III.8. Irlanda şi Scoţia în Evul Mediu
Multe dintre tradiţiile celtice care dispăruseră
în Anglia s-au păstrat în Irlanda o şi Scoţia. Ambele au căzut pradă
tendinţelor expansioniste ale regilor Angliei. Englezii au profitat de
sciziunile interne ale Irlandei pentru a supune clanurile şi apoi întreaga
insulă. În 1171, regele Henric II proclamă suveranitatea Angliei asupra
Irlandei. În cca 848 regele scot Kenneth Mac Alpin realizează prima unificare a
Scoţiei, care a reuşit să îşi păstreze independenţa până când s-a produs
unificarea dinastică cu Anglia.
Irlanda
Conflictul dintre clanuri a făcut
imposibilă formarea unui stat irlandez unificat şi a facilitat instalarea
stăpânirii engleze.
Istoria Irlandei este presărată cu lupte
între clanurile rivale. Între secolele IV-X au apărut patru mari regate:
Connacht, Leinster, Münster şi Ulster, înconjurate de alte regate mai mici.
Titlul de „rege suprem al Irlandei" era mărul discordiei pentru clanuri. În
sec. V, Sfântul Patrick a creştinat toată populaţia Irlandei, pornind de la
reşedinţa pe care şi-o stabilise în Armagh. Astfel a luat naştere un tip
specific irlandez de creştinism, caracterizat prin existenţa mai multor
mănăstiri autonome care au dus Irlanda la apogeu, în special în domeniul
literaturii, păstrând însă şi vechile poeme celtice. De asemenea, călugării au
plecat ca misionari, cum a fost Gallus printre germanii de pe continent şi Sf.
Columban din Iona în Scoţia, în sec. VI.
Când în anul 1169 un rege irlandez
nesemnificativ a cerut ajutor regelui Henric II al Angliei pentru a-şi învinge
rivalii, s-a deschis calea pentru o invazie a englezilor. La început a fost
cucerită doar zona coastei de est şi regii englezi s-au mulţumit cu o stăpânire
formală. În timpul Tudorilor, s-a trecut la cucerirea întregii insule, iar
regele Henric VIII şi-a atribuit titlul de rege al Irlandei în anul 1541.
Englezii au început să îşi consolideze dominaţia în special în Ulster în sec.
XVI prin propriii colonişti, mai târziu scoţieni. Au apărut conflicte
religioase, întrucât veneticii erau protestanţi, iar irlandezii rămăseseră
catolici. Dintre numeroasele răscoale care au avut loc, cea a lui Hugh O'Neill
din anul 1595 a reprezentat prima ameninţare serioasă la adresa supremaţiei
engleze în Irlanda. Deşi irlandezii au beneficiat de sprijinul spaniolilor, au
fost în cele din urmă înfrânţi. În timpul războiului civil din Anglia şi a
Revoluţiei Glorioase, irlandezii au susţinut familia regală Stuart, care era
pro-catolică. Din acest motiv, ei au trebuit să îndure represaliile sângeroase
ale englezilor şi lipsa aproape totală de drepturi până în sec. XIX. Condiţiile
grele de viaţă au provocat în sec. XIX o masivă emigrare în SUA, aproape
înjumătăţind numărul populaţiei.
Scoţia
În ciuda opoziţiei reprezentate de
nobilii scoţieni şi englezi, regii scoţieni s-au luptat să îşi păstreze
unitatea naţională şi independenţa.
În timpul romanilor, Scoţia a fost
locuită de triburi celtice. Romanii i-au numit „picţi" („pictaţi")
datorită tatuajelor pe care le aveau. În sec. III, un val de celţi scotti
invadatori, care au împrumutat numele lor Scoţiei, a început să vină din
Irlanda. După ce s-au stabilit acolo, au înfiinţat un regat. În sec. IX, regele
Kenneth Mac Alpin i-a unificat pe picţi şi pe scoţieni în Regatul Alba.
Ultimul urmaş al lui Mac Alpin a murit
în anul 1018. O rudă de-a lor, Duncan I, a preluat tronul, dar a fost ucis de
uzurpatorul Macbeth în anul 1034. Fiul lui Duncan l-a învins şi l-a ucis pe
Macbeth, devenind regele Malcolm III al Scoţiei în anul 1057.
Influenţa englezilor în Scoţia a început
să crească în timpul domniei lui Malcom III. Biserica Romano-Catolică a
eliminat creştinismul irlandezo-scoţian. Sistemul feudal englez a fost
instaurat în sud-estul şi în Ţinuturile Joase ale Scoţiei. Zonele muntoase au
rămas sub stăpânirea clanurilor, la fel ca pe vremea celţilor.
După ce la sfârşitul sec. XIII dinastia
lui Malcolm s-a stins, puternicele familii Bruce şi Balliol au început să îşi
dispute tronul. Eduard I al Angliei a profitat de situaţie şi l-a ajutat pe
John de Balliol să devină rege în schimbul recunoaşterii de către acesta a
suzeranităţii engleze. Odată urcat pe tron, Balliol a refuzat însă să se supună
englezilor, declanşând astfel o invazie a acestora în Scoţia. Sir William
Wallace şi Robert Bruce au fost capii rezistenţei împotriva invadatorilor.
Lupta pentru independenţă a continuat şi Robert a devenit rege în anul 1306.
Scoţienii şi-au consolidat poziţiile, în timp ce englezii se înfruntau în
Războiul de 100 de Ani şi în Războiul Rozelor.
În anul 1371, familia regală Stuart a
înlocuit Casa Bruce. Deşi regele James Stuart IV s-a căsătorit în anul 1503, cu
Margareta Tudor, fiica regelui Henric VII al Angliei, conflictul dintre englezi
şi scoţieni nu a scăzut din intensitate. Pe baza acestui mariaj, Maria Stuart,
strănepoata lui James, a putut însă revendica tronul Angliei şi astfel s-a realizat
în anul 1603 unificarea celor două regate sub fiul Mariei, James VI al Scoţiei
şi James I al Angliei.
William Wallace
Cunoscut şi sub numele de „Inimă
neînfricată", William Wallace i-a condus la victorie pe scoţienii aflaţi
în inferioritate numerică faţă de englezi în bătălia de la Stirling din anul
1297. Însă nobilii scoţieni au refuzat să îl mai susţină, deoarece avea origini
modeste. El a fost învins de englezi în anul 1298 la Falkirk prin trădarea unui
nobil scoţian. A fost luat prizonier şi executat la Londra în anul 1305.
