VII.12. Spania: de la dictatură militară la monarhie constituţională
DUPĂ 1945
Generalul Francisco Franco este ultimul
dictator fascist al Europei. După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial,
ţara era izolată politic şi economic, iar situaţia se îmbunătăţeşte doar după
deschiderea Spaniei către economia mondială, în a doua jumătate a anilor 1950.
Spania se industrializează şi îşi dezvoltă turismul care atrage vizitatori din
Europa occidentală, însă rămâne sub dictatură până la moartea lui Franco în
1975. Succesorul său, regele Juan Carlos I, reorientează ţara spre democraţie,
deschizând astfel drumul către acceptarea în Comunitatea Economică Europeană şi
către o creştere rapidă a standardelor de viaţă.
Dictatura lui Franco
După război, Spania fascistă iese
treptat din izolare, dar se întreprind doar reforme politice limitate.
Francisco Franco, dictatorul care ieşise
victorios în Războiul Civil din Spania, restabileşte monarhia spaniolă în 1947
şi se proclamă preşedinte (presidente del gobierno). Însă Don Juan
Carlos de Borbon refuză să primească de la el coroana, iar Spania devine regat
fără rege. Se naşte o opoziţie monarhică, pe care Franco o suprimă cu aceeaşi
brutalitate cu care îi tratase pe liberali. Exista o cenzură strictă a presei,
iar sistemul de învăţământ era dominat de Biserica Catolică.
Politica Războiului Rece grăbeşte
sfârşitul izolării internaţionale a Spaniei din 1953 printr-un acord care
garanta SUA utilizarea bazelor militare. În acelaşi an se semnează o înţelegere
cu Vaticanul, iar în 1955 Spania devine membră a ONU.
În timpul anilor 1960, alături de
reformele economice şi de modificările superficiale ale constituţiei, au loc
reforme politice limitate. Muncitorilor, care erau sprijiniţi de o parte din
cler, li se acordă dreptul de constituire în sindicate independente şi dreptul
la grevă. Mişcările de opoziţie din regiunea bască şi din Catalonia cer
independenţa din ce în ce mai insistent.
Regimul învechit al dictatorului îşi
pierdea stabilitatea. În 1969, Franco îl numeşte pe prinţul Juan Carlos
moştenitor al tronului, iar doi ani mai târziu îl face adjunctul său. De
asemenea, îl numeşte prim-ministru pe Luis Carrero Blanco, deşi el însuşi
rămâne şef al statului. În decembrie 1973, Carrero Blanco este asasinat de mişcarea
separatistă bască ETA, iar represiunea politică se accentuează din nou.
După 1974, franchiştii şi reformiştii nu
se pot împăca sub prim-ministrul Carlos Arias Navarro. Bătrânul dictator Franco
moare la 20 noiembrie 1975.
Regimul lui
Franco
Generalul Franco îşi sprijină regimul
printr-un partid de stat - partidul fascist naţionalist Movimiento Nacional -
şi se bazează pe armată şi pe biserică. Sprijinul acestora întăreşte
credibilitatea dictatorului. Cu toate acestea, Falanga - nucleul partidului - pierde puterea politică
în 1977, odată cu primele alegeri libere din Spania.
Dezvoltarea economică până în 1975
Tranziţia Spaniei de la o ţară cu o
economie agrară retrogradă la o naţiune industrializată şi o destinaţie
turistică începe în anii 1960. Distribuţia averilor rămâne inegală.
Deoarece Spania este exclusă de la
distribuirea ajutoarelor prin Planul Marshall, programul economic autarhic al
partidului de stat, Falanga, continuă în forţă după 1945. Accentul pus pe
reconstrucţie după 1939, împreună cu războiul civil, solicita industria grea,
deşi abia în 1950 se atinge nivelul de producţie din 1929. Spania era încă o
ţară agricolă, cu toate că nu a reuşit să-şi hrănească suficient populaţia în
anii 1940 şi 1950. Patru cincimi din populaţie constituiau clasa de jos, foarte
săracă.
Situaţia de criză începe să se
îmbunătăţească după ce acordul din 1953 cu SUA privind bazele militare aduce
ajutor economic american. Se introduce o reformă economică radicală, împreună
cu anunţul unui plan de stabilizare care reprezenta premisa obligatorie a
primirii Spaniei în Fondul Monetar Internaţional (FMI) în 1958. Deschiderea
economică a ţării stimulează industria; la sfârşitul anilor 1960, 33 la sută
din populaţie era angajată în acest sector.
