VII.14. Europa de Nord
DUPĂ 1945
După 1945, statele scandinave se
integrează tot mai mult în economia mondială. Suedia şi Finlanda rămân ţări
neutre din punct de vedere politic şi promovează intens consensul şi pacea în
lume. Pentru a înlesni cooperarea, scandinavii înfiinţează Consiliul Nordic.
Acesta se implică în procesul de unificare a Europei. Datorită structurilor
bine organizate ale statului, ţările nordice sunt printre cele mai prospere
naţiuni ale lumii.
Nordul european după 1945: elementele comune
Planul de alianţă pentru apărarea
Scandinaviei eşuează după 1945, însă Europa de Nord se uneşte la nivel cultural
şi politic.
Dintre statele scandinave, numai Suedia
nu a avut de suferit de pe urma celui de Al Doilea Război Mondial. După
experienţa ocupaţiei şi a deportărilor în masă, naţiunile nord-europene concep
o alianţă de apărare proprie, pentru a proteja coastele şi interiorul de atacuri.
Deşi aceasta a eşuat în 1949, s-a intensificat cooperarea la alte niveluri.
Suedia, Danemarca şi Norvegia analizează o posibilă uniune şi înfiinţează
Consiliul Nordic în 1952; Islanda se alătură consiliului în acelaşi an, iar
Finlanda în 1955. Consiliul Nordic este un corp consultativ, iar membrii săi
provin din parlamentele naţionale. Scopul său este să promoveze cooperarea
între statele scandinave şi standardizarea legislaţiei în domeniile economic,
social şi cultural. Pentru a completa comitetul, în 1971 se instituie Consiliul
Nordic de Miniştri. Deşi este vorba de două corpuri consultative, acestea au
avut multe realizări în promovarea colaborării strânse între state.
Social-democraţiile puternice din toate aceste state au jucat un rol esenţial în
restabilirea culturii politice şi a condiţiilor de viaţă. Datorită acestei
stabilităţi politice, comunismul nu a avut aproape nici un cuvânt de spus în
viaţa politică, excepţie făcând Finlanda.
Exista o încredere puternică în economia
de piaţă, astfel că întregul Nord se concentra asupra construirii de sisteme
prospere, realizate pe baza unor taxe ridicate. Liberalismul din statele
scandinave duce la o şi mai mare toleranţă faţă de stilurile de viaţă
alternative. Crizele economice provocate de situaţia din străinătate au fost
mereu ţinute sub control de guvern. Grija pentru menţinerea realizărilor
regionale şi a autonomiei a determinat relaţia statelor nordice cu Uniunea
Europeană, de care sunt legate individual prin tratate.
Groenlanda
Cea mai mare insulă a planetei aparţine
celei mai mici naţiuni scandinave, Danemarca. Statele Unite ale Americii
construiesc aici baze militare în 1945, semnând un tratat de apărare cu
Danemarca în 1951. În 1979, insula şi-a câştigat dreptul la autoguvernare, dar
rămâne teritoriu danez. Împreună cu Danemarca, Groenlanda intră în Comunitatea
Europeană în 1973, dar o părăseşte în urma unui plebiscit în 1985.
Diferenţierea statelor nordice după 1945
Diferenţele dintre statele nordice
constau în alianţele militare, în bazele economiei şi în relaţia cu Uniunea
Europeană.
Spre deosebire de Norvegia, Danemarca nu
a suferit în 1945 o distrugere masivă în urma războiului. Ambele naţiuni au
beneficiat însă de programul Planului Marshall, Norvegia primind 35 de milioane
de dolari, şi ambele s-au aflat printre statele fondatoare ale NATO în 1949.
Planul de instituire a unui pact militar colectiv între toate naţiunile
scandinave a fost abandonat. Islanda şi Groenlanda semnează tratate de apărare
cu Statele Unite ale Americii în cadrul NATO. Pe de altă parte, Suedia şi
Finlanda decid să devină neutre. Parteneriatul comercial al Norvegiei şi
Danemarcei cu Marea Britanie le obligă să intre în Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb (AELS) în 1960, însă drumurile lor se despart atunci când li
se propune aderarea la Comunitatea Europeană. Dacă Danemarca devine membră CE
în 1973 după un referendum, populaţia Norvegiei respinge aderarea, mai întâi în
1972, apoi a doua oară în 1994. Norvegia este oricum legată de Uniunea
Europeană, partenerul său principal în Spaţiul Economic European (SEE).
Rezervele sale mari de petrol au transformat-o întruna dintre cele mai bogate
naţiuni din lume. Islanda nu a intrat în Uniunea Europeană, pentru a-şi proteja
industria piscicolă. Dacă ar fi aderat, spaţiile sale de pescuit s-ar fi
deschis explorările europene, cu grave consecinţe asupra economiei locale.
Extinderea apelor sale a declanşat în 1973 o dispută referitoare la pescuit,
cunoscută drept Războiul Codului, când Islanda şi Marea Britanie au fost pe
punctul de a declanşa un conflict armat. Islanda este membră AELS din 1969 şi
membră SEE din 1993. Suedia şi Finlanda sunt membre UE din 1995, însă ambele
state sunt sceptice în ceea ce priveşte comunitatea. Ca naţiuni mici, neavând
dimensiunii geografice prea mari, acestea se tem că problemele lor nu vor fi
auzite. Dacă Finlanda a introdus totuşi euro în 1999, moneda unică pentru
Uniunea Europeană Economică şi Monetară. În septembrie 2003 populaţia Suediei
s-a declarat împotriva introducerii monedei unice. Danemarca şi-a păstrat, de
asemenea, moneda naţională. Finlanda şi Suedia au jucat un rol important în
depăşirea conflictelor transregionale. Prima Conferinţă pentru Securitate şi
Cooperare în Europa a avut loc în Finlanda, în iulie 1973.
Deciziile luate aici susţin, printre
altele, cererile de drepturi civile ale Europei de Est. Suedezul Dag
Hammarskjold a fost de două ori secretar general al Organizaţiei Naţiunilor
Unite în anii 1950, iar în 1961 i s-a acordat postum Premiul Nobel pentru pace
pentru eforturile sale susţinute în menţinerea păcii.
Suedia este şi patria diplomatului Olof
Palme. De două ori prim-ministru, Palme s-a implicat mai ales în iniţiativele
de dezarmare şi a lucrat ca negociator ONU. Asasinarea sa din 28 februarie 1986
a produs un şoc uriaş, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.
