IV.10. Spania şi Portugalia
1500-1800
În secolele XV-XVIII, călătoriile pentru
descoperirea unor noi teritorii şi comerţul naval au transformat Portugalia şi
Spania în principalele puteri maritime ale Europei. Sub conducerea lui Filip
II, Spania a devenit principala putere care sprijinea Contrareforma. După 1580
în Portugalia şi după 1600 în Spania, a avut loc un declin economic şi politic
rapid, accelerat adesea de guvernări slabe şi conservatoare, care a durat până
prin 1750, când ambele ţări o au pus în practică reforme asociate monarhiilor
luminate de pretutindeni. În iureşul Revoluţiei Franceze, ambele state au căzut
sub stăpânirea napoleoniană.
Spania: de la regii catolici la Filip II
Unirea Regatelor Castiliei şi Aragonului
a deschis drumul pentru înfrângerea definitivă şi izgonirea arabilor musulmani,
ducând la înflorirea Regatului Spaniol. Sub conducerea lui Carol Quintul şi a
lui Filip II, Spania a devenit principala putere catolică a Europei.
Spania a fost unită în 1469 prin
mariajul „monarhilor catolici" Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia.
În 1492, ultimul conducător iberic musulman a fost alungat din Granada şi
Reconquista a fost desăvârşită odată cu expulzarea sau creştinarea evreilor şi
a maurilor. În acelaşi an, Cristofor Columb debarcă în America şi o revendică
în numele Spaniei. Moştenitoarea regală a tronului spaniol, Ioana I de
Castilia, se căsătoreşte în 1496 cu Filip cel Frumos de Habsburg, fiul împăratului
Maximilian I. Odată cu moartea Isabelei în 1505, starea mintală deja afectată a
Ioanei face imposibilă guvernarea ei în Castilia. După decesul lui Filip în
1506, Ferdinand de Aragon se proclamă conducător peste întreaga Spanie.
Numai după moartea lui Ferdinand în anul
1516, nepotul său Carol I, devenit în 1519 împăratul Sfântului Imperiu Roman,
sub numele Carol Quintul, reuşeşte să-şi ia moştenirea în stăpânire. În 1520,
oraşele spaniole se răzvrătesc împotriva consilierilor olandezi. Cuceririle Spaniei
din Lumea Nouă înseamnă intrarea unor enorme cantităţi de aur în ţară, dar pe
termen lung nu duc la îmbunătăţiri în ceea ce priveşte starea financiară a
statului. Când lipsea din ţară, de altfel destul de frecvent, Carol lăsa
regenţa soţiei sale Isabela a Portugaliei sau fiului său Filip II.
După abdicarea lui Carol în 1556, fiul
său Filip II moşteneşte posesiunile Spaniei de peste ocean, Ţările de Jos şi
Italia. Carol este figura principală a Contrareformei catolice europene. Monarh
extrem de conştiincios, a administrat regatul direct din Palatul Escorial din
Madrid fiind hotărât să combată prin orice mijloace răspândirea
protestantismului în Europa. A dus un război prelungit cu această mişcare,
început în 1568, care a avut drept urmare separarea Ţărilor de Jos.
Momentul de maximă înflorire şi declinul puterii spaniole
Poziţia dominantă pe care a obţinut-o
Spania în Europa şi în Lumea Nouă în timpul domniei lui Filip II este pierdută
sub conducerea succesorilor acestuia. În timpul ultimului Habsburg spaniol, ţara
ajunge în pragul falimentului, iar influenţa sa politică este mult diminuată.
Dintr-o poziţie favorabilă, Filip II a răspândit
puterea spaniolă în întreaga Europă. A sprijinit Austro-Habsburgii împotriva
protestanţilor, a încheiat în 1559 războiul cu Franţa şi s-a căsătorit cu
Elisabeta de Valois, fiica Caterinei de Medici. În contextul Contrareformei, a
finanţat Liga catolică în Războaiele religioase franceze, dar nu a reuşit să-l
împiedice în 1589 pe Henric de Navarra să devină rege al Franţei. În 1571,
flota spaniolă papală sub comanda lui Ioan de Austria a triumfat la Lepanto, în
bătălia navală cu otomanii. Totuşi, supremaţia maritimă a Spaniei a fost
întreruptă în anul 1588, când Invincibila Armada a fost învinsă în apropierea
coastei britanice.
În 1598, Filip II a fost succedat de
fiul său Filip III, care a căzut sub influenţa favoriţilor regali, în plus, a
irosit finanţele statului întreţinând forţele catolice în Războiul de 30 de Ani.
