IV.22. America de până la formarea Canadei şi a Statelor Unite ale Americii

  07:50    

1497-1789

Pentru colonizarea Americii de Nord se duce o luptă acerbă între britanici şi francezi. Aceasta se încheie cu victoria Marii Britanii în estul Statelor Unite ale Americii de astăzi şi cu cea a Franţei la nord. Şi Canada este împărţită în final între francezi şi britanici. În nord-estul Statelor Unite ale Americii de astăzi, imigranţii puritani, proprietarii şi companiile private fondează coloniile Noii Anglii. În secolele XVII şi XVIII, acestea îşi câştigă independenţa culturală şi încrederea că pot duce o politică proprie, refuzând în cele din urmă să mai plătească impozitele impuse de Marea Britanie. Conflictul declanşează un război între 1775 şi 1783, marcat de Declaraţia de Independenţă din 1776 a Statelor Unite ale Americii şi de redactarea unei noi constituţii federale.

Lupta pentru zonele de coastă şi prima colonizare a Americii de Nord

Pe coastele Americii, Marea Britanie şi Spania poartă bătălii pentru supremaţia navală. În sec. XVI, britanicii şi francezii încep explorarea Americii de Nord.

În timp ce Spania şi Portugalia cucereau America Centrală şi de Sud, pe coastele nord-americane se instalează pentru prima dată britanicii şi francezii. În 1497, la numai cinci ani după prima călătorie a lui Columb, John Cabot, aflat în serviciul regelui Angliei, ajunge pe coasta nord-americană din Labrador. Explorarea franceză începe cu Jacques Cartier, care navigase pe golful St. Lawrence, până la râul St. Lawrence între 1534-1541. Corsarul Walter Raleigh debarcă la capul Hatteras din Carolina de Nord în 1584, reclamând pentru Anglia întreaga coastă a Atlanticului, între paralelele 35 şi 45. Acesta denumeşte regiunea Virginia, în cinstea reginei virgine Elisabeta I. În 1607, spaţiul devine oficial colonie britanică (iar în 1624 colonie a Coroanei). Henry Hudson investigase în 1609 coasta de est a Americii de Nord pentru Marea Britanie, în timp ce misionarul francez Jacques Marquette şi negustorul de blănuri Louis Jolliet descoperă valea râului Mississippi de la Wisconsin până în Arkansas. Lousiana devine centrul colonizării franceze în zona Mississippi în 1716-1717, iar în 1718, francezii fondează oraşul New Orleans.

În conflictul dintre puterile navale Anglia şi Spania, corsarii britanici confiscă multe transporturi de aur şi de bunuri din coloniile spaniole aflate în drum spre casă. Insulele Caraibe, Antilele şi părţi din coastele Americii Centrale rămân spaţii de competiţie, în cadrul căreia piraţii, independent sau la comanda puterilor navale europene, capturau corăbii şi instaurau state ale corsarilor, uneori bine organizate. Cel mai faimos pirat e Henry Morgan care ocupă şi jefuieşte vasele de comerţ din jurul regiunii spaniole Panama, cu aventurierele sale sprijinite de britanici. În 1674, acesta este numit cavaler, pentru ca în anul următor să devină guvernator britanic al coloniei Jamaica.

Întemeierea coloniilor Noii Anglii (sec. XVII-XVIII)

Primele colonii britanice sunt întemeiate fie de puritanii alungaţi din Anglia, fie de antreprenori privaţi. Acestea aveau să cunoască foarte repede prosperitatea economică dar şi culturală, dezvoltându-şi structuri sociale şi politice proprii.

