VII.13. Portugalia
DUPĂ 1945
El Estado Novo, noul stat al
dictatorului Salazar, a fost un sistem autoritar, clerical, fascist. Dictatura
se încheie fără violenţă în 1974, după Revoluţia garoafelor. Apoi îşi câştigă
independenţa coloniile portugheze. După alegerile prezidenţiale din 1976,
Portugalia se orientează spre democraţia parlamentară. În 1986, Portugalia este
acceptată în Comunitatea Europeană, eveniment care duce la îmbunătăţirea
situaţiei economice a ţării.
El Estado Novo
Regimul lui Salazar promova o politică
economică strictă. În afacerile externe, în timpul Războiului Rece se
orientează către tabăra occidentală şi poartă un război colonial dur în Africa.
După lovitura de stat din 1926 a
armatei, Antonio de Oliveira Salazar vine la putere în 1932. Sub regimul său
dictatorial, Portugalia rezistă pe aproape toată perioada celui de Al Doilea
Război Mondial, dar spre sfârşitul războiului dictatorul permite Aliaţilor să
stabilească baze militare în insulele Azore. Această aliniere în politica
externă se menţine, iar Portugalia devine în 1949 unul dintre membrii fondatori
ai NATO. Intrarea în Organizaţia Naţiunilor Unite are loc abia în 1955, iar
aderarea la Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCED) are loc
în 1961.
Pe plan intern, sistemul guvernamental
corporativ bazat pe privilegii continuă şi după 1945. În ciuda câtorva
permisiuni, cenzura, poliţia secretă şi sistemul unipartit continuau să reprime
populaţia. Deşi Salazar reuşeşte să reducă datoriile statului printr-o politică
economică rigidă, el aplică prea puţine reforme în industrie, iar sectorul
agricol rămâne în criză. Doar câţiva investitori străini puteau intra în ţară.
În consecinţă, mulţi portughezi caută slujbe în străinătate. În 1951, Salazar
declară coloniile portugheze provincii de peste mări, pentru a le împiedica să
devină independente. În ciuda acestui lucru, armata Indiei ocupă în 1961
posesiunile portugheze, de pe subcontinent iar Angola, Mozambic şi Guineea pretind
tot mai insistent independenţa. Urmează un război colonial dur şi sângeros,
care îngreunează atât de mult bugetul naţional al Portugaliei, încât Salazar se
vede nevoit să deschidă Portugalia pentru investitorii străini.
În septembrie 1968 Salazar suferă un
infarct şi se retrage din funcţie. Succesorul său, Marcelo Caetano, diminuează
legile de cenzură şi încearcă o liberalizare moderată în sfera politică, însă
reformele au fost lipsite de entuziasm. În 1974 devenise tot mai clar că
războiul colonial din Africa nu putea fi câştigat de armată, însă nu se întrevedea
nici o soluţie politică. Sentimentul de criză a fost exacerbat de efectele
crizei economice mondiale, care începuse în 1973, repercutându-se şi asupra
economiei slăbite a Portugaliei. În această situaţie, forţele armate răstoarnă
guvernul printr-o lovitură de stat sângeroasă, sprijinită de poporul portughez.
Răscoala populară pacifistă a fost denumită Revoluţia garoafelor şi a
marcat sfârşitul dictaturii şi al imperiului colonial portughez.
Revoluţia
garoafelor şi consecinţele
ei
După răsturnarea fără violenţă a
dictaturii, liderii socialişti lansează un program de naţionalizare, însă
acesta este anulat de guvernele următoare.
Lovitura militară de stat din 25 aprilie
1974 a fost condusă de un grup de ofiţeri care se autointitulase Mişcarea
Forţelor Armate (MFA). Revoluţia garoafelor, care a urmat, desfăşurată timp de
doi ani, reprezintă o perioadă de liberalizare şi democratizare. Numele
acesteia provine de la florile pe care soldaţii le-au pus în ţeava puştii. În
1974, gruparea MFA îl instalează ca preşedinte pe generalul conservator Antonio
de Spinola, însă acesta demisionează după numai patru luni, nefiind de acord cu
orientarea de stânga a revoluţiei. În martie 1975, încearcă o contralovitură de
stat cu sprijinul aripii de dreapta, însă nu are succes. Ofiţerii socialişti
din MFA înfiinţează apoi un consiliu revoluţionar şi organizează alegerile
pentru constituirea adunării naţionale, care orientează Portugalia pe calea
socialismului. Cenzura este anulată, iar poliţia secretă dizolvată. Guvernul naţionalizează
băncile, transportul, industria grea şi mass-media. Până în 1975, tuturor
coloniilor li se acordă independenţa, dar acest pas aduce aproape un milion de
colonişti în ţara-mamă, îngreunând economia ţării. Generalul moderat Antonio
Ramalho Eanes îl învinge în primele alegeri prezidenţiale pe candidatul radical
de stânga după adoptarea noii Constituţii din aprilie 1976. Preşedintele
Partidului Socialist, Mário Soares, formează un guvern minoritar care
supravieţuieşte numai doi ani. În 1979, un partid nesocialist câştigă pentru
prima dată alegerile după Revoluţia garoafelor. Partidul de guvernământ ajunge
la un acord cu opoziţia socialistă privind rectificarea Constituţiei, care
intră în vigoare în 1982. Constituţia revocă unele elemente socialiste instituite
în perioada Revoluţiei garoafelor. Consiliul revoluţionar este abolit, iar
majoritatea industriilor naţionalizate sunt privatizate din nou. După un proces
de reformă şi tranziţie, Portugalia intră oficial în Comunitatea Europeană la 1
ianuarie 1986 Deşi rămâne şi astăzi una dintre cele mai sărace state membre ale
UE, Portugalia a avut totuşi rate de creştere economică impresionante în anii
1990, iar standardele de viaţă au crescut semnificativ. Din 2004, politicianul
portughez conservator jose Manuel Durão Barroso a fost numit preşedintele
Comisiei Europene.
Fado
Fado, însemnând soartă în portugheză, datează probabil din vremea când
Portugalia era o putere navală majoră şi avea colonii la mari depărtări. Se
spune că sclavii africani din Brazilia ar fi dezvoltat fado ca dans şi că
acesta a fost cântat în Portugalia doar mai târziu. Poate că marinarii au fost
cei care cântau aceste melodii, de dor de casă. În sec. XIX, fado era
considerat încă indecent şi se auzea doar în zonele sărăcăcioase ale porturilor.
Fado este acceptat de societate abia mai târziu, iar faimoşii factistas îi aduc
recunoaşterea internaţională.
