VII.11. Italia
DUPĂ 1945
Deşi Italia suferă distrugeri mari în Al
Doilea Război Mondial, fostul aliat al Reichului german se reconstruieşte rapid
cu ajutorul financiar al SUA. Miracolul economic italian din anii 1950 se
manifestă prin dezvoltarea spectaculoasă a filmului, turismului şi producţiei
industriale. Sistemul politic italian este constant instabil. O problemă gravă
a ţării era, şi continuă să fie, crima organizată şi corupţia, care, în cazuri
individuale, ajunge până la instituţiile de stat şi în economie. Sistemul
măsurilor economice se prăbuşeşte în anii 1990, cu toate că nu urmează modificări
structurale.
Sistemul politic italian după 1945
După Al Doilea Război Mondial, Italia
pune bazele unei republici constituţionale. Partidul Creştin Democrat rămâne
membru în guvernele ulterioare, în coaliţii de conducere alternante.
După plebiscitul din 2 iunie 1946,
Italia devine republică, cu o constituţie parlamentară democratică. Regele
Umberto II, care îi succedase lui Victor Emmanuel la 9 mai 1945, în speranţa de
a păstra monarhia care fusese grav compromisă din cauza toleranţei faţă de
regimul neconstituţional al lui Mussolini, părăseşte ţara. Majoritatea
republicană reprezenta 2 milioane din 23.400.000 de voturi. Partidul Creştin
Democrat de centru devine forţa politică principală. Acesta rămâne la guvernare
în 1947-1953 cu majoritate absolută într-o Cameră cu 556 de locuri, iar mai
târziu în coaliţii alternante, în care are de obicei peste o treime din voturi.
În anii 1950, Partidul Socialist pierde poziţia secundă în parlament în favoarea
comuniştilor, în timp ce neofasciştii se înfiinţează ca extremă dreapta. În
1945-1989, guvernul se schimbă de 48 de ori. Cauzele schimbărilor atât de dese
sunt reprezentate de specificul constituţiei italiene şi de încercarea de a-i
ţine pe comunişti în afara coaliţiilor guvernamentale.
În a doua jumătate a anilor 1970,
preşedintele creştin-democrat Aldo Moro propune rezolvarea crizei economice
printr-un compromis istoric, adică prin sprijinul comuniştilor, însă este răpit
şi ucis în martie 1978 de gruparea teroristă de extremă stângă Brigada
Roşie.
Criza guvernamentală continuă să
afecteze Italia până la începutul anilor 1990. Se formează diverse guverne de
coaliţie, cu trei sau patru partide. Practic, nu mai exista opoziţie. Partidele
pătrund aproape complet în viaţa socială şi politică italiană, creând un sistem
clientelar sau de patronaj care se menţine prin corupţie şi şantaj.
Constituţia
italiană
Constituţia Italiei reprezenta un
compromis, schiţat în perioada postbelică de un amalgam de partide
antifasciste, care intră în vigoare în 1948. O caracteristică a acesteia este
marea şansă oferită cetăţenilor de a lua parte la legislaţie şi la alcătuirea
parlamentului bicameral. Un singur vot de neîncredere împotriva guvernului din
partea unei camere îl poate răsturna. Preşedintele are doar o influenţă formală
şi nu poate interveni activ în politica statului prin acte normative. Într-o
coaliţie, o astfel de structură slăbeşte considerabil puterea executivă a
guvernului.
Dezvoltarea economică şi integrarea în Uniunea Europeană
Planul Marshall şi integrarea europeană
contribuie la dezvoltarea economică a Italiei şi stabilizează politica
economică.
Partidul Comunist Italian (Partito
Comunista Italiano - PCI) era unul dintre cele mai puternice partide comuniste
vest-europene ale perioadei postbelice. Planul Marshall finanţat de Statele
Unite ale Americii era destinat să-i limiteze influenţa şi să împiedice
sprijinirea acestuia de către populaţia afectată de sărăcie după război. În
1947, preşedintele creştin-democrat Alcide de Gasperi încheie o coaliţie cu
Partidul Comunist, care de atunci nu mai participă la guvernare. Refacerea
economiei şi implementarea reformelor sociale şi agrare încep cu ajutorul
banilor care intrau atunci în ţară. Însă, în ciuda refacerii economice
remarcabile, numărul emigranţilor rămâne destul de ridicat.
