VII.17. Grecia şi Turcia
DUPĂ 1945
Înainte ca în statele vecine Grecia şi
Turcia să se instaureze democraţia, amândouă au fost supuse unor regimuri
dictatoriale. După Al Doilea Război Mondial, ambele devin ţări industriale şi
comerciale. Între cele două state persistă probleme conflictuale având ca
subiect resursele minerale ale Mării Egee, teritoriul care se află între cele
două ţări, revendicat de ambele, şi pretenţiile la insula Cipru. În timp ce
Grecia a devenit membră a Uniunii Europene încă din anii 1980, Turcia rămâne
doar o posibilă candidată la integrare.
Grecia: regat şi dictatură (1945-1974)
După războiul civil, Grecia se
stabilizează sub guverne conservatoare. Armata organizează o lovitură de stat
împotriva primului guvern de centru-stânga.
Armata nazistă ocupă Grecia în 1943,
după ce forţele greceşti îi înfrânseseră pe aliaţii italieni ai lui Hitler.
Deşi se luptau între ele, diversele mişcări partizane se opun ocupaţiei
germane. După război, stânga radicală boicotează alegerile din 1946 facilitând
victoria Alianţei conservatoare, ceea ce declanşează un război civil care va
dura trei ani. În Tratatul de pace cu Italia din 1947, Grecia obţine
arhipelagul Dodecanez. În 1952, Grecia devine membră NATO. Până în 1952, la
conducere se succedaseră 20 de guverne de dreapta. Toate erau anticomuniste.
Primul guvern stabil este format de mareşalul Alexandros Papagos şi partidul
său, Adunarea Greacă. În 1956, acesta se transformă în Uniunea Naţională
Radicală, condusă de Konstantin G. Karamanlis. După 20 de ani de stat
poliţienesc, în 1963 grecii votează Partidul Unităţii de Centru, cu orientare
de stânga, condus de Georgios Papandreu, care promite reforme considerabile
pentru ţară. Însă, în aprilie 1967, ofiţerii conservatori ai colonelului
Georgios Papadopoulos organizează un puci şi pun bazele unui regim dictatorial.
Contralovitura regelui Constantin II din decembrie 1967 rămâne fără succes. La
1 iunie 1973, în Grecia se proclamă republica. Urmează arestări, deportări,
torturi şi impunerea prin forţă a direcţiei de partid.
În 1973, Phaidon Gisikis devine noul
preşedinte, după o lovitură de stat fără vărsare de sânge, iniţiată de
generalul Demetrios Ioannides. Însă acesta intră în conflict cu guvernul turc
pentru zăcămintele din Marea Egee. O încercare eşuată de răsturnare a
preşedintelui Makarios al Ciprului, plănuită de la Atena în 1974, duce la căderea
regimului militar nepopular din Grecia.
Independenţa
Ciprului
Pentru a înlesni anexarea coloniei
britanice a Ciprului la Grecia, mişcarea secretă EOKA, sub conducerea
generalului Georgios Grivas, declanşează un război împotriva puterii coloniale
în 1955, însoţit de lupte împotriva minorităţii turce. Însă, la 16 august 1960,
insula obţine independenţa, garantată de Marea Britanie, Grecia şi Turcia.
Primul preşedinte, arhiepiscopul Makarios III, modifică sistemul de guvernare
în favoarea grecilor. După un conflict sângeros, turcii se retrag de la
guvernare şi formează o administraţie provizorie. În 1964, Organizaţia
Naţiunilor Unite trimite trupe pentru menţinerea păcii.
Republica greacă după 1974
Democraţia este restabilită în Grecia
după sfârşitul dictaturii. Politica externă continuă să fie marcată de relaţia
cu Turcia.
În 1974, generalul Gisikis este obligat
să-i cedeze puterea lui Karamanlis, care devine prim-ministru. Grecia se
întoarce la o formă de guvernământ parlamentară democratică. Karamanlis şi
Partidul Noua Democraţie cer aderarea la Comunitatea Europeană, aprobată în
1981. În acelaşi an, Noua Democraţie pierde majoritatea în favoarea Partidului
Social Democrat PASOK, care îl numeşte prim-ministru pe Andreas Papandreu.
Politica sa economică generează serioase
tulburări sociale în 1985, el fiind obligat să demisioneze în 1989 în urma unei
acuzaţii de corupţie.