La începutul sec. XVII, grupurile numeroase de puritani britanici oprimaţi de Biserica statului şi de guvern vedeau America de Nord ca pe un Tărâm al Făgăduinţei. Dorinţa acestora de a trăi în conformitate cu principiile creştinismului puritan conturează identitatea Americii şi, mai târziu, a Statelor Unite. În 1620, preoţii pelerini, 102 puritani care doreau să se rupă de Biserica din Anglia pentru că erau de părere că nu se îndepliniseră obiectivele propuse de Reformă, se îmbarcă pe vasul Mayflower către Lumea Nouă, ajungând în Noua Anglie. Pentru că aveau oficial dreptul de a coloniza regiunea, puritanii semnează o cartă pe care ei înşişi o redactează, Înţelegerea Mayflower, prin care făgăduiesc să formeze o comunitate autonomă, şi, în consecinţă, înfiinţează colonia Plymouth. Urmează fondarea altor colonii: New Hampshire (1623), Golful Massachusetts (1630), Connecticut (1634) şi Rhode Island (1636). După 1630, întregul Massachusetts era colonizat de Marea Migraţiune a puritanilor. Părinţii fondatori încearcă la început să trăiască în pace cu amerindienii băştinaşi, şi reuşesc câtă vreme coloniile sunt încă mici. În timp însă, coloniştii îşi extind constant teritoriul şi încep să intervină în mod repetat în luptele dintre triburile de amerindieni. Guvernul britanic atribuie dezvoltarea regiunii unor întreprinderi corporative sau persoane, prin scrisori deschise sau cărţi de colonizare. Astfel iau naştere coloniile Maryland (1634) şi Carolina (1663), împărţită în Carolina de Nord şi Carolina de Sud în 1729. Primii sclavi de culoare sunt aduşi în America de Nord în 1619.

Olandezii erau preocupaţi mai puţin de colonizare. Aceştia se stabilesc în New Yorkul de astăzi, înfiinţând în 1624 colonia Noua Olandă, cu capitala la Noul Amsterdam. Însă britanicii cuceresc regiunea de la olandezi în 1664; Carol III i-o atribuie fratelui său Iacob, duce de York, iar teritoriul este redenumit New York. Ducele vinde regiunea din New Jersey de astăzi unei persoane private. O parte din acest ţinut a fost dobândit în 1674 de William Penn, conducătorul Albatroşilor Negri. Penn anexează apoi şi Pennsylvania, căreia i-a dat numele, în 1681, şi Delaware, în 1682. În 1733 se înfiinţează ultima colonie privată, denumită Georgia, în cinstea regelui George al Angliei.

După începuturile marcate de sărăcie, statele Noii Anglii înfloresc la sfârşitul sec. XVII datorită spiritului de iniţiativă al coloniştilor şi activităţilor etice ale protestanţilor. Se fondează primele universităţi americane, între care Harvard (1636), Yale (1701) şi Princeton (1746).

William Penn

În calitate de quaker, William Penn a fost persecutat în Anglia şi exclus din Biserica lui Hristos, un colegiu de la Oxford, din cauza ideilor sale. Totuşi, ca fiu al amiralului Sir William Penn, acesta avea, de asemenea, o oarecare influenţă la Curte. Penn reuşeşte să convingă guvernul să-i atribuie teritorii în Lumea Nouă, unde fondează colonii cu comunităţi paşnice de quakeri. Acesta redactează primul plan de unificare a tuturor coloniilor nord-americane (1696) şi de înfiinţare a unei ligi a naţiunilor pentru Europa (1693).

Canada şi rezistenţa coloniilor Noii Anglii împotriva Coroanei Britanice

În lupta pentru teritoriile coloniale, exploratorii francezi ajung şi mai la nord, până în Canada. Statele Noii Anglii se unesc după 1765, ca o reacţie împotriva paternalismului britanic.

Francezii erau concentraţi în nordul continentului nord-american. În 1603, oficialul francez Samuel de Champlain, care plecase iniţial către Canada în cadrul unei expediţii de comerţ cu blănuri, începe exploatarea şi colonizarea regiunii canadiene. Acesta înfiinţează oraşul Québec în 1608. Spaţiul din jurul golfului St. Lawrence purta numele Noua Franţă. Înfrângerea Franţei în Războiul de Succesiune pentru Tronul Spaniei conduce în 1713 la Pacea de la Utrecht, prin care Marii Britanii i se transmit teritoriile Newfoundland, Acadia şi golful Hudson. Încercarea britanicilor de a-şi extinde controlul în vest, în Ohio, dă naştere unui război colonial cu Franţa. Prin Pacea de la Paris din 1763, care încheie Războiul de 7 Ani, Franţa este obligată să cedeze restul Canadei, care avea să cunoască mai târziu un aflux de britanici loiali regelui. Moştenirea acestui eveniment transpare astăzi în natura bilingvă a Canadei. Actul de la Québec (1774) recunoaşte validitatea legilor franceze şi a celor britanice din spaţiul câştigat recent, iar Legea Canada (1791) împarte apoi teritoriul în Canada Superioară, predominant britanică (mai târziu Ontario), şi Canada Inferioară, predominant franceză (Québecul).

