VII.16. Iugoslavia
DUPĂ 1945
Iugoslavia, aflată sub ocupaţia armatei
germane în Al Doilea Război Mondial, este eliberată de armata partizană condusă
de Tito, fără a fi ocupată de Armata Roşie. Astfel, Tito poate să oprească
intervenţia lui Stalin de după 1945. El dezvoltă propria sa cale spre comunism
şi este lider devotat al Mişcării de nealiniere. După moartea sa, structura de
stat pe care o menţinuse unită se destramă. Celelalte părţi ale republicii îşi
promovează propriile aspiraţii naţionale împotriva dominaţiei Serbiei. Urmează
un război de reconstrucţie a naţiunii, caracterizat printr-o violenţă
înfricoşătoare.
Iugoslavia sub Tito (1945-1980)
Tito practică o formă de comunism
independentă de Uniunea Sovietică. Ţara era o federaţie de republici şi
provincii, însă forţa militară era dominată de Serbia.
Armata partizană comunistă condusă de
Iosip Broz, cunoscut sub numele de Tito, iese victorioasă din războiul
împotriva trupelor italiene şi germane care ocupaseră Iugoslavia în timpul
celui de Al Doilea Război Mondial. Cu Tito în fruntea Consiliului de Eliberare
Naţională şi, după 1945, a guvernului, Iugoslavia adoptă comunismul în
interiorul unui sistem federal, care capătă un grad ridicat de unitate. Tuturor
naţionalităţilor de pe teritoriul Iugoslaviei li se promit drepturi egale. La
început, guvernul lui Tito se îndreaptă spre Uniunea Sovietică, însă
încercările lui Stalin de a prelua controlul şi influenţa ideologică asupra
Partidului Comunist al Iugoslaviei întâmpină rezistenţă din partea lui Tito,
ducând la o separare în 1948. Cu ajutorul Occidentului, Iugoslavia face faţă
unui embargo impus de Stalin, dar anul 1955 aduce o apropiere între cele două
ţări. În 1961, Iugoslavia este membru fondator al Mişcării de Nealiniere, o
organizaţie de state care nu aparţineau nici unui bloc militar şi care rămân
neutre în timpul Războiului Rece; astfel, titoismul practicat în Iugoslavia
reprezintă o formă independentă de comunism, cu muncitori autonomi şi elemente
federale. În acelaşi timp se menţin relaţii bune cu statele nesocialiste.
Pentru a integra diversele naţionalităţi, Iugoslavia era împărţită în şase
republici, plus cele două provincii autonome Voivodina şi Kosovo-Metohia. În
1952, Partidul Comunist se restructurează şi devine Federaţia Comunistă a
Iugoslaviei, iar în 1966 poliţia capătă o organizare federală. Doar armata
rămâne sub puterea statului central, care era dominat de Serbia. În ciuda structurii
federale a ţării, încep demonstraţiile pentru obţinerea independenţei, cum ar
fi Primăvara croată, din 1969-1971, acestea fiind suprimate violent de către
regimul lui Tito. Autonomia republicilor creşte odată cu Constituţia din 1974.
După moartea lui Tito în 1980, conducerea Comitetului Federaţiei şi a
partidului este schimbată anual prin rotaţie între republici - deşi situaţia
era diferită în interiorul fiecăreia. Disoluţia statului federal devine
iminentă, demonstrând în acest fel că, de fapt, numai Tito fusese cel care
păstrase Iugoslavia unită şi că tensiunile deveniseră insurmontabile.
Dezmembrarea Iugoslaviei, din 1980 până în prezent
Majoritatea republicilor iugoslave îşi
declară independenţa după căderea statului comunist central, acţiune însoţită
de expulzarea nemiloasă a minorităţilor.
După 1945, minoritatea albaneză din
Kosovo creşte la o majoritate de 90%. În 1981, în regiune încep tulburările.
Slobodan Miloşevici, care mai târziu devine preşedinte al Iugoslaviei, este
purtătorul de cuvânt al minorităţii sârbe. În 1986, devine prim-secretar al
Partidului Comunist al Iugoslaviei, care mai târziu îşi schimbă denumirea în
Partidul Socialist Sârb. În 1989, Miloşevici anulează autonomia provinciei
Kosovo şi înlocuieşte conducerea albaneză cu una sârbă. La sfârşitul anilor
1980, adepţii independenţei preiau puterea în toate republicile. La 26 iunie
1991, Croaţia şi Slovenia îşi declară independenţa. Armata iugoslavă intră în
ambele ţări, dar se retrage curând din Slovenia. treime din Croaţia rămâne
ocupată, minoritatea sârbă de acolo proclamând Republica Krajna. Alegerile din
noiembrie 1990 din Bosnia sunt câştigate de Partidul Musulman al Acţiunii
Democratice, condus de Alia Izetbegovici, care în 1991 declară independenţa
statului. Reacţia minorităţii sârbilor bosniaci este proclamarea republicii
sârbe sub Radovan Karadjici. Cu ajutorul armatei iugoslave, sârbii ocupă două
treimi din Bosnia. Se declanşează o epurare etnică sângeroasă prin expulzări şi
genocid. Violenţele încetează doar la intervenţia NATO, în 1995. Până în acel
moment, 2,2 milioane de oameni se refugiaseră şi 200.000 fuseseră ucişi cu
cruzime. Ţara era împărţită, sub supravegherea Organizaţiei Naţiunilor Unite,
într-o federaţie bosniaco-croată şi o republică sârbă, care împreună
constituiau un stat comun. În 1995, forţele croate recuceresc Krajna. Populaţia
sârbă fuge sau este expulzată, mai ales în Kosovo. În 1992, albanezii
proclamaseră acolo Republica Kosovo, sub Ibrahim Rugova. Ciocnirile tot mai
numeroase dintre Armata de Eliberare din Kosovo şi poliţia sârbă duc la
declanşarea unei ofensive sârbe puternice. NATO intervine cu atacuri aeriene
împotriva Serbiei, ocupând provincia Kosovo. În 1991, şi Macedonia îşi declară
independenţa. Minoritatea albaneză din Macedonia proclamă Republica Iliria, iar
în 2000 înfiinţează o armată de eliberare. Aproape 250.000 de refugiaţi din
Kosovo amplifică tensiunile. Prezenţa NATO şi a trupelor ONU împiedică
izbucnirea unui nou război.
Tribunalul pentru
crime de război de la Haga
În 1993 se înfiinţează Tribunalul Penal
Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, ca un corp auxiliar al Consiliului de
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Acesta avea ca scop judecarea
crimelor de război din fosta Iugoslavie. În februarie 2002 începe procesul
liderului sârb Miloşevici, urmat de cel intentat liderului sârbilor bosniaci
Radovan Karadjici. Începând din 2000, s-au dat 14 sentinţe de pedeapsă cu
închisoarea.