După o victorie strânsă în alegerile din
1990, Noua Democraţie sub Konstantinos Mitsotakis întreprinde programul de
reformă, iar Karamanlis este ales preşedinte. Sindicatele declanşează greva
generală în 1992, în semn de protest împotriva problemelor sociale. În 1993,
PASOK câştigă din nou cu Papandreu, care este găsit nevinovat în acuzaţiile de
corupţie. Însă în 1996 acesta se retrage din motive de sănătate, în favoarea
lui Konstantinos Simitis, care conduce ţara până în 2004.
Istoria politică postbelică a Greciei
este diversă şi plină de evenimente, însă creşterea economică a ţării a fost
considerabilă. Fondurile Planului Marshall au jucat un rol important, la fel ca
şi integrarea în Comunitatea Europeană. Mai mult, Grecia începe să beneficieze
de un schimb cultural. Muncitorii care se întorceau acasă din străinătate
aduceau cu ei nu doar noutăţi tehnice, ci şi un nou stil de viaţă. O migrare
masivă către oraşe face ca o treime din locuitorii Greciei să trăiască azi în
împrejurimile Atenei. Prin turismul de masă, stilul de viaţă occidental ajunge
să fie prezent aici în permanenţă.
Neînţelegerile cu Turcia rămân problema
dominantă în politica externă a republicii democratice. Discuţiile au ca
subiect rezervele minerale din Marea Egee, traficul maritim şi dreptul la
extracţia de petrol. Nici chiar apartenenţa la NATO a ambelor state nu a reuşit
să împiedice conflictul militar declanşat de problema apartenenţei Ciprului.
Cele două state
ale Ciprului
Administraţia provizorie înfiinţată de
ciprioţii turci în 1961 era menită să înlesnească realizarea unei forme
federale de guvernământ în insulă. Însă încercarea de lovitură de stat a grecilor
din 1974 şi invazia ulterioară a forţelor armate turce întrerup această
evoluţie. Se nasc două colonii, din care minorităţile respective sunt alungate.
Turcii stabilesc un stat federal în 1975, sub Rauf Denktasch, care proclamă în
1983 Republica Turcă a Ciprului de Nord. Aceasta este recunoscută doar de
Turcia, spre deosebire de guvernul greco-cipriot al lui Glafcos Clerides:
Republica Greacă a Ciprului devine membră a Uniunii Europene în 2004.
Turcia: pe calea spre democraţie (1945-1970)
După Al Doilea Război Mondial, Turcia
devine stat industrializat, însă calea spre democraţie a cunoscut numeroase
piedici.
Garanţiile militare anglo-franceze date
Turciei înainte de Al Doilea Război Mondial reuşesc să-i menţină neutralitatea
în timpul războiului, în ciuda presiunii germane. După moartea lui Kemal Atatürk
în 1938, Ismet Inonüt devine şef al statului. Începând cu 1945, ca preşedinte,
caută sprijin în Occident, iar Turcia este acceptată în programul Planului
Marshall. În 1952, urmează intrarea în NATO. Alocarea ajutoarelor din Vest era
condiţionată de demararea reformelor democratice. Astfel, Turcia adoptă un
sistem pluripartit, iar în 1950 opoziţia nou-formată, reprezentată de Partidul
Democrat condus de Adnan Menderes, obţine majoritatea.
Creşterea economică de la începutul
anilor 1950 este urmată de o criză căreia democraţii trebuie să-i facă faţă. În
plus, elita laică aduce critici politicii proreligioase a partidului.
Preşedintele Menderes reacţionează la critici prin măsuri drastice. În mai
1960, aşa-zisul Comitet al Unităţii Naţionale condus de generalul Kemal Gürsel organizează
un puci împotriva guvernului lui Menderes. Gürsel interzice Partidul Democrat
şi îi arestează pe conducătorii săi; Menderes este executat. Cu toate că noua
Constituţie aprobată în 1961 avea caracteristici liberale, guvernele trebuiau
să obţină validarea Consiliului de Securitate Naţională, dominat de comandanţii
forţelor armate.
Partidul Dreptăţii, succesorul
democraţilor, câştigă alegerile din 1965. Noul şef al guvernului, Süleyman
Demirel, se confruntă cu probleme sociale şi economice din ce în ce mai mari şi
cu radicalismul în ascensiune. Demirel îşi orientează politica economică spre
Occident şi urmează sfaturile Băncii Mondiale. Ulterior, industria depăşeşte
sectorul agricol, deşi numai o parte a populaţiei profită de această
dezvoltare. Foarte mulţi turci emigrează. Muncitorii se organizează în
sindicate, iar facţiunile extremiste care apar, unele islamiste, se apropie tot
mai mult de cele două partide mari. În câteva decenii, atacurile teroriste ale
acestor grupări contribuie la destabilizarea politică a ţării.
