IV.21. Imperiile Precolumbiene şi cucerirea lor de către Spania şi Portugalia
CCA 1500-1800
Culturile Maya târzii, scindate în
regiuni, precum şi popoarele aztec şi incaş construiesc în sec. XV mari
imperii, bine administrate, în America Centrală şi de Sud. Prăbuşirea lor
rapidă în faţa cuceririi spaniole din sec. XVI a fost determinată posibil şi de
capacitatea conchistadorilor de a exploata uriaşa concentrare de putere
religioasă aflată în mâinile conducătorilor autohtoni. Sub dominaţie spaniolă
şi portugheză, convertirea aborigenilor revine îndeosebi misionarilor, deşi o
parte a acestora luptă şi pentru drepturile lor. Africanii erau şi ei duşi la
New York ca sclavi şi exploataţi. Sub îndrumarea iezuiţilor, se instituie
rezervaţii de amerindieni semiautonome.
Imperiul Maya târziu
Cultura Maya târzie este împărţită
într-un număr de state separate. Acestea sunt slăbite în sec. XV de conflictele
politice şi cucerite un secol mai târziu de spanioli.
Vechiul Imperiu Maya şi oraşele-templu
datează din 300. În secolele V şi VI, cultura Maya cunoaşte o largă răspândire.
Sistemul eficient din agricultură conduce la o creştere substanţială a
populaţiei. În 987, în Yucatán ia naştere Noul
Imperiu Maya, sub conducerea toltecilor, care emigraseră din Campeche şi se
amestecaseră cu vechii maya. Alte oraşe-stat se alătură noii entităţi. În 1204,
cocomul din Mayapán, care se poate să fi provenit din Mexico, îşi asumă
conducerea imperiului. Câteva triburi maya, conduse de Xiu de Uxmál, se răscoală împotriva domniei sale severe în 1441.
Unificarea politică a exclus Yucatánul, în timp ce
18 oraşe-stat mici se luptau între ele. Epidemiile şi catastrofele naturale
sunt altă cauză a slăbirii statelor înaintea invaziei spaniolilor.
În ţinuturile înalte ale Guatemalei de
astăzi se aflau statele dominate de tolteci - Quiche, Cachiquel şi Tzutuhil,
având capitalele la Utatlán, Iximche şi
Atitlán. Triburile toltecilor s-au aşezat şi în teritoriile
actualei Nicaragua, în nord-vestul Hondurasului şi în El Salvador.
În ciuda prăbuşirii sale politice,
cultura Maya era deosebit de dezvoltată în perioada precolumbiană. Mayaşii
utilizau scrierea hieroglifică, un sistem numeric şi un calendar mai exact
decât cel gregorian folosit în Europa în sec. XVI. Populaţia trăia în oraşe
mari, cu case de piatră şi drumuri pavate. Surplusurile din cultivarea de
porumb sprijineau activităţile artistice şi comerţul. Societatea era
structurată ierarhic, nobilimea şi preoţii formând casta conducătoare. Sclavii
erau de fapt prizonierii de război sau persoanele datornice. Mayaşii făceau
comerţ pe distanţe foarte mari, însă nu cunoşteau metalele şi roata.
Profitând de această scindare politică,
spaniolii reuşesc să cucerească ţinuturile înalte ale Guatemalei în 1525 şi
Yucatánul până în 1541, însă ţinuturile de jos ale Guatemalei
scapă de cucerirea spaniolă până în 1697.
Imperiul Aztec
În alianţă cu alte oraşe, aztecii conduc
un imperiu puternic din capitala Tenochtitlán, însă în sec. XVI sunt subjugaţi rapid de cuceritorii
spanioli.
