VII.9. Franţa
DUPĂ 1945
În timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, Franţa suferă mari pierderi. Guvernul provizoriu al generalului de
Gaulle acţionează împotriva colaboraţioniştilor şi începe reconstrucţia. Însă A
Patra Republică nu are o viaţă lungă. Revolta din colonia Algeria duce la criza
guvernului şi la înfiinţarea celei de A Cincea Republici. Ca preşedinte,
Charles de Gaulle duce o politică de independenţă faţă de puterile blocurilor
implicate în Războiul Rece. Succesorii săi continuă politica de implicare mai
mare în cadrul Europei.
De la A Patra la A Cincea Republică (1946-1958)
În primele decenii ale perioadei
postbelice, Franţa devine o naţiune industrializată. A Patra Republică, instabilă,
se prăbuşeşte în 1958 şi este înlocuită de un sistem prezidenţial.
La sfârşitul războiului, multe regiuni
din Franţa erau distruse. Deşi Parisul rămâne intact, alte oraşe, mai ales
porturi ca Le Havre şi Brest, deveniseră ruine. După curăţarea societăţii
de aproape treizeci sau patruzeci de mii de colaboraţionişti reali sau
închipuiţi, guvernul provizoriu al lui Charles de Gaulle începe reconstrucţia.
Se naţionalizează băncile, companiile de asigurări şi firmele mari, cum ar fi
Renault şi Air France, şi se întreprind reforme pentru dezvoltare. Statul
foloseşte planificarea economică pentru a accelera dezvoltarea dincolo de faza
de reconstrucţie, transformând Franţa, în a doua jumătate a secolului, dintr-o
ţară predominant agrară într-o naţiune industrială.
După retragerea lui Charles de Gaulle,
la 13 octombrie 1946 se adoptă Constituţia celei de A Patra Republici. Adunarea
Naţională câştigă autoritatea; preşedintele şi guvernul i se subordonau. În
timpul republicii provizorii se adoptă dreptul femeilor la vot şi reprezentarea
proporţională, însă ultima duce la o împărţire politică. Guvernul se schimbă
aproape din şase în şase luni, ceea ce împiedică funcţionarea executivului. A
Patra Republică se prăbuşeşte în 1958, din cauza luptelor armate pentru independenţă
din Algeria. Pentru a împiedica instaurarea unei dictaturi militare şi războiul
civil, Adunarea Naţională decide să-l recheme la putere pe Charles de Gaulle.
Guvernul acestuia elaborează Constituţia celei de A Cincea Republici. Aceasta
este prezentată populaţiei printr-un referendum şi este aprobată cu 79% din
voturi. A Cincea Republică există până în prezent.
A Cincea
Republică Franceză
Conform Constituţiei celei de A Cincea
Republici, adoptată în 1958, Franţa este democraţie prezidenţială. Şeful
statului şi cel al guvernului împart conducerea ţării. Însă preşedintele, ales
direct de popor, are puteri speciale începând din 1962. El numeşte şeful
guvernului şi cabinetul de miniştri, este comandantul suprem al forţelor
armate, are drept de veto asupra legilor aprobate de parlament şi are puterea
de a dizolva Adunarea Naţională.
De la putere colonială la ajutor pentru dezvoltare
Pentru Franţa, decolonizarea reprezintă
un proces caracterizat prin crize, mai ales în cazul Algeriei, însă ulterior se
găsesc noi forme de cooperare cu fostele colonii.
Între 1946-1954, în colonia Indochina
Franceză are loc un război de eliberare cu pierderi mari de ambele părţi, în
urma căruia Franţa declară retragerea din regiune. În 1956 şi 1957,
protectoratelor Maroc şi Tunisia li se acordă independenţa, însă Algeria, care
găzduia aproape un milion de colonişti europeni, este menţinută ca parte a
Franţei. Se aprobă o lege care dă dreptul musulmanilor algerieni să fie aleşi
ca deputaţi în Adunarea Naţională din Paris şi se organizează o adunare
legislativă algeriană în care reprezentarea francezilor şi a localnicilor să
fie egală, deşi ultimii îi depăşesc pe primii în proporţie de şase la unu.