Sub influenţa noii elite aflate la
putere - între alţii, membrii mişcării conservatoare de dreapta Opus Dei
- se liberalizează taxele comerciale şi se fac împrumuturi monetare de la
creditori străini. Anii 1960 reprezintă o perioadă de privatizare şi acceptare
a investiţiilor străine. Se introduc planurile şi ghidurile economice. Primul
plan pe patru ani din 1964 era centrat pe transport şi energie; al doilea, din
1971, promova învăţământul public şi agricultura. În 1970, Spania semnează un
acord de comerţ liber cu Comunitatea Economică Europeană şi devine una dintre
cele mai mari naţiuni industrializate ale Europei. În 1974, ratele de creştere
depăşeau cinci procente.
Turismul joacă un rol semnificativ, iar
Spania devine cea mai importantă destinaţie de vacanţă din Europa. O generaţie
de muncitori englezi se bucură de primele vacanţe în străinătate prin pachete
turistice pe coasta sudică a Spaniei. Banii trimişi în ţară de spaniolii
muncitori invitaţi în ţări mai bogate, cum ar fi Germania şi Franţa, ajută la
saltul economic şi furnizează regimului sume importante în valută.
Însă beneficiile creşterii economice nu
se distribuie în mod egal. Turismul se limita la coasta mediteraneeană, iar
profitul ajungea la câţiva afacerişti bogaţi sau la demnitari corupţi. Restul
ţării începe să fie, de asemenea, dominat de industrie; afaceri noi apar în
zona Madrid, Barcelona şi regiunea bască de nord, ducând la o migraţie în masă
din zonele rurale către oraşe.
Opus Dei
Opus Dei (lucrarea lui Dumnezeu) reprezintă o mişcare
conservatoare de dreapta, foarte influentă, din cadrul Bisericii Catolice. Este
înfiinţată în 1928 de Jose-Marîa Escrivá de Balaguer y Albas, un preot spaniol,
cu scopul de a impune principiile catolice în viaţa privată şi profesională.
Mişcarea Opus Dei este aspru criticată pentru colaborarea cu Franco şi pentru
metodele sectante de recrutare, dar şi pentru tratamentul dur aplicat
oponenţilor din cadrul Bisericii.
Dezvoltarea monarhiei constituţionale după 1975
Regele Juan Carlos I contribuie la
transformarea dictaturii lui Franco în democraţie. Această schimbare de sistem
a avut loc în cea mai mare parte fără violenţă.
Juan Carlos I urcă pe tronul Spaniei la
22 noiembrie 1975. Împreună cu premierul Adolfo Suárez, numit în 1976, regele
introduce sistemul democratic. Uniunea Democrată de centru a lui Suárez câştigă
în 1977 alegerile Adunării Naţionale Constituante. Noua Constituţie, aprobată
de populaţie cu o largă majoritate în 1978, transformă Spania în monarhie
constituţională. Aceasta, precum şi dizolvarea fostului partid de stat Movimiento Naciotial în 1977, pun capăt
sistemului fascist la scurt timp după moartea lui Franco. Însă această
modificare nu a avut loc fără rezistenţă. La 23 februarie 1981,
locotenent-colonelul Antonio Tejero ia cu asalt clădirea Parlamentului cu
sprijinul membrilor organizaţiei paramilitare Garda Civilă şi sechestrează
parlamentarii. Armata a adoptat o atitudine de expectativă în faţa
evenimentelor, chiar aprobându-le parţial. Tentativa de lovitură de stat a fost
blocată definitiv abia după declaraţia publică fermă a regelui, prin care şi-a
exprimat credinţa în democraţie. Alegerile din 1982 duc la schimbarea
guvernului. Partidul Socialist Muncitoresc iese câştigător. Prim-ministrul
Felipe González Márquez se confruntă cu o armată nemulţumită şi cu creşterea
şomajului. În acelaşi timp, Spania se apropie tot mai mult de Europa şi de
Occident. În 1982, Spania devine membră NATO, iar la 1 ianuarie 1986 se alătură
Comunităţii Europene. După pierderea alegerilor în 1996, González predă
guvernarea Partidului Popular conservator. Cu acelaşi gen de probleme se
confruntă şi noul premier al Spaniei, José Maria Aznar: concentrarea industriei
în câteva centre, o clasă de mijloc slăbită, aflată în pragul sărăciei şi o
rată mare a şomajului. În timpul unei singure generaţii, Spania a făcut saltul
de la o ţară agrară la o naţiune industrială. Procesele sale politice se
armonizau de asemenea cu cele ale restului Europei, în ciuda dictaturii
precedente.