Aztecii migrează pentru prima dată în
Mexic prin anul 1100. La început sunt vasali ai tepanecilor, însă capătă tot
mai multă putere. În 1375, aztecii înfiinţează capitala Tenochtitlán, apoi, în 1428, se răscoală împotriva dominaţiei
tepanecilor, al căror imperiu îl distrug în 1430, după o alianţă cu
oraşele-stat Tetzoco şi Tlatelolco. Conducătorii azteci Moctezuma I, Axayacatl
şi Ahuitzotl extind imperiul către nord-est în a doua jumătate a sec. XV,
astfel că populaţii aflate foarte la sud, precum Guatemala, le plăteau tribut.
Aceştia se declară moştenitorii toltecilor şi îşi identifică zeul războiului,
pe Huitzilopochtli, cu zeul soarelui, legitimându-şi astfel religios politica
de cucerire. Imperiul Aztec menţine alianţele cu oraşele-stat partenere, şi
toate trei profită de pe urma tributurilor enorme şi a sclavilor pe care
populaţiile subjugate erau obligate să îi furnizeze. În momentul cuceririi
spaniole, imperiul era compus din 38 de provincii-stat.
În 1502 urcă pe tron Moctezuma II
Xocoyotzin care avea să ducă imperiul pe culmile sale şi apoi la o prăbuşire
rapidă. Acesta îi supune pe miztecii din ţinuturile înalte ale Oaxacăi şi
anexează aliaţii tetzoco în 1516. Moctezuma transformă Tenochtitlánul în cel mai mare şi mai strălucitor oraş din America,
cu o populaţie de 300.000 de locuitori. Societatea urma o ierarhie strictă, iar
obiceiurile religioase de la curte îi asigurau conducătorului o poziţie foarte
înaltă. Nobilimea era ereditară, însă războinicii cu rezultate excepţionale
puteau de asemenea să aspire să intre în casta nobililor.
În 1519, Moctezuma îi primeşte cordial
pe spaniolii conduşi de Hernán Cortes,
deoarece o profeţie anunţase revenirea zeului Quetzalcoátl. Însă Cortes îl păcăleşte pe conducător şi îl ia
prizonier, folosindu-l pentru a-i supune poporul. În 1520, spaniolii
organizează o răscoală a băştinaşilor împotriva distrugerii aşezărilor lor
religioase, iar în decursul acesteia, Moctezuma este ucis cu o piatră. Până în
1521, spaniolii cuceresc întregul Imperiu Aztec.
Sacrificiile
umane
Zeului aztec al războiului şi al
Soarelui, Huitzilopochtli - însemnând colibri albastru al sudului - i se
ofereau în mod regulat sacrificii umane pe altarul din templul său de piatră.
Victimele erau de obicei anesteziate cu băuturi toxice înainte ca înaltul preot
să le smulgă inima din corpul încă viu. Potrivit unor estimări ale timpului, în
ultimii ani ai Imperiului Aztec au fost sacrificaţi anual cca 20.000 de oameni,
iar în zilele noastre se descoperă tot mai multe rămăşiţele umane care să
confirme această statistică morbidă.
Ascensiunea Imperiului Incaş
Pornind din capitala Cuzco, astăzi în
Peru, incaşii construiesc în sec. XV cel mai mare imperiu din America de Sud şi
stabilesc un guvern centralizat care reglementează aproape toate aspectele
vieţii.
După prăbuşirea culturii Tiahuanaco din
Anzii Centrali (astăzi în Peru şi Bolivia) în jurul anului 1100, culturile
locale de coastă se dezvoltă şi formează numeroase state mici. Incaşii care
populau Valea Cuzco câştigă treptat supremaţia sub conducerea lui Manco Capac,
care, potrivit tradiţiilor incaşe, migrase dinspre lacul Titicaca în jurul
anului 1200. Se pare că Inca a fost numele familiei conducătoare, apoi cel al
împăratului şi, în final, cel al întregului popor. Al nouălea conducător incaş,
Pachacutec Yupanqui, care vine la putere prin 1438, conduce o serie de cuceriri
militare care pun bazele guvernării Imperiului Incaş. Capitala Cuzco se
dezvoltă rapid şi se fondează alte oraşe, cum ar fi Machu Picchu, ca edificii
de cult monumentale. Fiul lui Pachacutec, Topa Yupanqui, cucereşte regiunile
muntoase din Bolivia şi ajunge până în nord-vestul Argentinei de astăzi,
supunând ţinuturile de coastă ale Imperiului Chimu şi extinzând teritoriul
incaş la sud. Acesta trimite expediţii cu plute în Oceanul Pacific, care
probabil au ajuns până în insulele Galapagos. La începutul sec. XVI, sub Huayna
Capac, imperiul continuă să se extindă, cuprinzând cea mai mare parte a
Columbiei de astăzi, şi atinge apogeul său politic şi cultural. Imperiul Celor
Patru Parţi a fost cel mai puternic din America, conducând popoarele din
vecinătatea sa.
