VII.23. Asia de Sud-Est
DUPĂ 1945
După 1945, cea mai mare parte a Asiei de
Sud-Est luptă pentru eliberarea de sub dominaţia colonială. Multe dintre ţările
regiunii, inclusiv Malaysia şi Singapore - şi în special Indonezia, care avea
cea mai mare populaţie musulmană din lume - se confruntă cu problema menţinerii
unităţii între diversele grupuri etnice. Războiul Rece îşi extinsese arena şi
în Pacific, mai ales în timpul Războiului din Vietnam. După 1989, regiunea
tinde spre stabilitate, iar în cele mai multe state apar sisteme democratice.
Sri Lanka şi Indonezia
După obţinerea independenţei, Sri Lanka
era preocupată de conflictul dintre majoritatea sinhaleză şi minoritatea tamil.
După venirea la putere în 1966, Suharto conduce Indonezia în următorii 32 de
ani. Începând din 1998, ţara are o democraţie funcţională.
Pe 4 februarie 1948, Sri Lanka (pe
atunci colonia britanică Ceylon) obţine independenţa, devenind membru al
Comunităţii Britanice de Naţiuni. Încă de la început, situaţia economică
precară a ţării era afectată şi mai mult de relaţia tensionată dintre
majoritatea sinhaleză şi minoritatea tamil. În aprilie 1956, Partidul Naţional
Sinhalez de Eliberare, condus de Solomon Bandaranaike, câştigă alegerile
naţionale. Acesta naţionalizează industriile-cheie, însă tentativa lui din 1958
de a acorda statut oficial limbii sinhaleze duce la tensiuni etnice. Este
asasinat în 1959 de un călugăr budist. Văduva lui, Sirimavo Bandaranaike,
continuă politica soţului. Fiica lor, Chandrika Kumaratunga, este preşedinte
din 1994. Din pricina înrăutăţirii relaţiilor între comunităţi, în 1976 apare
gruparea paramilitară tamil cunoscută sub numele de Tigrii tamili, iar
în următoarele două decenii Sri Lanka trece printr-un război civil, deoarece
tamilii din partea de nord luptă împotriva forţelor guvernamentale. Iniţiativa
de pace a Norvegiei din 2002 duce la încetarea focului şi deschide perspectiva
stabilizării.
După 1949, când Indonezia obţine
independenţa totală, conflictele etnice şi religioase devastează ţara. Dacă cea
mai mare parte a populaţiei de pe insula principală Java este musulmană, pe
celelalte insule, cum ar fi Bali, predomină hinduismul sau religiile autohtone.
Ahmed Sukarno devine preşedinte imediat după câştigarea independenţei; el caută
să obţină sprijin de la Uniunea Sovietică şi de la comuniştii din ţară. În
1960, după o tentativă de lovitură de stat împotriva stăpânirii Javaneze,
Sukarno dizolvă parlamentul. Urmează o politică din ce mai autoritară.
În 1965 izbucnesc violenţe împotriva
minorităţii chineze procomuniste, în timpul cărora sunt ucişi sute de mii de
oameni. Izolat şi sub presiune, în martie 1966, Sukarno cedează puterea
generalului Suharto. În 1967, după ce devine preşedinte, Suharto dezvoltă
legături cu Occidentul, menţinând totuşi un regim sprijinit militar. Guvernul
reacţionează dur la mişcările separatiste, iar în 1976 anexează prin forţă noua
regiune independentă a Timorului de Est. Problema reapare două decenii mai
târziu, când acţiunile brutale prin care guvernul indonezian înăbuşă o răscoală
timoreză atrag dezaprobarea internaţională. Timorul de Est devine stat autonom
abia în 2002, după ce Indonezia îl eliberase în 1999. Revoltele populare de la
începutul crizei economice asiatice din 1997 îl obligă pe preşedintele Suharto
să abdice, în mai 1998. În 2001, este înlăturat din funcţie pentru corupţie
preşedintele Abdurrahman Wahid. Megawati Sukarnoputri, fiica lui Sukarno,
conducătorul mişcării pentru independenţa naţiunii, preia puterea şi conduce
statul până în 2004.