În aceeaşi perioadă, arta şi literatura spaniolă erau în plină înflorire la
curtea sa. În 1627, Filip IV a fost forţat să declare statul falimentar şi a
acceptat în 1659, după grele înfrângeri suferite de la francezi, pierderea unor
teritorii prin Tratatul Pirineilor. Înrudirile repetate ale austriecilor şi
Habsburgilor spanioli au început să dea semne clare ale degenerării. Carol II,
fiul lui Filip, ultimul dintre Habsburgii spanioli, era impotent şi totodată
bolnav mintal. Chiar şi înainte de moartea sa, la curtea regală, disputa dintre
pretendenţi asupra succesiunii la tron era acerbă. După decesul acestuia, în
noiembrie 1700, începe Războiul de Succesiune la Tronul Spaniei.
Filip II în
timpul înfrângerii Armadei spaniole trimise să invadeze Anglia:
Trebuie să-l slăvim pe Dumnezeu pentru
tot ce face. Şi îi mulţumesc pentru îngăduinţa arătată. În furtunile pe care
Armada a trebuit să le înfrunte, ar fi putut avea o soartă mai rea, (şi) faptul
că nenorocirea lor nu a fost mai mare se datorează rugăciunilor noastre
pioase...
Fragment dintr-o scrisoare către
episcopii spanioli, 1588
Portugalia la apogeul supremaţiei sale maritime
Călătoriile de explorare a noilor
teritorii, comerţul naval şi o flotă bine condusă au făcut din Portugalia
principala putere maritimă de la sfârşitul sec. XV. Ţara şi-a pierdut poziţia
dominantă, odată cu preluarea conducerii de către dinastia Habsburgilor
spanioli.
Din timpul lui Henric Navigatorul, în
prima jumătate a sec. XV, exploratorii portughezi s-au consacrat descoperirii
unei rute maritime spre India, înconjurând Africa şi întemeind astfel noi baze
de-a lungul coastei acesteia. Ioan II (rege al Portugaliei în 1481-1495) a
lansat un program important de construcţie de nave, a ordonat desenarea unor
hărţi maritime, a antrenat exploratori şi militari. În anii 1487-1488, Bartolomeo
Diaz a navigat către Capul Bunei Speranţe. Zece ani mai târziu, regele Manuel I
cel Norocos a finanţat expediţia lui Vasco da Gama, care a făcut un ocol în
jurul Africii, ajungând în India în mai 1498. În 1500, Pedro Alvares Cabral a
revendicat în numele Portugaliei o parte din Brazilia de astăzi, consolidând
astfel poziţia Portugaliei în America de Sud, confirmată de împărţirea papală a
Lumii Noi între Spania şi Portugalia prin Tratatul de la Tordesillas, din 1494.
Manuel a centralizat puterea ca monarh
absolut şi a expulzat în anul 1496 maurii şi evreii refugiaţi din Spania - în
nordul Africii. În timpul domniei lui şi a fiului său, Ioan III, Portugalia a
atins apogeul supremaţiei maritime. Portughezii au construit de-a lungul
coastelor africane şi indiene forturi şi factorii, controlând astfel comerţul
mirodeniilor cu Europa. Colaborând cu anumite căpetenii de triburi africane,
aduceau un mare număr de sclavi pe pieţele europene. Caravelele portugheze dominau
mările. Francisco de Almeida, devenit în 1505 primul vicerege portughez din
Indiile de Est, şi Alfonso de Albuquerque au consolidat dominaţia portugheză
din Oceanul Indian şi au preluat puterea în oraşele Alfonso de Albuquerque
comerciale Goa şi Malacca Succesorii lor au cucerit insulele Molucca (Insulele
condimentelor) şi Ceylonul.
Sebastian, nepotul lui Ioan, a urcat la
tron în 1557, aspirând la o renaştere a cruciadelor. Susţinut de o mare armată,
a invadat în 1578 nordul Africii, dar a fost învins de sultan la Ksar el-Kebir.
Cum trupul său nu a fost găsit niciodată, portughezii au crezut mult timp că el
se va întoarce victorios, zvon alimentat de câţiva aventurieri în propriul
avantaj. Fratele bunicului său, cardinalul Henric, care deja domnise ca regent
pentru tânărul Sebastian, l-a succedat pe acesta la tron fiind nevoit să-i
răscumpere cu un preţ uriaş pe supravieţuitorii războiului. Linia regală a
Casei de Aviz s-a stins odată cu moartea lui Henric în 1580.
Portugalia până la ocupaţia lui Napoleon
Nici sub conducerea spaniolă, nici sub
domnia Casei de Braganţa, Portugalia nu a reuşit să-şi recâştige importanţa de
altădată. După reformele iniţiate de Pombal, ţara a fost ocupată de Napoleon.