Statul incaş avea o administraţie
puternic centralizată şi o structură economică bine planificată. În fruntea sa
se afla conducătorul, Incaşul Sapai (cel mai puternic), venerat ca fiu al
Soarelui. În ierarhia strictă a imperiului, populaţia incaşă era constituită
din nobilime, în timp ce popoarele subjugate serveau drept sclavi. Toate
regiunile erau adunate în unităţi administrative şi li se impunea îndeplinirea
unor anumite sarcini şi servicii militare pentru binele statului. Totul era
contabilizat cu ajutorul unor sfori înnodate, denumite quipu. Reţeaua
excelentă de drumuri prin munţi permitea transportul rapid al oştilor, al
informaţiilor şi al unor produse între oraşe. La fel ca mayaşii, incaşii nu
cunoşteau metalurgia sau roata. Pentru simplificarea administraţiei în imperiu,
se utiliza o limbă comună, quechua. Pentru fiecare zece mii de locuitori
ai Imperiului Incaş existau 1330 de demnitari de stat, selectaţi în funcţie de
abilităţile lor şi instruiţi pentru responsabilităţi şi poziţii specifice.
Structura Imperiului Incaş şi cucerirea populaţiei
Administraţia Imperiului Incaş
supraveghea colectivismul agrar, însă pasivitatea maselor şi războiul fratricid
facilitează cucerirea rapidă a acestei civilizaţii de către spanioli.
În societatea incaşă, pământul aparţinea
comunităţii satului, care aloca anumite arii de teren arabil fiecărei familii,
în funcţie de dimensiunea acesteia. Fiecare familie putea trăi din producţie, însă
comunităţii i se cerea să plătească dări pentru sprijinul conducătorului, al
preoţilor şi al construcţiilor locale. De asemenea, fiecare persoană trebuia să
cultive câmpurile comunităţii pentru susţinerea bătrânilor, bolnavilor şi celor
care nu puteau munci. Pădurile şi păşunile erau folosite în comun de membrii
comunităţii, însă casele şi fermele erau proprietăţile private ale familiilor.
Surplusurile din recolte erau trimise silozurilor centrale, unde erau
depozitate pentru timpuri de foamete. Productivitatea agricolă se dezvoltă cu
ajutorul sistemelor de terasare şi de irigare şi prin utilizarea de
fertilizatori, mai ales guano. Creşterea animalelor, îndeosebi a
lamelor, şi pescuitul de-a lungul coastelor contribuie de asemenea în mod semnificativ
la dezvoltarea economiei incaşe. Conducătorul se bucura de o autoritate
absolută care nu putea fi pusă la îndoială, considerându-se de provenienţă
divină, şi aceasta poate fi o cauză a slăbirii structurii de stat, înlesnind
cucerirea spaniolă.
În 1527, Huayna Capac moare fără să
desemneze un succesor. Atât fiul său mai mare Huáscar, de la Cuzco, cât şi fiul său preferat, Atahualpa, de
la Quito, pretind tronul, dând naştere unui război fratricid care slăbeşte
puternic imperiul. Spaniolii conduşi de Francisco Pizarro profită de lupta
dintre ei pentru a cuceri Imperiul Incaş. La început, aceştia îl susţin pe
Atahualpa, care iese victorios după ce oştirile sale îl capturează şi în ucid
pe Huáscar în 1532. Însă Pizarro îl întemniţează apoi pe Atahualpa
în 1553 şi îl execută prin spânzurare, lăsând statul fără nici un incaş sapai
şi, astfel, la voia întâmplării. Până în 1539, spaniolii cuceresc cea mai mare
parte a Imperiului Incaş.