În 2004, insula indoneziană Simeulue a
fost epicentrul unui tsunami cauzat de un cutremur subacvatic, care a devastat
ţărmurile Indoneziei şi ţările din jur, fiind una dintre cele mai mari
calamităţi naturale din istorie.
Ahmed Sukarno,
iunie 1945 despre filozofia sa politică (Pancasila)
Poporul indonezian nu trebuie doar să
creadă în Dumnezeu; mai mult decât atât, fiecare indonezian trebuie să ştie că
are posibilitatea să se roage la propriul Dumnezeu. Creştinii trebuie să-l
slujească pe Dumnezeu după învăţăturile lui Isus Hristos, musulmanii după învăţăturile
profetului Mahomed. Budiştii trebuie să-şi cultive religia după cărţile lor.
Indonezia trebuie să fie un stat în care fiecare să se poată ruga la Dumnezeul
său fără vrajbă religioasă! Indonezia trebuie să fie un stat în care credinţa
în Dumnezeu se manifestă... într-un mod civilizat pe calea respectului
reciproc.
Malaysia şi Singapore
Ţările asiatice Malaysia şi Singapore au
parte de stabilitate şi creştere economică sub regimuri guvernamentale
autoritare.
În 1963, Peninsula Malaiysia, Singapore,
Sarawak şi Sabah se unesc pentru a forma Federaţia Independentă a Malaysiei,
alcătuită din nouă sultanate, cu statut de monarhie electivă.
Rivalităţile politice, tensiunea etnică
şi interesele economice concurente duc la ieşirea Singaporelui din federaţie pe
9 august 1965. Sultanatul Bruneiului nu se alătură federaţiei, deoarece ţara
dispune de imense rezerve de petrol, fiind una dintre cele mai bogate din lume.
În 1963, în Sarawak începe o insurecţie comunistă care continuă până în 1990,
când se stabileşte pacea.
Şeful statului malaysian este regele,
ales o dată la cinci ani din grupul celor nouă sultanate malaysiene; celelalte
patru state nu participă la alegerea lui. După răscoalele din 1969, cel dintâi
prim-ministru, Abdul Rahman, încearcă să medieze între majoritatea malaysiană
şi minoritatea chineză mai bogată, instituind o nouă politică economică prin
care se redistribuia profitul; aceasta este cunoscută drept Noua Politică
Economică. Sub mandatul prim-ministrului Mahathir bin Mohammed, aflat la
conducere în 1981-2003, ţara a avut parte de o perioadă de stabilitate politică
şi de creştere economică susţinută.
Lee Kwan Yew a fost cel dintâi
prim-ministru al Singaporelui, conducând până în 1990. În timpul mandatului
său, ţara se transformă dintr-o fostă colonie slab dezvoltată într-o putere
tehnologică prosperă. Viaţa publică din Singapore este conservatoare şi se
supune unor reglementări stricte din partea statului şi a sistemului juridic
riguros. Goh Chok Tong, succesorul lui Lee, a condus ţara în timpul crizei
economice asiatice din 1997-1998, semnând acorduri de liber schimb atât cu
Japonia, cât şi cu Statele Unite ale Americii.
Filipine şi Myanmar
Primul sistem democratic în Filipine
este introdus după căderea dictatorului Marcos, în 1986. După 1962, Myanmar
(fosta Birmanie) a fost condus de o grupare militară şi a atras criticile
internaţionale.
Formal, Filipinele obţin independenţa
faţă de Statele Unite ale Americii la 4 iulie 1946, deşi acestea continuă să-şi
exercite influenţa militară şi economică. În primele două decenii, populaţia -
relativ săracă - este condusă de o oligarhie de orientare occidentală.
Ferdinand Marcos este ales preşedinte în 1965, după ce promite reforme
funciare, însă în 1975 declară legea marţială şi începe construirea unei
dictaturi personale prin arestarea opoziţiei şi cenzura presei. Marea corupţie
din timpul conducerii lui Marcos iese la iveală abia după înlăturarea acestuia
prin proteste populare în 1986.