Încă din timpuri străvechi, conducătorii
Portugaliei au făcut alianţe cu casele regale spaniole prin intermediul
căsătoriilor. Filip II al Spaniei, unchiul regelui Sebastian, a respins în 1580
revendicările dinastiilor înrudite, ocupând Portugalia şi alipind-o imperiului
său. În plus, după 1598, Portugalia a fost subminată din cauza slăbiciunilor
Habsburgilor spanioli. Olandezii au capturat în 1663 insulele Molucca, iar în
1668 Ceylonul, devenind puterea dominantă în Oceanul Indian.
Răscoala portugheză împotriva Spaniei,
susţinută de Anglia, l-a instalat pe tron în 1640 pe Ioan IV (al dinastiei de
Braganţa, o altă ramură a vechii case regale). În 1654, el i-a alungat pe
olandezi de pe coasta Braziliei, consolidând-o ca posesiune a Portugaliei. În
timpul domniei succesorului lui Ioan, Portugalia a căutat susţinerea Marii
Britanii împotriva Spaniei. Economia ţării a suferit ca urmare a emigrării în
masă către Brazilia, fapt cauzat de ierarhia socială rigidă, în care o mare
parte a domeniilor se aflau în posesiunea nobilimii. Schimbarea a venit în
1750, odată cu instalarea la tron a lui Iosif I, susţinător al monarhiei
luminate. Prim-ministrul său, marchizul de Pombal, s-a folosit de cutremurul ce
a zguduit Lisabona în 1755 pentru a face schimbări radicale: reconstrucţia
oraşului, îmbunătăţirea infrastructurii şi revitalizarea economiei. Între 1761
şi 1763 a interzis sclavia pe teritoriul Portugaliei. În 1759-1760, a expulzat
iezuiţii - conducătorii Inchiziţiei - din Portugalia, contribuind totodată la
dizolvarea acestui ordin în 1773, prin presiuni asupra papei. Pombal a
consolidat o formă de monarhie luminată, a reformat universităţile şi a adus
Portugalia pe aceeaşi linie cu cele mai progresiste regimuri ale Europei.
Moartea lui Iosif în 1777 a coincis cu
declinul lui Pombal, deoarece sub influenţa Bisericii numeroşi conducători au
revenit la putere. Întrucât Portugalia a rămas aliatul Marii Britanii, Napoleon
a ocupat ţara în 1807, expulzându-l pe regentul Ioan VI, cel ce pusese bazele
celei de-a doua curţi regale în Brazilia.
Cutremurul din
Lisabona
La 1 noiembrie 1755, un cutremur
devastator şi ulterior un val mareic uriaş au distrus oraşul Lisabona, omorând
aproximativ 60.000 de oameni. Evenimentul a devenit un subiect mult discutat în
perioada iluminismului european. Optimismul susţinătorilor iluminişti a fost
zguduit serios, Voltaire scriind în 1756 un poem virulent pe care l-a intitulat
Poem despre dezastrul Lisabonei sau O examinare a axiomei totul e bine.
Spania sub prima dinastie a Bourbonilor
Dinastia Habsburgilor s-a stins, iar
noua linie a Bourbonilor a adus temporar Spania sub influenţa Franţei. Condusă
de monarhi bolnavi mintal, Spania a pierdut din teritorii şi influenţă.
În 1700, Carol II, ultimul din dinastia
Habsburgilor, neavând nici un moştenitor, a lăsat prin testament tronul Spaniei
strănepotului său, ducele Filip de Anjou, nepot al lui Ludovic XIV al Franţei.
Austro-Habsburgii s-au opus acestei decizii, având pretenţii asupra tronului.
Erau susţinuţi de englezi, care se temeau de hegemonia Franţei. În Războiul de
Succesiune pentru tronul Spaniei, cele două părţi combatante au luptat pentru
teritoriile revendicate. Totuşi, după ce Iosif I a fost succedat de fratele său
Carol III la tronul Sfântului Imperiu Roman, aliaţii de odinioară ai acestuia
au început să se teamă de puterea crescândă a Habsburgilor. În cele din urmă,
succesiunea a fost împărţită: nepotul lui Ludovic XIV a fost recunoscut prin
Tratatele de la Utrecht şi Rastatt din 1713-1714 ca regele Filip V al Spaniei,
fiind forţat însă să renunţe la pretenţiile lui şi ale urmaşilor săi asupra
tronului Franţei. De asemenea, Habsburgii au primit posesiunile spaniole din
Ţările de Jos şi Italia, în timp ce Marea Britanie a câştigat Minorca şi
Gibraltarul. Instabil din punct de vedere psihic, Filip V (rege în 1700-1746) a
fost puternic influenţat de cea de-a doua soţie, Isabella Farnese, prinţesă a
Parmei şi Piacenzei, care dorea să asigure coroana pentru fiii săi. După
Războiul de Succesiune la Tronul Poloniei din 1734-1735, Habsburgii au fost
forţaţi prin presiuni militare şi diplomatice să renunţe la Napoli şi Sicilia,
iar după încheierea Războiului de Succesiune pentru Tronul Austriei din 1748 au
pierdut Parma şi Piacenza. Crizele de depresie ale lui Filip s-au transformat
curând în căderi psihice şi paranoia, acesta aflându-se mare parte a timpului
retras la reşedinţele sale din afara Madridului.