Rezistenţa continuă după 1535 în
provinciile de graniţă Vilcabamba, conduse de un membru al fostei familii
conducătoare, Manco Capac II, pe care spaniolii înşişi îl instalaseră în 1533.
Acesta este asasinat în 1544, însă regiunea Vilcabamba continuă să reziste
spaniolilor până în 1572. Ultima rebeliune a incaşilor, care încercaseră să
restabilească religia, eşuează în 1565. În ciuda reprimării ei, cultura incaşă supravieţuieşte.
Răscoala
antispaniolă din 1780-1781
Încercările reprezentanţilor guvernului
spaniol (corregidores) de a-i obliga pe indigeni să adopte stilul de viaţă
spaniol provoacă în 1780-1781 o răscoală în Peru, condusă de un descendent al
unei familii nobiliare incaşe, Tupac Amaru. Răscoala este reprimată violent,
însă corregidores în cauză sunt înlocuiţi de noi demnitari, care acordă o mai
mare independenţă băştinaşilor.
Dominaţia spaniolă şi portugheză în America
Spaniolii şi portughezii colonizează Lumea
Nouă după 1500. Din Africa sunt aduşi sclavi de culoare pentru a lucra pe
plantaţiile şi fermele coloniştilor.
La scurt timp după invazia în America, spaniolii
şi portughezii încep să pretindă hegemonia asupra teritoriilor. În 1492,
Cristofor Columb ajunge pentru prima dată pe continent (în Venezuela de
astăzi), iar în anul următor, Amerigo Vespucci debarcă pe coastele Columbiei.
Europenii încep explorarea şi cucerirea celei mai mari părţi a continentului:
spaţiul din Mexic de către Hernán Cortes, în
1519-1521; Peru de către Francisco Pizarro, în 1531-1534; Chile, în 1535;
Paraguay, în 1536 şi Bolivia, în 1538. În 1535, regele Spaniei Carol Quintul îl
numeşte pe Antonio Mendoza vicerege în Noua Spanie, care cuprindea Mexicul de
astăzi şi cea mai mare parte din America Centrală. În 1543 se instituie
viceregatul în Peru, cuprinzând întreaga Americă de Sud spaniolă şi Panama.
Cuceritorilor li se acordau în mod repetat titlul legal de misionari, însă
activitatea lor a stârnit mult timp o controversă în rândul teologilor.
Portughezii conduşi de Pedro Alvarez
Cabral vin în Brazilia în 1500 şi întemeiază aici centre de comerţ. Coroana
portugheză pretinde pentru prima dată hegemonia asupra Braziliei în 1534. Din
1549, Brazilia era administrată de un guvernator general al regalităţii.
Madridul încearcă să controleze evenimentele din teritoriile spaniole şi impune
restricţii coloniştilor europeni. Coroana considera comerţul şi resursele
coloniei o sursă de venit pentru ţara-mamă. Mănăstirile converteau indigenii la
creştinism, dar îi şi protejau de acţiunile arbitrare ale cuceritorilor. În
1542, misionarii reuşesc să impună interzicerea legală a sclaviei cu amerindieni,
iar în acelaşi an, părintele dominican Bartolome de Las Casas, apostolul
amerindienilor, redactează Leyes Nuevas (noile legi). Acestea stabileau
egalitatea amerindienilor şi eliberarea lor de munca forţată. Cu toate acestea,
Biserica nu avea reţineri cu privire la sclavia cu negri, astfel că foarte
curând sunt aduşi africani pentru a lucra pe plantaţiile Americii de Sud şi ale
insulelor din Marea Caraibilor. Până la abolirea sclaviei din 1850, numai în
Brazilia fuseseră transportaţi între patru şi zece milioane de africani.