Sub preşedinţia lui Corazon Aquino, care
deţine funcţia în 1986-1992, se implementează structuri democratice mai
puternice. Sub Gloria Macapagal Arroyo, actualul preşedinte, Filipine se confruntă
cu datorii publice mari, scandalurile de corupţie rămânând frecvente. După anii
1970, au loc răscoale repetate ale separatiştilor musulmani care cer
independenţa insulelor din sud. În 2000-2003 se organizează o nouă ofensivă a
guvernului împotriva grupării teroriste separatiste Abu Sayyaf, care răpeşte
turişti din Occident în Sipadan. După ce Birmania obţine independenţa în 1948,
guvernele fac eforturi pentru aplanarea conflictelor dintre budişti şi
musulmani şi dintre comunişti şi naţionalişti, în primul deceniu,
prim-ministrul U Nu domină viaţa publică. Graţie lui Birmania devine membru
fondator al Mişcării de Nealiniere evoluând ca un stat prosper. Îngrijorată de
apariţia grupărilor separatiste, armata preia puterea în 1962, în urma unei
lovituri de stat. Generalul U Ne Win, coordonatorul puciului, declară programul
socialist birmanez, bazat pe naţionalizare extinsă. În decembrie 1973 se
proclamă Uniunea Socialistă Birmania. În 1988, armata face o nouă mişcare,
pentru a-l instala în funcţie pe U Saw Maung, care reneagă socialismul. La 26
mai 1989, Birmania îşi schimbă numele în Myanmar.
Alegerile libere din 1990 sunt câştigate
de coaliţia democratică de opoziţie, însă gruparea militară refuză să cedeze
puterea. Liderul grupării, generalul Than Shwe, continuă să conducă guvernul.
Comunitatea internaţională acuză regimul acestuia de grave încălcări ale
drepturilor omului, cum ar fi folosirea muncii silnice.
Aung San Suu Kyi, conducătoarea mişcării
prodemocratice şi laureată a Premiului Nobel pentru pace în 1991, petrece o
mare parte din ultimii zece ani în arest la domiciliu.
Sithu U Thant
Al treilea secretar general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost politicianul birmanez Sithu U Thant. Între
1947 şi 1957 este ministru al informaţiilor în Birmania şi reprezintă ţara la
ONU din 1957 până la alegerea sa ca secretar general în 1962. În 1967 încearcă
fără succes să medieze conflictul arabo-israelian. În 1974 izbucnesc proteste
de masă, deoarece guvernul birman refuză să-i organizeze funeralii de stat din
cauza criticilor aduse de ONU la adresa regimului.
Thailanda şi Laos
Regatul Thailandei trece prin perioade
repetate de stăpânire militară, însă după 1992 guvernul civil triumfa. După
1975, în Laos este instaurat un regim socialist monopartit.
După asasinarea regelui Rama VIII în 1946,
fratele său, Rama IX, urcă pe tronul Thailandei. Este şi acum în funcţie, fiind
cel mai longeviv monarh din lume. La scurt timp după urcarea lui Rama IX pe
tron, Pibul Songahram pune bazele unei dictaturi militare cu ajutorul forţelor
armate. El conduce ţara pe făgaşul occidental, înainte de a fi demis de către
ofiţeri în urma unei conspiraţii, în septembrie 1975. Noul prim-ministru, Sarit
Thanarat, şi succesorii acestuia continuă să conducă prin forţa armatei,
ignorând nevoile poporului. În timpul Războiului din Vietnam, trupelor Statelor
Unite ale Americii li se permite să staţioneze în Thailanda, decizie care aduce
ţării ajutoare financiare. După 1972, populaţia cere tot mai mult libertăţi
democratice, iar în 1973 revoltele studenţeşti răstoarnă regimul thailandez.
De atunci, sistemul de conducere
oscilează între guverne civile instabile şi de scurtă durată şi perioade de
guvernare militară. După alegerile parlamentare din 1975, armata preia puterea
prin forţă în 1977-1978. În 1986-1991 se perindă diverse guverne de coaliţie
care încep să deschidă economia ţării către comerţul internaţional. Actualul
prim-ministru al Thailandei, popularul om de afaceri Thaksin Shinawatra,
câştigă alegerile a doua oară consecutiv în 2005. În ultimul deceniu, deşi
sectoarele industrial şi financiar cunosc o dezvoltare rapidă, agricultura şi
turismul rămân principalele surse de venit.
