VII.15. Europa Centrală şi de Est
DUPĂ 1945
După terminarea celui de Al Doilea
Război Mondial, statele Europei Centrale şi de Est cad sub controlul comunist
al regimurilor loiale Uniunii Sovietice. După formarea guvernelor fronturilor
populare, puterea este preluată de Partidul Comunist, a cărui dominaţie era
asigurată şi protejată de Armata Roşie. Economia acestor state vasale, precum
şi deciziile politice, erau modelate după cerinţele Uniunii Sovietice. Când
aceasta este impusă de situaţie să introducă reforme radicale în propria ţară
şi nu mai găseşte sprijin în interiorul sferei sale de influenţă, regimurile se
prăbuşesc.
Ungaria din 1945 până în prezent
Revoluţia maghiară din 1956 este
reprimată cu brutalitate. Ungaria este prima ţară din blocul estic care îşi
deschide graniţele către Occident, în 1989.
Ungaria, aliata Germaniei naziste, care
declarase război Uniunii Sovietice, este ocupată de Armata Roşie spre sfârşitul
celui de Al Doilea Război Mondial. Budapesta cade după un asediu de şapte
săptămâni. În ciuda numărului mic de voturi pro-comuniste în alegerile din 1945
şi 1947, la 1 februarie 1946 se proclamă Republica Populară Ungaria. Susţinut
de forţele militare sovietice, Partidul Comunist Maghiar preia administraţia,
forţează toate partidele să urmeze aceeaşi direcţie şi se uneşte cu social-democraţii
cu care formează Partidul Muncitoresc Maghiar. Mátyás Rákosi preia funcţia de
secretar general şi urmează o direcţie stalinistă strictă de epurări şi
procese înscenate, inclusiv împotriva liderilor protestanţi şi catolici. După
moartea lui Stalin în 1953, noul prim-ministru, Imre Nagy, încearcă să relaxeze
sistemul autoritar. Renunţă la colectivizarea forţată a agriculturii,
încetineşte ritmul industrializării şi opreşte teroarea. Însă programul este
anulat de opoziţia stalinistă condusă de Rákosi. Astfel, la 23 octombrie 1956,
populaţia se revoltă exprimându-şi nemulţumirea faţă de Partidul Comunist şi de
modul de guvernare. Nagy formează un guvern de coaliţie şi anunţă ieşirea
Ungariei din Tratatul de la Varşovia. El plăteşte cu viaţa pentru programul
său, fiind executat în 1958. După suprimarea revoluţiei de către forţele
militare sovietice, în 1956 János Kádár, noul lider al partidului, preia controlul
guvernului. Acesta elimină opoziţia internă de partid şi se bazează pe ajutorul
considerabil al sovieticilor. La începutul anilor 1960, se permit iniţiativele
economice individuale. Acest comunism de tip gulaş duce la o destindere
economică. După demisia lui Kádár din funcţia de şef al partidului în 1988,
reformele nu mai pot fi oprite. Deschiderea frontierei dintre Ungaria şi Austria
în septembrie 1989 creează o breşă în Cortina de Fier care separase Estul de
Vest şi creşte nevoia de reformă a întregului bloc răsăritean. În 1990, Forumul
Democratic ajunge la guvernare după primele alegeri libere din Ungaria. În
1991, trupele sovietice părăsesc ţara, iar în 1999 Ungaria devine membră NATO.
În 2004, ţara intră în Uniunea Europeană, împreună cu alte nouă state ce se
aflaseră sub dominaţia comunistă.
Polonia din 1945 până în prezent
Populaţia Poloniei cere în mod repetat
reforme şi schimbarea guvernului. Polonia este prima naţiune din blocul estic
care reuşeşte să-şi schimbe sistemul politic.