Între timp, aristocraţia, care sub
conducerea ultimilor Habsburgi îşi asigurase anumite posesiuni independente în
provincie, a blocat toate reformele sociale, pentru a uşura situaţia gravă de
foamete de care suferea o mare parte a populaţiei. În 1746, Filip a fost
succedat la tron de fiul său Ferdinand VI, ale cărui crize de depresie
transmise ereditar s-au agravat, transformându-se într-o boală mintală cronică.
Fiind incapabil să guverneze, funcţiile de conducere au fost preluate de către
prim-ministrul său, marchizul de la Ensenada.
Farinelli
Cântăreţul italian castrat Farinelli a
ţinut spectacole la Curtea spaniolă încă din anul 1737. Născut în 1705 în
Italia, sub numele Carlo Broschi, a interpretat public pentru prima dată în
anul 1721, devenind curând o vedetă a operelor din Europa. A cântat iniţial
pentru un cerc restrâns de persoane. În timpul domniilor lui Filip V şi
Ferdinand VI - se spune că era singurul care-l putea satisface pe depresivul
Filip - a devenit „maestru de ceremonii" şi un consilier politic respectat
la Curtea spaniolă.
Spania în timpul domniilor lui Carol III şi Carol IV
Carol III a adoptat reforme în spiritul
monarhiei luminate. Sub conducerea fiului său Carol IV, prim-ministrul Godoy a
pledat pentru reconcilierea politică cu Republica Franceză.
O schimbare radicală a condiţiilor în
Spania a avut loc în 1759, după ce Ferdinand VI a fost succedat la tron de
fratele său vitreg Carol III. Rege în Napoli şi Sicilia încă din 1735, Carol
iniţiase deja în sudul Italiei o serie de reforme sociale şi economice, cu
ajutorul prim-ministrului Tanucci. Onestul şi destoinicul rege aducea acum în
Spania monarhia luminată. A iniţiat un program extins de revalorificare a
regiunilor rurale care nu mai dăduseră recoltă de secole, distribuind ţăranilor
noi soiuri de plante însoţite de tehnici moderne. Odată cu palate şi case de
vânătoare, a construit orfelinate şi aziluri pentru săraci şi vagabonzi. A
îmbunătăţit infrastructura, a fondat bănci şi a controlat cu grijă veniturile
coloniale, asumându-şi chiar şi controlul Bisericii Catolice. A pus punct
monopolului Bisericii în educaţie şi a abolit execuţiile Inchiziţiei. Pe planul
afacerilor externe, Carol s-a aliat în 1761 cu Franţa intrând astfel în
Războiul de 7 Ani împotriva Marii Britanii şi a aliatului ei, Prusia. În 1767 a
expulzat iezuiţii din Spania şi a confiscat mare parte a averii bisericeşti, pe
care a distribuit-o ţăranilor.
În anul 1788, Carol a fost succedat la
tron de fiul său Carol IV, care a lăsat mare parte din problemele guvernării
energicei sale soţii, Maria Luisa de Parma, şi protejatului său, Manuel de
Godoy, care în calitate de şef al guvernului din 1792 a continuat politicile
iniţiate de Carol III. Iniţial, Godoy a fost un adversar al Franţei
revoluţionare, dar în 1796 a semnat Tratatul de la San Ildefonso prin care se
alia cu Republica Franceză, obligând astfel Spania să ia parte la războiul
împotriva Marii Britanii. În 1805, flota britanică sub conducerea amiralului
Nelson a distrus flotele franceză şi spaniolă în bătălia de la Trafalgar, având
ca rezultat reducerea rutelor comerciale spaniole.
În 1807, Godoy a încercat chiar să
negocieze cu Napoleon condiţiile împărţirii teritoriilor ocupate de Franţa, în
speranţa alipirii sudului Portugaliei ca parte a regatului spaniol. Totuşi, în
1808, Godoy a fost izgonit din Aranjuez în urma unei revolte populare. Pentru a
împiedica Spania să fie depăşită de tabăra crescândă inamică, Napoleon i-a
forţat pe Carol III şi pe fiul său Ferdinand să renunţe la tron.
Carol III,
adresându-se clerului:
Episcopii nu au nimic de pierdut; tot ce
au aparţine săracilor; aşadar ar trebui să-şi vândă averile şi să le dea de
pomană.
