VII.10. Belgia, Olanda şi Luxemburg
DUPĂ 1945
După terminarea celui de Al Doilea
Război Mondial, Belgia, Olanda şi Luxemburgul decid să coopereze din punct de
vedere economic, cultural şi politic sub numele comun de Benelux. Aceste ţări
se integrează în structurile de securitate occidentale care apar, renunţând la
neutralitatea lor tradiţională prin alăturarea la NATO. De asemenea, statele
Benelux sunt membre fondatoare ale Comunităţii Economice Europene în 1957. În
acest cadru, toate cele trei ţări se refac rapid după război şi devin
democraţii liberale stabile şi prospere. Însă dezvoltarea fiecărui stat diferă
sub anumite aspecte.
Ideea de Benelux
În timpul războiului, Belgia, Olanda şi
Luxemburgul erau ocupate de nazişti. Din această experienţă comună se naşte
ideea Uniunii Benelux. Toate cele trei ţări devin bastioane respectate ale
democraţiei liberale, furnizând mulţi lideri pentru organizaţiile
internaţionale.
Belgia, Olanda şi Luxemburgul sunt
printre primele victime ale războiului de cucerire nazist. Aceste traume lasă
semne adânci mai ales în Luxemburg, unde, în perioada postbelică, limba şi
cultura franceză aveau prioritate în faţa celor germane. Pentru a fi mai
puternice în viitor, în septembrie 1944, guvernele în exil ale celor trei naţiuni
pun bazele unei uniuni vamale şi economice sub numele comun de Benelux; uniunea
vamală intră în vigoare la 1 ianuarie 1948. În 1949, cele trei ţări cad de
acord asupra unei pre-uniuni menite să coordoneze structurile economice şi să
anuleze restricţiile comerciale. În 1958 are loc o uniune economică deplină,
prin Tratatul Uniunii Economice Benelux. În 1970 se desfiinţează graniţele
interne. De atunci, cele trei ţări vorbesc printr-o singură voce, câştigând
importanţă prin acţiunile lor comune; acestea devin model pentru procesul de
unificare europeană.
Cu o populaţie totală de 27 de milioane
la începutul sec. XXI, statele Benelux reprezintă împreună a patra putere
economică a lumii. Chiar dacă în ultimul timp Uniunea Benelux este eclipsată de
extinderea rapidă a Uniunii Europene, continuarea cooperării strânse dă celor
trei ţări puterea de a-şi îndeplini obiectivele, putere mult mai mare decât a
altor state solitare membre UE.
În perioada postbelică are loc şi o
schimbare politică radicală. Prin participarea la Planul Marshall, statele
Benelux se aliniază decisiv SUA în perioada Războiului Rece, punând capăt
neutralităţii tradiţionale. În 1945 devin membre fondatoare ale ONU, iar în
1948 semnează Tratatul de la Bruxelles cu Marea Britanie şi Franţa, căutând să
pună bazele unei apărări comune. De asemenea, în 1949 devin membre fondatoare
ale NATO. Dintre cei zece secretari generali ai NATO, patru provin din ţările
Benelux: Paul-Henri Spaak şi Willy Claes din Belgia, Dirk Stikker şi Joseph
Luns din Olanda.
Belgia, de la stat centralizat la stat federal
După război, centrul economiei belgiene se
mută în zona flamandă a ţării. Conflictul dintre flamanzi şi valoni duce la
înfiinţarea unui stat federal.
Industria grea a Belgiei, care scapă
aproape nevătămată din cel de Al Doilea Război Mondial, furnizează ţării o bază
economică solidă în a doua jumătate a anilor 1940. Însă după ce importanţa
industriei se diminuează, Belgia intră în criză economică. Aceasta este
echilibrată prin efectele pozitive ale Uniunii Benelux şi prin apartenenţa la
Comunitatea Economică Europeană, care se fondase în 1957. În timp ce zona
valonă francofonă a ţării dominase economia în deceniile anterioare, noile
investiţii ajung în principal în zona flamandă, mai ales în portul Antwerpen. Regiunea
flamandă preia rolul de lider, ceea ce duce la conflicte între cele două
grupuri etnice şi la crize interne repetate. Se întreprind mai multe reforme
constituţionale, iar în 1993 Belgia devine democraţie parlamentară organizată
federal, alcătuită din regiunile autonome Flandra, Valonia şi capitala
Bruxelles - fiecare cu organe legislative şi executive proprii. Regiunile obţin
şi autonomie culturală.