Polonia suportă pierderi colosale în cel
de Al Doilea Război Mondial: mor şase milioane de polonezi - inclusiv 90% din
populaţia evreiască -, iar 38% din avuţia naţională este distrusă. După război,
în timpul căruia guvernul polonez în exil la Londra continuă lupta, Aliaţii
decid să treacă teritoriile de est ale Germaniei sub administrare poloneză, în
timp ce Polonia, la rândul său, era obligată să cedeze Uniunii Sovietice
teritoriile sale estice. Când trupele ruseşti intră în Polonia, Partidul
Comunist formează la Lublin Comitetul de Eliberare Naţională. După 1944, el
deţine puterea în zonele care nu erau încorporate direct în Rusia. În
consecinţă se produce o recolonizare masivă care schimbă semnificativ structura
populaţiei. După primele alegeri din 1947, guvernul condus de Wladislaw Gomulka
încearcă să urmeze calea spre socialism ţinând cont de specificul Poloniei,
însă în decembrie 1948 sistemul este obligat să se supună directivelor Uniunii
Sovietice. Biserica Catolică Poloneză este persecutată. După moartea lui Stalin
în 1953, revoltele determină încercări repetate de reformă şi schimbări în
conducere. Gomulka revine la putere în 1956 şi se menţine până în 1970. În
decembrie 1970, Polonia şi guvernul Germaniei de Vest sub cancelarul Willy
Brandt semnează Tratatul de la Varşovia. Această piatră de hotar din istoria
reconcilierii dintre Germania şi Polonia implică un tratat de neagresiune şi
recunoaşterea linei Oder-Neisse ca fiind graniţa vestică a Poloniei. În 1978,
Karol Jozef Wojtyla, cardinalul catolic al Cracoviei, este ales papă. În 1979,
reîntoarcerea lui în Polonia ca Papa Ioan Paul II se transformă într-o
procesiune triumfală, fapt care demonstrează identificarea naţiunii poloneze cu
credinţa catolică şi ritmul rapid în care partidul de stat pierdea puterea. În
1980, situaţia economică a Poloniei devine din ce în ce mai critică. În iulie,
creşterea preţului cărnii duce la un val naţional de greve. Cea mai importantă
revendicare a comitetului de grevă era permiterea sindicatelor libere, neutre,
iar guvernul cedează în final. În octombrie 1980, este înregistrat oficial
sindicatul independent Solidaritatea, condus de Lech Walesa. Acesta ajunge să
reprezinte 90% dintre muncitorii organizaţi. În vara lui 1981, Uniunea
Sovietică ameninţă guvernul polonez cu invazia dacă acesta nu controlează
situaţia. Ca rezultat, la 13 decembrie 1981 prim-ministrul, generalul Wojciech
Jaruzelski instituie legea marţială, care durează până în iulie 1983.
Solidaritatea este interzisă, iar conducătorii săi sunt arestaţi. Pe termen
lung însă, biserica nu poate fi neutralizată, iar uniunea nu se intimidează.
În 1988, guvernul este obligat să poarte
discuţii la masa rotundă cu opoziţia, pentru a negocia reforme. Una dintre
aceste reforme este permiterea întreprinderilor private şi a grupărilor de
opoziţie. Solidaritatea câştigă primele alegeri libere din 1989. Astfel,
Polonia devine o democraţie parlamentară, aderând la NATO în 1999 şi la Uniunea
Europeană în 2004.
Cehoslovacia şi Republicile Cehă şi Slovacă după 1945
Încercarea de reformă Primăvara de la
Praga a guvernului cehoslovac este reprimată prin forţă. Revoluţia de
catifea din 1989-1990 duce, după trei ani, la împărţirea ţării.
În 1945, Cehoslovacia, dezmembrată de
regimul nazist, revine la graniţele iniţiale, cu excepţia regiunii Carpaţilor
ruteni (regiunea carpato-ucraineană). Expulzarea minorităţilor germane şi
maghiare după război a provocat disfuncţionalităţi economice pe termen lung. În
1947, Uniunea Sovietică obligă Cehoslovacia să respingă ajutorul oferit prin
Planul Marshall. Între timp, comuniştii lui Klement Gottwald ocupă prin forţă
principalele funcţii în stat. Preşedintele Edvard Benes demisionează în semn de
protest, iar miniştrii anticomunişti se retrag în iunie 1948. Gottwald devine
noul preşedinte şi formează guvernul comunist.
În 1949, Cehoslovacia devine membră a
Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). În 1952, ţara e zguduită de
procese publice şi de execuţii ale unor membri proeminenţi ai Partidului
Comunist. În 1968, Alexander Dubcek este ales noul şef al statului şi al
partidului. Acesta are ca obiectiv liberalizarea sistemului şi implementarea
unui socialism cu faţă umană. Uniunea Sovietică nu poate opri reformele
prin mijloace politice diplomatice, astfel încât, la 21 august 1968, trupele
Tratatului de la Varşovia intră în capitala ţării şi înăbuşă Primăvara de la
Praga. Sub noul lider de partid, Gustáv Husák, Cehoslovacia devine unul dintre statele
comuniste cele mai loiale Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, în 1976-1977, un
nou grup de opoziţie cunoscut drept Carta 77 se dezvoltă pe bazele rezoluţiei
finale a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) de la
Helsinki din 1975.