Populaţia arabă cere libertate şi porneşte un război sângeros de independenţă după
revolta din 1954. Armata franceză staţionată în Alger acţionează pe cont
propriu, profitând de slăbiciunea guvernului din Paris, care era gata să
recunoască dreptul la autodeterminare al algerienilor. Algerienii francezi
radicali înfiinţează o grupare teroristă, Organization Armée Secréte
(OAS). Deoarece Egiptul sprijinea mişcarea de eliberare algeriană, Franţa,
împreună cu Marea Britanie, ocupă Canalul Suez, dar SUA, Uniunea Sovietică şi
ONU le obligă să se retragă. În ciuda opoziţiei puternice a mai multor
generali, Charles de Gaulle începe negocierile politice cu guvernul algerian în
exil. Tratatul de la Evian din 8 aprilie 1962 aduce Algeriei independenţa faţă
de Franţa.
Plebiscitul din 1958 pentru introducerea
constituţiei celei de A Cincea Republici are loc nu doar în ţara-mamă, ci şi în
teritoriile din colonii. Un punct atractiv pentru colonii era prevederea
înfiinţării unei Comunităţi franceze (Communauté française); acceptarea
Constituţiei însemna admiterea în această comunitate. Doar Guineea respinge
înscrierea. Prin amendamentele constituţionale din 1960, puteau adera şi
fostele colonii care obţinuseră deja independenţa, iar cele mai multe dintre
fostele teritorii franceze africane fac acest lucru.
Franţa încearcă să dezvolte parteneriate
egale cu fostele sale colonii. Ajutorul pentru dezvoltare francez era îndreptat
în mare parte spre aceste ţări, iar cooperarea în politica externă, de
securitate, culturală şi economică era reglementată prin tratate.
Posesiunile
franceze străine
Cele patru departamente (départements)
de peste mări Guyana Franceză, Guadelupa, Martinica şi La Réunion sunt, din
punct de vedere legal, aproape egale cu departamentele franceze. În plus, Polinezia
franceză, Noua Caledonie şi Wallis şi Futuna au propriul lor executiv şi
parlament consultativ. Legile franceze sunt valabile doar dacă se hotărăşte în
mod expres acest lucru, deşi Parisul poate interveni prin decrete în guvernare.
Politica internă a celei de A Cincea Republici după 1958
Constituţia celei de A Cincea Republici
concentrează puterea în mâinile preşedintelui.
După sfârşitul războaielor coloniale,
Charles de Gaulle reuşeşte să amelioreze starea finanţelor statului. Economia
se dezvoltă, întrucât barierele comerciale europene cad. Cu toate acestea,
deoarece societatea franceză se schimba odată cu economia, paternalismul şi
conservatorismul lui de Gaulle şi al vieţii publice în general părea din ce în
ce mai vetust. În 1968, această frustrare a tinerei generaţii erupe în proteste
după o dispută între studenţi şi autorităţile universitare. Protestele se
extind atunci când muncitorii sindicalişti se alătură studenţilor şi
intelectualilor radicali împotriva guvernului. Au loc demonstraţii, greve şi
lupte de stradă, culminând cu o grevă generală. Deşi de Gaulle supravieţuieşte
crizei, puterea lui slăbeşte, iar în 1969 demisionează.
Succesorul său, Georges Pompidou (1969-1974),
introduce reforme, însă criza energetică din 1973 duce la un blocaj. Guvernul
lui Valery Giscard d'Estaing (1974-1981) are succes mai ales în afacerile
externe; împreună cu cancelarul german Helmut Schmidt, organizează o întâlnire
anuală a şefilor statelor din principalele naţiuni industrializate, cunoscută
mai târziu drept Grupul celor Şase sau G-6, menită să soluţioneze criza
economică. Însă în Franţa rata şomajului continuă să crească.
La putere vine un guvern de stânga,
odată cu alegerea lui François Mitterrand (1981-1995) ca preşedinte şi cu
victoria Partidului Socialist în alegerile parlamentare din 1981. Mitterrand
urmăreşte o planificare de stat extinsă şi o redistribuire a veniturilor, însă
deficitul bugetar şi creşterea preţurilor cu două zecimale îl obligă să îşi
schimbe planurile până în 1983. Spaţiul său de manevră se reduce şi mai mult
după înfiinţarea Pieţei Europene Comune în 1984.