Italia se numără printre membrii
fondatori ai NATO în 1949, ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului în
1951 şi ai Comunităţii Economice Europene înfiinţată prin Tratatul de la Roma
din 1957. Piaţa Comună are un efect benefic asupra economiei italiene. În
special industria Italiei de Nord se conectează la restul Europei occidentale,
care rămâne şi azi pentru ea o piaţă vitală. De asemenea, procesul integrării
europene afectează pozitiv şi alte zone. Pentru a se alătura Sistemului Monetar
European, era necesară diminuarea datoriilor şi scăderea ratei inflaţiei pentru
a stabiliza economia. Ambele camere ale parlamentului aprobă implementarea
măsurilor necesare. În 1999, Italia, împreună cu alte zece naţiuni, intră în
ultima fază a uniunii europene economice şi monetare şi introduc euro ca noua
monedă comună. Efectele economice şi politice ale procesului de unificare
europeană sunt vizibile în Italia proeuropeană, care se alătură Grupului celor
Şapte, organizaţia celor mai puternice state industrializate, devenită acum,
după primirea Rusiei, Grupul celor Opt (G-8). Integrarea oferă Italiei şansa de
a-şi soluţiona problemele economice supraregionale şi de a interveni în
procesele politice, în ciuda relativei sale incapacităţi economice.
Vatican
Cetatea Vatican, situată în centrul
capitalei italiene Roma şi reprezentând sediul Bisericii Romano-Catolice, face
parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Deşi Italia se consideră stat laic,
semnificaţia Curiei într-o ţară aproape exclusiv catolică nu este doar de
natură religioasă. De asemenea, Vaticanul reprezintă un factor economic şi
reuşeşte să-şi exercite influenţa politică prin intermediul Partidului Creştin
Democrat.
Particularităţile economiei italiene
În a doua jumătate a anilor 1960, semnele
de criză economică din Italia se înmulţesc, odată cu stagnarea producţiei
industriale. Crima organizată joacă un rol important în acest proces.
În ciuda succeselor perioadei
postbelice, în a doua jumătate a anilor 1960 economia italiană prezintă simptomele
distincte ale crizei. Inflaţia era ridicată, iar lira se devalorizează. Datoria
naţională atinsese în 1997 punctul culminant de 120% din PIB, din care 47% erau
ale întreprinderilor de stat. Numărul mare al întreprinderilor de stat stau la
originea crizei: companiile care întâmpinau dificultăţi puteau apela la
ajutorul statului sau puteau vinde acţiuni către stat. După ce îşi recăpătau
puterea economică, aceste acţiuni puteau fi revândute. Astfel, sectoarele
neproductive intră în responsabilitatea guvernului, iar revitalizarea acestor
companii se face pe bani publici.
În Italia există diferenţe mari între
nord şi sud. Regiunile italiene din nord, Lombardia, Piemonte, şi Veneto,
împreună cu Lazio din regiunea centrală, au un nivel ridicat de industrializare
şi sectoare de servicii bine dezvoltate. Italia de Nord este printre regiunile
cele mai bogate ale Europei. Sudul ţării, numit şi Mezzogiorno, este orientat
către agricultură. Densitatea populaţiei este neregulată, concentrată masiv
lângă zonele aride. Fondurile structurale de la stat şi de la Uniunea Europeană
nu reuşesc să diminueze incapacitatea economică a acestei regiuni. Diviziunea
aparent insurmontabilă a ţării deteriorează stabilitatea socială şi politică. În
nord, separatismul a devenit o cerere politică exprimată frecvent; în sud,
grupuri mari de populaţie migrează spre nord sau părăsesc ţara, din cauza ratei
ridicate a şomajului. Mai mult, sudul Italiei rămâne o regiune puternic
afectată de crima organizată sau Mafia. Lupta împotriva acesteia este tot mai
dificilă, deoarece o mare parte din capitalul mafiot a ajuns deja în economia
legală şi dispune de multe relaţii internaţionale.