Juan Carlos I
Juan Carlos, născut în 1938, studiază la
mai multe academii militare şi la Universitatea din Madrid. În 1969 acceptă să
devină succesorul lui Franco, preluând funcţia la 22 noiembrie 1975. Cu
ajutorul programului de reforme pe care îl introduce şi datorită autorităţii
sale personale, el reuşeşte să transforme dictatura din Spania în democraţie,
fără o răsturnare politică de proporţii. Afirmarea decisivă ca om politic a lui
Juan Carlos are loc în timpul tentativei de lovitură de stat din 1981. Apărând
la televizor în calitate de comandant suprem al armatei şi ţinând un discurs
clar în sprijinul noii forme de guvernământ, el reuşeşte să-i pună în umbră pe
ceilalţi lideri, să-şi atragă armata de partea sa şi să apere noul sistem
democrat.
Regiunile Spaniei
Regiunile spaniole câştigă mai multe
drepturi după democratizare. În prezent, Spania este în perioada de tranziţie
către statul federal.
În 1975, ţinând cont de aspiraţiile
politice şi culturale ale regiunilor ţării, regele Juan Carlos declară basca,
galiciana şi catalana limbi oficiale de stat ale regiunilor respective. Acest
fapt nu a fost însă suficient pentru cei care luptau pentru autonomie. În
septembrie 1977, Catalonia cere dreptul de autoguvernare pe care îl mai primise
o dată în 1931. Au urmat demonstraţii în alte regiuni. Se formează partide noi
care cer tot mai insistent autonomia. Soluţia pentru naţiune a fost formulată
în Constituţia din 1978. Conform Articolului 2, Spania era împărţită în 17
regiuni autonome. Întregul parlament naţional, denumit Cortes, cuprinde
de atunci un Senat format din camere regionale. Autoritatea regiunilor,
diferită de funcţiile statului central, este exprimată în textul Constituţiei.
De exemplu, regiunile au drept de autoguvernare în ceea ce priveşte lucrările publice,
protecţia mediului şi dezvoltarea economică; guvernul naţional reglementează,
printre altele, politica de apărare şi cea externă. Specificul puterii variază
de la o regiune la alta, dar Catalonia, Galicia şi Regiunea Bască au avut un
grad sporit de autonomie chiar de la început.
Populaţia din regiuni nu a reacţionat
întotdeauna adecvat la această evoluţie. Procesul democratizării a fost
ameninţat încă de la început de acte de violenţă şi de atacuri teroriste.
Forţele armate au respins în repetate rânduri eforturile de descentralizare,
astfel că au avut loc foarte multe atacuri din partea extremei drepte, care a
cerut în mod repetat preluarea guvernării de către armată. Pe de altă paite,
organizaţia teroristă separatistă bască ETA continua să lupte pentru
suveranitatea absolută a Regiunii Basce, prin asasinate şi sechestrări.
Din 2002, în Spania a început să se
discute intens despre instituirea unei noi forme de împărţire a puterii între
regiuni - şi statul central. În plus, pentru că Senatul s-a dovedit a fi destul
de amorf până acum, din ce în ce mai multe regiuni spaniole continuă să
pretindă să li se acorde un grad sporit de independenţă.
ETA
ETA (Euzkadi ta Askatasuna - Ţara Bascilor şi libertatea)
reprezintă o mişcare ilegală care a apărut în 1953, în mediul unui grup de
studenţi din Partidul Naţional Basc (PNB), şi s-a transformat în ETA în
momentul în care PNV a fost considerat prea moderat. Obiectivul lor este să
formeze un stat unind regiunile basce din Spania şi Franţa. Numărul atacurilor teroriste
a sporit după moartea lui Franco. Din 1968, ETA a fost acuzată de moartea a 800
de persoane. În 2000, mii de oameni au demonstrat împotriva terorii ETA.
Guvernul refuză să negocieze cu ETA, pentru că aceasta nu este de acord să
predea armele.
