de astăzi a fost alta. După ce Japonia ocupă partea de
est a ţării în 1941, naţionaliştii şi comuniştii fac front comun împotriva
japonezilor, sub conducerea lui Ho Şi Min, şi înfiinţează Liga Pentru
Independenţa Vietnamului, Viet Min.
După capitularea Japoniei din 1945,
puterile coloniale se retrag treptat din regiune. Vietnamul, Coreea,
Filipinele, Indonezia, Cambodgia, Laos şi Birmania se proclamă state suverane
la sfârşitul anilor 1940. Malaysia obţine independenţa abia în 1957. Pierderea
umilitoare a Singaporelui şi a Hong Kongului britanic reduce semnificativ forţa
şi prestigiul puterilor coloniale din Asia de Sud-Est.
Ho Şi Min
Ho Şi Min (Cel care luminează) este
liderul carismatic al mişcării vietnameze de eliberare, devenind în 1945 primul
preşedinte al Republicii Democrate Vietnam. În anii 1960, acesta a reprezentat
imaginea luptei Vietnamului împotriva intervenţiei militare a Statelor Unite.
Se naşte în 1890 în Annam, merge în Franţa în 1917 şi devine unul dintre
membrii fondatori ai Partidului Comunist de acolo. După deportarea sa, în 1923
vine la Moscova şi este numit responsabil în Comintern pentru sud-estul Asiei.
În 1938 consiliază trupele chinezeşti Gomindan în Uniunea Sovietică. Revine în
ţara natală în 1941, după invazia japoneză.