În 1946, autoritatea colonială franceză
îl înscăunează rege al Laosului pe Sisavang Vong, dizolvând guvernul de stânga
al lui Lao Issara (Mişcarea Laosul Liber); în 1954 ţara obţine
independenţa totală ca monarhie constituţională. Laosul este împărţit între
regaliştii de dreapta conduşi de prinţul Souvanna Phouma şi mişcarea de stânga Pathet
Lao (Partidul Popular Revoluţionar), condusă de prinţul Souphanouvong, care
în 1950 luptă de partea comuniştilor în Vietnamul de Nord. În 1953, Pathet Lao
începe să cucerească mari regiuni din ţară, iar în 1956 intră în guvern. După
ce câştigă alegerile din 1958, printr-o lovitură de stat a regaliştilor şi a
armatei, cu sprijinul din umbră al SUA, începe un război civil îndelungat şi
sângeros. În 1962, Souvanna Phouma preia puterea în sud, în timp ce zona de
nord-est rămâne în mâinile comuniştilor şi este bombardată de aviaţia Statelor
Unite ale Americii. Negocierile din 1973 duc la formarea unui guvern de unitate
naţională. După victoria comunistă din Vietnam, forţele de stânga îl răstoarnă
pe rege şi proclamă Republica Democratică Socialistă Laos. În 1991 se impune o
nouă constituţie, iar Pathet Lao este declarat unicul partid politic. Khamtai
Siphandon este preşedinte din 1998.
Cambodgia
În 1955, regele cambodgian Sihanouk
instaurează regimul socialist. Comunismul promovat între 1976-1979 de khmerii
roşii este însoţit de teroare şi genocid.
La 12 martie 1945, regele Norodom
Sihanouk declară Cambodgia (denumită şi Kampucia) stat independent, însă
francezii, stăpânii coloniali ai Cambodgiei după 1863, duc un război sângeros
împotriva insurgenţilor comunişti înainte de a recunoaşte independenţa statului
la sfârşitul Războiului din Indochina din 1954. Sihanouk abdică în 1955 în
favoarea tatălui său şi după o victorie electorală răsunătoare devine
prim-ministru. Ca socialist, se aliniază Chinei, determinând puterile
occidentale să-l sprijine pe Khmer Serai, care avea orientare de dreapta. În
1965, când aviaţia SUA începe bombardarea satelor de graniţă pentru a distruge
bazele vietnameze şi căile de aprovizionare, situaţia se agravează.
În 1970 vine la putere grupul
prooccidental condus de prim-ministrul Lon Noi, iar facţiunile de stânga şi
formează în ilegalitate Partidul Comunist al Khmerilor Roşii. Împreună cu
susţinătorii lui Sihanouk, care fugise în China, aceştia duc un război civil
violent împotriva guvernului lui Lon Noi. După retragerea trupelor americane
din Vietnam, khmerii roşii avansează rapid, iar în aprilie 1975 cuceresc
capitala Phnom Penh.
Conducătorul khmerilor roşii, Pol Pot,
împreună cu preşedintele Khieu Samphan vin la putere în aprilie 1976. Aceştia
supun ţara unui proces radical de reformă, care avea ca scop crearea unei
societăţi comuniste pur agrare. Locuitorii oraşelor sunt trimişi la sate, unde
se alătură populaţiei locale şi sunt supuşi la muncă silnică. Aproape două
milioane de cambodgieni mor în urma unor măsuri criminale, torturi şi înfometare
îndreptate în primul rând împotriva elitei intelectuale. Pături întregi ale
populaţiei sunt anihilate metodic. Teroarea încetează când trupele vietnameze
cuceresc capitala Phnom Penh în 1979, însă khmerii roşii continuă să lupte ca
trupe de gherilă. În 1982, prinţul Sihanouk în alianţă cu khmerii roşii formează
un guvern în exil orientat împotriva ocupaţiei vietnameze. În aprilie 1989,
noua constituţie declară Cambodgia ţară neutră din punct de vedere politic,
având ca religie de stat budismul şi un monarh constituţional, puterea
executivă fiindu-i atribuită prim-ministrului. În 1991, Sihanouk devine din nou
şef al statului. În 1997, liderul Partidului Popular de Stânga, Hun Sen,
organizează o lovitură de stat, iar după alegerile parlamentare din 1998 devine
prim-ministru.