Primii ani ai perioadei postbelice sunt
umbriţi de disputa asupra comportamentului regelui Leopold III în timpul celui
de Al Doilea Război Mondial, acesta fiind acuzat de trădare şi colaboraţionism
cu naziştii.
Leopold revine pe tronul belgian în
1950, însă tulburările îl obligă să abdice în 1951 în favoarea fiului său,
Baudouin I. Acesta reuşeşte să menţină unitatea ţării prin stricta
imparţialitate în conflictul etnic. Este urmat la tron de fratele său, Albert
II, însă acesta se confruntă cu mari probleme. Un scandal de mită în care erau
implicaţi mulţi miniştri duce la demisia guvernului în 1994, iar noile alegeri
determină ascensiunea partidelor de dreapta.
În 1990-2000, Belgia trece prin
numeroase scandaluri de corupţie şi prin investigarea criminalului şi
violatorului de copii Marc Dutroux. În octombrie 1996, 325.000 de oameni se
adună în Bruxelles pentru Marşul alb - o demonstraţie în tăcere împotriva
intrigilor politice, a decăderii morale şi a lejerităţii sistemului de justiţie
în procesul împotriva pedofilului criminal în serie şi a acoliţilor lui.
Baudouin I
Baudouin (Boudewijn în flamandă), născut
în 1930, se întoarce în Belgia în 1950 împreună cu tatăl său, Leopold III, care
fusese luat prizonier de către nazişti şi dus în Germania. Baudouin urcă pe
tron în 1951. În 1960 declară independenţa statului belgian Congo. Regele
Baudouin moare în 1993, după o conducere populară de 42 de ani. Casa regală
belgiană serveşte ca factor unificator şi stabilizator într-un stat federal
ameninţat de diviziuni culturale.
Luxemburg
Dezvoltarea Luxemburgului este
determinată de relaţia acestuia cu vecinii săi. Industria oţelului şi sectorul
financiar sunt dependente de colaborarea dintre Belgia şi Olanda, cu care
acesta a format în 1947 o uniune vamală, apoi economică numită Benelux.
Începând cu anii 1920, Luxemburg, Mare
Ducat independent, învecinat la vest şi nord cu Belgia, reuşeşte să stabilească
o uniune vamală, comercială şi monetară prin asocierea cu Belgia. Industria
fierului şi cea a oţelului sunt importante la nivel internaţional datorită
resurselor bogate de minereu din Lorena. Mai mult, Luxemburgul avea o
importanţă strategică deosebită pentru armatele care încercau să invadeze
Franţa de pe teritoriul Belgiei. După sfârşitul celui de Al Doilea Război
Mondial, Marele Ducat al Luxemburgului se alătură uniunii vamale Benelux şi
devine promotor al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
implicându-se astfel în procesul unificării europene. În 1952, autoritatea CECO
alege Luxemburgul ca sediu; tratatul are un termen fix de 50 de ani, iar
autoritatea este anulată în 2002. În Luxemburg se află şi sediile altor
instituţii europene importante, inclusiv Curtea Europeană de Justiţie şi Banca
Europeană pentru Investiţii.
În 1949, Luxemburg renunţă la
neutralitate şi devine membru al NATO. Politica sa externă este determinată
aproape exclusiv de politica UE. Mandatele pe termen lung ale politicienilor
din Luxemburg îi califică pentru scena europeană. Printre aceştia se numără
Jacques Santer, preşedintele Comisiei Europene în 1995-1999, şi actualul
prim-ministru al Luxemburgului, Jean-Claude Juncker, renumit negociator în
cadrul Uniunii Europene. Fiind o naţiune mică, Luxemburgul este foarte atent să
nu fie exclus din comitetele europene. După 2003, statele Benelux cer o comisie
mai mică şi astfel mai capabilă de acţiune, ale cărei locuri să fie alocate în
mod egal, prin rotaţie.