La început, triburi întregi de aborigeni
pier din cauza infecţiilor aduse de europeni, însă, în timp, europenii născuţi
în America de Sud (creoles), indienii (mestizos) şi africanii (mulattos)
născuţi în Lumea Nouă încep să creeze familii mixte.
Rezervaţiile de amerindieni
Sub îndrumarea iezuiţilor, în sec. XVII
se înfiinţează rezervaţii autonome de amerindieni. În sec. XVIII, creolii
capătă conştiinţă politică i doresc să obţină independenţa faţă de ţara-mamă.
Sub Las Casas, episcop de Chiapas din
1544, dominicanii, apoi şi iezuiţii, purced la convertirea indigenilor. Aceştia
încep din unglele Guatemalei şi înfiinţează rezervaţii misionare, în care
ăpeteniile de trib îşi păstrau poziţia dacă-l recunoşteau pe regele Spaniei.
Rezervaţii similare unt fondate mai târziu şi în Mexic. Reglementările de
protecţie pentru indigeni, cum ar fi plata pentru serviciile primite şi orele
prescrise pentru muncă şi odihnă, erau adesea ignorate de autorităţile locale.
În 1601, printr-un decret, legile devin obligatorii pentru toţi, însă indigenii
continuă să le ignore.
În 1604, iezuiţii reuşesc să preia
controlul provinciei Paraguay, iar în 1609 înfiinţează o reduccion
(rezervaţie) pentru guarani ca aşezare colonială semiautonomă. Indigenii
locuiau în colonii supravegheate şi cultivau terenul comun două sau trei zile
pe săptămână, iar producţia servea pentru plata dărilor către spanioli şi
pentru construcţia de biserici. În celelalte zile din săptămână, amerindienii
îşi cultivau terenul propriu, pentru familie. Toţi copiii beneficiau de
educaţie, o parte din aceasta reprezentând instruirea în negustoria calificată.
Iezuiţii aveau o miliţie proprie, pentru a se apăra de raidurile comercianţilor
cu sclavi din Brazilia vecină. Rezervaţii asemănătoare se fondează şi în
Ecuador, în nordul Boliviei şi în nord-vestul Mexicului, însă acestea se
degradează după alungarea iezuiţilor din Paraguay în 1759-1767.
Guvernul luminat al lui Carol III al
Spaniei desfăşoară o serie de reforme în a doua jumătate a sec. XVIII. Acestea
cuprindeau măsuri de îmbunătăţire a stării legale a indigenilor şi egalitatea
prin lege a creolilor şi imigranţilor hispanici în privinţa preluării posturilor.
Cu toate acestea, deţinerea celor mai bune terenuri şi accesul la funcţii
reveneau elitei creole. Această castă privelegiată află treptat de conceptele
iluminismului şi ale Revoluţiei Franceze. America spaniolă vede ocupaţia lui
Napoleon şi înlăturarea de facto a Coroanei spaniole din 1808 ca pe o
oportunitate de a-şi dobândi autodeterminarea. Venise timpul luptei pentru
eliberare, sub conducerea lui Simon Bolivar.
Fraţii Pizarro
Fraţii Pizarro sunt exemple
reprezentative al spiritului de conchistador. Francisco se autodeclarase
guvernator în Peru în 1529 şi fondase Lima în 1535. În 1537-1538, e luat
prizonier împreună cu fraţii săi la Cuzco şi se ceartă cu generalul spaniol
Diego de Almagro, care venise să îl salveze. Francisco îl execută pe Almagro în
1538, dar este la rândul lui ucis de fiul acestuia, în 1541. Gonzalo, fratele
lui Francisco, se revoltă împotriva viceregelui spaniol în 1546; este
întemniţat şi executat. Fratele lor cel mai mic, Hernando, merge în Spania în
1539 să explice execuţia lui Almagro, însă este întemniţat până în 1560.