Pol Pot
Pol Pot (organizatorul) se numea în
realitate Saloth Sar. Nu se cunoaşte aproape nimic despre viaţa sa personală. În
1949-1953 a studiat ingineria electrică la Paris, apoi a fost profesor în Phnom
Penh. Aici îşi începe ascensiunea rapidă în rândurile Partidului Comunist. În
1975-1979, într-un experiment de opresiune socială care avea ca obiectiv
crearea unei societăţi în întregime comuniste, omoară peste două milioane de
cambodgieni. Este acuzat de genocid şi condamnat la moarte în contumacie. După
arestarea sa în 1997, un tribunal popular îl condamnă la închisoare pe viaţă. În
urma unei încercări de evadare într-o pădure cambodgiană, Pol Pot moare pe 15
martie 1998 şi este incinerat doar în prezenţa apropiaţilor săi.
Războiul din Vietnam
În 1946-1976 are loc războiul pentru
unitatea şi independenţa Vietnamului. Prin intervenţia militară a SUA în 1964,
războiul devine unul dintre conflictele cele mai sângeroase ale perioadei
postbelice.
După ce, în 1945, comuniştii proclamă
Republica Democratică Vietnam în oraşul Hanoi din Vietnamul de Nord, peste un
an izbucneşte Războiul din Indochina (1946-1954). Deşi în 1946 Franţa
garantează independenţa statului în cadrul Uniunii Franceze, sub preşedinţia
lui Ho Şi Min, aceasta încearcă să-şi restabilească stăpânirea colonială din
Saigon în Vietnamul de Sud. Astfel, Franţa provoacă un conflict militar luptând
cu puterea comunistă din nord, care se opune armatelor străine mai ales cu
ajutorul trupelor de gherilă Viet Min. Prin mediere internaţională, în 1954 se
încheie Acordurile de la Geneva pentru încetarea focului, care prevedeau
şi o împărţire a ţării; comuniştii controlau Vietnamul de Nord, iar în sud este
fondată Republica Vietnam, cu orientare occidentală, sub liderul catolic Ngo
Dinh Diem. După retragerea francezilor din Indochina, Vietnamul de Sud primeşte
sprijin financiar şi militar din partea Statelor Unite ale Americii. Corupţia
şi opresiunea regimului Diem avantajează principalul partid de opoziţie,
Frontul de Eliberare Naţională din Vietnamul de Sud, de orientare comunistă,
iar în 1956, aripa militară a acestuia, Vietcong, începe războiul de gherilă.
Pentru a împiedica răspândirea comunismului în Asia, în 1964 SUA intervin
direct cu forţele armate.
Războiul din Vietnam începe sub
pretextul atacului asupra a două distrugătoare americane din Golful Tonkin la 2
august 1964. Din februarie 1965, oraşele din Vietnamul de Nord şi căile de
aprovizionare sunt bombardate sistematic de avioanele americane. În sud,
bombardamentele permanente aveau ca scop demoralizarea comuniştilor, iar
defoliantele cu napalm şi cele chimice sunt folosite pentru a împiedica trupele
Vietcong să se ascundă. În ciuda superiorităţii militare, forţele SUA nu
reuşesc să-şi înfrângă adversarul. Luptele care implicau adesea incidente de o
violenţă excesivă din partea trupelor SUA, cum ar fi masacrul a sute de femei
şi copii neînarmaţi de la My Lai, sunt dezaprobate de opinia internaţională,
inclusiv în SUA. După ofensiva Tet a comuniştilor împotriva Saigonului din
ianuarie 1968, SUA începe să limiteze operaţiunile militare, transferându-le în
Vietnamul de Sud. În ianuarie 1973 se ajunge la un acord privind încetarea
focului, însă trupele din Vietnamul de Nord intră în Saigon în aprilie 1975; pe
2 iulie 1976, Vietnamul se reuneşte ca republică socialistă.
După implicarea Vietnamului în Cambodgia
în 1978, urmează dispute violente privind frontiera cu China, care nu încetează
până în 1984. În 1986, regimul comunist implementează reforme economice menite
să creeze o economie de piaţă capitalistă, fără a slăbi însă monopolul asupra
puterii. În 1995, Vietnamul şi SUA reiau relaţiile diplomatice.