Luxemburg este unul dintre cele mai
importante centre financiare ale lumii. Managementul financiar are o
semnificaţie vitală pentru ţară. Astfel, încercările UE de a introduce
impozitul pe dobândă şi anularea confidenţialităţii bancherilor sunt văzute ca
o ameninţare economică. O lege UE asemănătoare este respinsă prin refuzul
Luxemburgului de a o rata în 1989.
Premiul Carol cel
Mare pentru locuitorii Luxemburgului
În 1986, poporul luxemburghez primeşte
din partea oraşului Aachen Premiul Carol cel Mare. După 1950, acest premiu se
acordă anual pentru contribuţia la unitatea europeană. Luxemburghezii sunt
consideraţi demni de acest premiu deoarece, ca membri fondatori ai Uniunii
Europene, sunt printre primii europeni devotaţi, iar politicienii din Luxemburg
au contribuţii esenţiale la unitatea Europei. Medalionul a fost înmânat Marelui
Duce Jean, care reprezenta cetăţenii luxemburghezi.
Olanda
După Al Doilea Război Mondial, economia
olandeză este orientată către industrie şi servicii. De asemenea, se modifică
şi structura socială.
După 1945, Olanda coordonează epurări şi
procese extinse ale colaboraţioniştilor. Se estima că aproape două procente din
populaţia Olandei colaboraseră cu ocupanţii germani. Peste 90.000 de persoane sunt
arestate, iar nazistul olandez Anton Mussert este condamnat la moarte. Spre
deosebire de ţara vecină Belgia, Olanda suferă mari distrugeri în timpul
războiului, însă, cu ajutorul Planului Marshall, reuşeşte să-şi revină rapid.
Olanda nu mai poate să-şi menţină coloniile. Indiile Orientale Olandeze
(actuala Indonezia) sunt ocupate de Japonia, iar în 1945 îşi proclamă
independenţa, recunoscută de Olanda în 1949, după lupte înverşunate şi
negocieri. În 1963, teritoriul Noii Guinee de Vest este cedat Indoneziei, iar
în 1975 Surinamul devine stat independent.
Procesul decolonizării contribuie la
transformarea Olandei după război într-o naţiune orientată către industrie şi
servicii. Industria olandeză de prelucrare a fierului, instalaţiile electrice
şi industria petrochimică sunt printre sectoarele economice cele mai dezvoltate
din lume. De asemenea, în a doua jumătate a anilor 1970, structura socială a
Olandei se modifică. Până atunci, grupurile sociale individuale convieţuiseră
unele lângă altele ca nişte piloni, comunităţi autonome cultural, cu propriile
facilităţi sociale, care intrau rar în contact unele cu altele. Existau piloni
catolici, protestanţi, social-democraţi şi liberali. După ce religiile îşi
pierd din semnificaţie, aceste lumi foarte bine fixate încep să se dizolve
treptat. Revolta studenţească din anii 1960 revendica, de asemenea, o structură
socială mai permisibilă.
După 1945, se înfiinţează un guvern de
coaliţie format din catolici şi partidul social democrat laburist; acesta
durează până în 1958, când laburiştii se retrag. Ulterior, Olanda este
guvernată de o coaliţie alternantă a partidelor de centru; de atunci,
laburiştii participă la guvernare doar ocazional.
În anii 1970, monarhia trece printr-o perioadă
de criză. Soţul reginei Juliana, prinţul Bernhard, este implicat într-un
scandal de corupţie, iar în 1976 demisionează din serviciul militar. Prinţesa
Beatrix, moştenitoarea coroanei, se căsătoreşte în 1966 cu un diplomat german,
declanşând dezbateri politice interne aprinse. Însă după abdicarea mamei ei în
1980, Beatrix reuşeşte să apropie încă o dată poporul de monarhie.
Europortul
În 1958-1981, în Rotterdam pe un braţ al
Rinului, se construieşte un port extern pentru vase de mare tonaj. Europortul
este unul dintre cele mai moderne şi mai mari complexe portuare din lume. În
jurul său sunt grupate industriile petrolieră şi chimică, dar şi depozite
pentru automobile, cereale şi minereu de fier.