În 1986, Mitterrand pierde majoritatea
absolută în parlament, iar Jacques Chirac, susţinător al politicii lui de
Gaulle, devine prim-ministru, marcând începutul unei faze de coabitare. Aceasta
reapare după alegerile din 1997, când preşedintele Chirac trebuie să împartă
puterea cu prim-ministrul socialist Lionel Jospin. O nemulţumire tot mai mare
se face simţită după alegerile prezidenţiale din 2002, când liderul de extremă
dreaptă Jean Marie Le Pen iese pe locul al doilea, cu aproape 20% din voturi.
Coabitarea
În sistemul de guvernământ
semiprezidenţial al Franţei, atât preşedintele, cât şi prim-ministrul au o
putere semnificativă. Coabitarea este denumirea dată situaţiei în care două
funcţii sunt deţinute de două partide diferite. Cei doi lideri trebuie să
continue coordonarea afacerilor statului, în ciuda rivalităţii politice. În 1984,
Mitterrand încheie un acord tacit cu Chirac asupra împărţirii
responsabilităţilor: preşedintele coordonează politica externă, iar
prim-ministrul se concentrează asupra politicii interne.
Locul Franţei în Europa
Politica lui Charles de Gaulle privind o
Europă a statelor-naţiune accentuează autonomia Franţei. Marea naţiune stă în
centrul proiectului european de integrare încă din anii 1950.
Franţa şi Germania sunt considerate
motoarele Uniunii Europene. Ambele naţiuni joacă roluri-cheie în conturarea
evoluţiei Europei postbelice. Rolul Franţei se modifică semnificativ în ultimii
50 de ani. După experienţa amară a înfrângerii de către Reichul german în Al
Doilea Război Mondial, prima grijă a Franţei este precauţia faţă de vecina sa,
în colaborare cu Marea Britanie şi Ţările Benelux. Primele tratate europene -
acorduri privind energia atomică şi gestionarea comună a cărbunelui şi oţelului
- sunt semnate cu intenţia de a face imposibil un război ipotetic între cele
două naţiuni.
După desfiinţarea imperiului colonial
francez, conducătorii ţării se orientează tot mai mult către Europa. Însă
Franţa era încă preocupată de dezvoltarea apărării şi de consolidarea poziţiei
sale independente de putere în interiorul şi în exteriorul comunităţii.
Tratatul Franco-German din 1963 leagă strâns foştii inamici. Cererea Londrei de
aderare la Comunitatea Europeană este respinsă de două ori de către Charles de
Gaulle, fiindcă acesta se temea că intrarea Marii Britanii va pune în pericol
rolul hotărâtor al Franţei în Europa. Retragerea Franţei din acordurile
militare ale NATO demonstrează încă o dată spiritul de independenţă al statului.
După demisia lui de Gaulle, politica
externă a Franţei se schimbă. Sub Pompidou, Franţa aprobă intrarea Marii
Britanii în Comunitatea Europeană; sub Giscard d'Estaing şi Mitterrand, Franţa
se implică din nou în procesul integrării. Ca preşedinte al Comisiei Europene,
francezul Jacques Delors este de asemenea un element important în lansarea
pieţei europene unice în anii 1980. Extinderea istorică din 2004, în care zece
state ex-comuniste devin membre UE, reprezintă punctul culminant al unui lung
proces politic sprijinit de Franţa. Însă în ultimii ani apar semne că poporul
francez este tot mai îngrijorat de direcţia proiectului european. Respingerea
noii constituţii UE de către electoratul francez la referendumul din 29 mai
2005 pare să confirme această tendinţă.
François
Mitterrand
François Mitterrand intră în Rezistenţa
franceză în cel de Al Doilea Război Mondial, iar în 1944 devine ministru în
guvernul provizoriu al lui Charles de Gaulle. Este membru al parlamentului şi
ministru în A Patra Republică. În A Cincea Republică, uneşte stânga scindată a
Partidului Socialist (Parti Socialiste), al cărui preşedinte este până în 1980.
În 1981, Mitterrand devine primul preşedinte socialist al Franţei, rămânând în
funcţie până în 1995. Facilitează drumul către reunificarea Germaniei şi
impulsionează proiectul de integrare europeană.