Mafia
La început o societate secretă a
majorităţii proprietarilor de pământ din Sicilia şi a gărzilor lor, Mafia de
azi ajunge un sinonim al crimei organizate, extinsă de mult timp dincolo de
Sicilia, în toată Europa şi în Statele Unite ale Americii. Sursele principale
de venit sunt traficul de droguri, contrabanda cu arme, prostituţia, traficul
de persoane şi banii pentru protecţie. Suplimentar, Mafia se implică în
fraudarea subvenţiilor şi corupţie în alocarea comisioanelor publice pentru
construcţiile de clădiri, de exemplu prin şantajul persoanelor cu influenţă.
Codul personal al mafioţilor se caracterizează prin discreţie (omertà) şi răzbunare (vendetta). În sudul
Italiei, colaborarea secretă dintre oficialii statului şi mafioţi a transformat
Mafia, în timp, într-un factor politic.
Revoluţia italiană din anii 1990
Sistemul politic italian se prăbuşeşte
la începutul anilor 1990. În ciuda unui val de procese fără precedent împotriva
afaceriştilor, demnitarilor şi politicienilor corupţi, acesta nu se reformează.
Problemele structurale ale sistemului
politic italian ating punctul culminant în anii 1990. După căderea blocului
estic în 1989, excluderea Partidului Comunist din guvern nu se mai justifica.
Intervenţia partidelor politice în economie şi în stat este din ce în ce mai
criticată. Deşi devalorizarea lirei de la începutul anilor 1990 promovează
exporturile nord-italiene, aceasta înghite economii imense. Cererile
separatiste ale regiunilor de nord devin mai puternice; partidul Liga Nordului
cere diviziunea ţării pentru a se detaşa de sudul rămas în urmă.
Câţiva procurori publici devotaţi cauzei
iau atitudine împotriva crimei organizate, iar Mafia se apără prin atacuri
teroriste. Legăturile Mafiei cu sistemul juridic şi cu politicienii ies la
lumină. Chiar şi politicienii respectaţi, cum ar fi creştin-democratul Giulio
Andreotti şi socialistul Bettino Craxi, sunt acuzaţi. După ce corupţia
partidelor în alocarea comisioanelor publice devine cunoscută, creştin-democraţii,
urmaţi de aproape toate celelalte partide, se desfiinţează. Toate
departamentele guvernului intră în impas din cauza arestării demnitarilor publici.
În anul 1994, 6.059 de persoane fuseseră investigate, jumătate fiind închise.
Această operaţiune, denumită mâinile curate (mani pulite), este
coordonată de procurorul public al oraşului Milano, Antonio di Pietro. Chiar şi
partidele noi, cum ar fi Liga Nordului şi Forza Italia al lui Silvio
Berlusconi, trebuie să dea socoteală înaintea tribunalelor italiene.
Din fostul Partid Creştin-Democrat iau
naştere partide creştin-democrate noi. Termenii socialist, republican, social-democrat
şi liberal îşi pierd sensul. Partidul Comunist se reorganizează ca Partidul
Democrat de Stânga (Partito Democratico della Sinistra). Forza Italia
şi Liga Nordului cresc în sondaje, la fel ca succesorul neofasciştilor,
Allianza Nazionale.
După alegerile din 1944, peste 70% dintre
membrii parlamentului erau noi. În ciuda acestui fapt, nici una dintre camere
nu cade de acord asupra unui comitet de reformă. Propunerea de a introduce
sistemul electoral majoritar pentru a concentra puterea politică este respinsă
prin referendum în 2000, după ce partidele mici şi Forza Italia s-au declarat
împotrivă. Astfel, nu au loc reforme ale sistemului politic.
Silvio Berlusconi
De când a fost ales pentru prima dată
prim-ministru, ca preşedinte al partidului de dreapta Forza Italia, pe care l-a
înfiinţat în 1994, magnatul media şi actualul prim-ministru italian Silvio
Berlusconi este figura dominantă a politicii italiene. Politicianul a trebuit
să se apere de mai multe ori în faţa tribunalului şi este criticat pentru influenţa
pe care o are asupra mass-media, atât pe plan intern, cât şi pe plan
internaţional.