În războiul din 1754-1763 pentru coloniile americane, cunoscut drept Războiul Franco-Indian, coloniile Noii Anglii rămân loiale britanicilor. Cu toate acestea, puterea economică le sporise încrederea în forţele proprii, iar legăturile cu ţara-mamă slăbiseră cu fiecare nouă generaţie de colonişti născuţi în America. Pentru a plăti datoria înregistrată după lupta cu Franţa din America de Nord, regele George III încearcă - în pofida sfaturilor consilierilor săi - să sporească finanţele prin mărirea impozitelor în cele 13 colonii americane. Coloniile cereau însă în schimb să fie reprezentate de delegaţi proprii în Parlamentul britanic, drept pe care Londra nu era pregătită să îl acorde. Coloniilor li se limita libertatea şi în alte domenii. Taxele de import ridicate pentru toate bunurile din Marea Britanie erau considerate ofensatoare şi conduc la boicoturi de proporţii. Ca o expresie a protestului, un grup de colonişti din Boston, Massachusetts, înscenează Partida de ceai de la Boston în 1773. Îmbrăcaţi în amerindieni, aceştia iau cu asalt navele britanice care intră în portul Boston şi aruncă peste bord încărcătura cu ceai. În replică, Coroana suspendă constituţia coloniei Massachusetts. Conflictul armat nu era departe.

Războiul de independenţă împotriva britanicilor

Conflictele dintre Londra şi colonii conduc în 1775 la izbucnirea Războiului de independenţă şi în 1776 la Declaraţia de Independenţă. Americanii câştigă războiul cu ajutorul francezilor, în 1783.

În septembrie-octombrie 1774, la Congresul Continental din Philadelphia, delegaţii celor 13 colonii americane decid să nu mai accepte nici o taxă fără a avea reprezentare directă în Parlament şi solicită reinstituirea constituţiei de la Massachusetts. În replică, Londra trimite trupe pentru a restabili ordinea în colonii. După primele ostilităţi, cel de-al Doilea Congres al coloniştilor decide în mai 1775 să înfiinţeze o armată mixtă, sub comanda supremă a lui George Washington, sprijinită apoi de marchizul de Lafayette al Franţei şi de baronul prusac von Steuben, care contribuie la organizarea profesionistă a armatei.

Independenţa era implementată între timp la nivel politic: la 4 iulie 1776, cele 13 colonii (Massachusetts, New Hampshire, Rhode Island, Connecticut, New York, New Jersey, Pennsylvania, Delaware, Maryland, Virginia, Carolina de Nord, Carolina de Sud şi Georgia) adoptă la Philadelphia Declaraţia de Independenţă a Congresului sub forma unui acord între popor şi guvern, subliniind libertatea şi egalitatea tuturor oamenilor. După aceasta, noile state ratifică o serie de constituţii republicane.

Trupele americane slab înarmate şi prost organizate, însă entuziaste, obţin o victorie importantă în octombrie 1777, forţând capitularea trupelor britanice la Saratoga. După aceasta, ambasadorul american la Paris Benjamin Franklin reuşeşte să negocieze o alianţă cu Franţa în februarie 1778. Cu ajutorul unităţilor navale franceze, Washington înfrânge în final armata britanică din sud, victorioasă înainte, obligând-o să capituleze în octombrie 1781. La 3 august 1783, francezii redactează Tratatul de la Paris care încheie războiul, acordând coloniştilor condiţii avantajoase. Londra era obligată să recunoască independenţa Statelor Unite. Întregul teritoriu de la est de râul Mississippi, de la sud de Marile Lacuri şi din nordul Floridei revin naţiunii proaspăt fondate. Prin Articolele Confederaţiei, ratificate în 1781, statele se unesc într-o ligă relaxată, în care statele individuale beneficiau de o largă autonomie. Situaţia se schimbă în 1787, după adoptarea constituţiei (în vigoare până astăzi), care întărea guvernul federal. După aceasta, în 1789, George Washington devine primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

Declaraţia de Independenţă, adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia

Considerăm ca adevăruri grăitoare faptul că toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne care îşi derivă dreptele lor puteri din consimţământul celor guvernaţi.