După sfârşitul Războiului Rece, efectele
procesului de schimbare sunt evidente în întregul bloc estic, inclusiv în
Cehoslovacia. Dictatura Partidului Comunist se termină prin paşnica Revoluţie
de catifea din 1989-1990. Václav Havel, dramaturg şi promotor notoriu al
drepturilor civile, este ales preşedinte în 1990, iar Dubcek devine preşedinte
al Adunării Federale. Statul socialist era pe cale să devină un stat federal,
dar Slovacia, sub liderul în ascensiune Vladimir Meciar, doreşte independenţa.
Deoarece nu se ajunge la nici un acord, la 1 ianuarie 1993 ţara este împărţită
în două state suverane. În 2004, Republica Cehă şi Slovacia sunt acceptate ca
membre UE.
Carta 77
Numele celei mai cunoscute mişcări de
opoziţie din blocul estic se referă la cererea pentru drepturi civile în
rezoluţia finală a CSCE. Carta câştigă rapid peste 800 de semnături, inclusiv
ale scriitorilor Václav Havel şi Pavel Kohout. Aceştia acuzau, în publicaţii
periodice, încălcarea drepturilor omului. Conducătorii Cartei devin figuri
politice naţionale proeminente în anii imediat următori după 1989.
Bulgaria, România şi Albania, din 1945 până în prezent
Sistemele de stat comuniste autoritare
ale acestor trei ţări balcanice se prăbuşesc în 1989. În ciuda tranziţiei spre
democraţie, ele rămân printre cele mai sărace din Europa.
După Al Doilea Război Mondial, Partidul
Comunist al Bulgariei, condus de secretarul general Gheorghii Dimitrov, începe
să construiască o democraţie populară în stil sovietic. Opoziţia este
înlăturată violent. Todor Jivkov a fost prim-secretar al Partidului Comunist în
1954-1989. În 1962-1971, a deţinut şi funcţia de prim-ministru, iar în
1971-1989 a fost preşedinte al Consiliului de Stat al Bulgariei. Încercările de
bulgarizare de după 1984 a numeroasei minorităţi turce duc la un exod în masă.
Revoluţia politică din 1989 destabilizează guvernul, iar criza economică din
1996-1997 declanşează tulburări majore. Alegerile parlamentare din 2001 sunt
câştigate de partidul fostului rege, Simeon II, care promisese îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă.
În 1944, partizanii comunişti conduşi de
Enver Hodja preiau puterea în Albania. Ca şef al partidului, acesta conduce
autocratic, eliminând cu brutalitate toată opoziţia. La început leagă relaţii
cu Iugoslavia, apoi cu China. În 1961-1977, şi sfârşeşte prin a izola complet
ţara pe plan internaţional. În 1985, succesorul său, Ramiz Alia, începe cu
precauţie să deschidă ţara către lume. Acest proces de reformă se accelerează
după 1989, iar în 1991 au loc primele alegeri pluripartite. După 1995,
guvernele se succed cu rapiditate. În 1997, sute de mii de oameni pierd
printr-o înşelăciune financiară puţinii bani pe care îi aveau. În tulburările
care urmează, depozitele sunt asediate, furându-se un mare număr de arme. După
1989, oamenii emigrează în masă. Astăzi, gradul de sărăcie şi corupţie este
foarte ridicat, iar relaţia cu majoritatea albaneză din Kosovo rămâne
conflictuală.
După 1945, România pierde Basarabia în
favoarea Ucrainei, însă îşi păstrează Transilvania. Gheorghe Gheorghiu-Dej,
secretar general al Comitetului central al Partidului Muncitoresc Român de
orientare stalinistă, transformă ţara într-o componentă a blocului estic, însă
după 1960 urmăreşte o independenţă mai mare faţă de Moscova. Nicolae Ceauşescu,
succesorul său ca şef al statului şi al partidului după 1965, continuă această
politică şi primeşte sprijin din Occident pentru a întrerupe relaţiile cu
sovieticii; cu toate acestea, ajutorul nu este folosit pentru a reduce sărăcia
populaţiei înfometate. Regimul său este susţinut în principal de poliţia
secretă, Securitatea. Cu ajutorul acesteia, minorităţile sunt recolonizate cu
forţa. În 1989, Ceauşescu este înlăturat de la putere şi executat. În 1990, s-a
încercat intimidarea opoziţiei prin aşa-numitele mineriade. Cu toate că
guvernele se succed rapid, din 1997 ritmul reformelor creşte.
Toate cele trei ţări sunt acceptate în
programul Parteneriatul pentru Pace al NATO. În 2007, Bulgaria şi România devin
membre ale Uniunii Europene.