Minoritatea kurdă
Populaţia kurdă trăieşte în zona
graniţelor dintre Turcia, Iran şi Iraq. Kurzii se simt asupriţi de către
guvernul turc. Gruparea separatistă a Partidului Muncitorilor din Kurdistan
(PMK) se transformă în purtătorul de cuvânt al kurzilor pentru obţinerea
autonomiei, cerere exprimată prin violenţe din ce în ce mai mari după 1984.
Până în 1999, 37.000 de oameni muriseră în luptele dintre PMK şi forţele
turceşti. Kurzii sunt recunoscuţi oficial ca minoritate abia în 1991.
Violenţele scad odată cu arestarea liderului PMK, Abdullah Ocalan, în 1999.
După 2002, Turcia slăbeşte restricţiile privind folosirea limbii kurde în
educaţie şi în emisiuni radio-tv.
Rolul armatei în Turcia după 1970
Turcia trece prin două lovituri de stat
militare. În acelaşi timp, se transformă dintr-o ţară în curs de dezvoltare
într-una aflată în pragul ascensiunii economice.
În 1971, preşedintele Demirel este
îndepărtat şi armata preia puterea. Prin suspendarea drepturilor civile, se
duce o luptă aprigă, dar eficientă, împotriva facţiunilor radicale şi teroriste
timp de doi ani. Sistemul politic rămâne neatins. În 1973, Partidul Republican
Popular Social Democrat condus de Bulent Ecevit preia guvernarea. Ecevit
formează o coaliţie cu Partidul Islamist de Salvare Naţională al lui Necmettin
Erbakan. Lui Ecevit i se încredinţează invadarea Ciprului, care are loc după
încercarea de lovitură de stat din Grecia din 1974. În anii care urmează,
Ecevit şi Demirel sunt pe rând conducători ai statului, însă nu reuşesc să
rezolve problemele ţării: crizele economice, terorismul islamist şi separatist.
În 1975, 34 de persoane au căzut victime ale violenţelor, iar până în 1980,
numărul acestora s-a ridicat la 1500. La 12 septembrie 1980, are loc a treia
lovitură de stat. Generalul Kenan EvrŢen dizolvă parlamentul şi desfiinţează
partidele şi asociaţiile politice. Mii de oameni sunt închişi, torturaţi şi
executaţi. Evren reuşeşte totuşi să reducă numărul actelor teroriste. În 1982,
după acceptarea prin referendum a noii constituţii, armata se retrage de la
putere. Guvernul încă centralizat permite o oarecare autonomie provinciilor
ţării.
Partidul Patriei, cu orientare de
centru, câştigă alegerile din 1983. Prim-ministrul Turgut Özal promovează
democraţia şi reforma pieţei, reducând influenţa armatei. În 1991, acesta
garantează kurzilor o anumită autonomie culturală. Özal se orientează politic
şi economic spre Vest, iar în 1987 cere aderarea la Comunitatea Europeană. În
1989, Özal este ales preşedinte, iar Demirel devine prim-ministru după
alegerile din 1991, ca şef al partidului Calea Dreaptă. Demirel devine
preşedinte după moartea lui Özal în 1993, iar fosta sa funcţie de prim-ministru
este ocupată pentru prima dată de o femeie, Tansu Ciller. După anii 1980,
tendinţele islamiste din Turcia sunt în creştere. Partidul Bunăstării Islamice
câştigă pentru prima dată majoritatea în alegerile din 1995, însă în 1998 este
interzis. Succesul electoral al nou-înfiinţatului partid islamic conservator AK
în 2002 este tot un răspuns al populaţiei la criza economică ce sugruma ţara.
Prim-ministrul Recep Tayyip Erdogan reuşeşte
să asigure deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, care încep
în a doua jumătate a lui 2005. Aderarea este însă condiţionată de continuarea
reformelor politice şi economice şi de respectarea în totalitate a drepturilor
omului. Legăturile dintre Comunitatea Europeană şi Turcia începuseră în 1963
printr-un acord de asociere, iar din 1995 ţara formează cu Uniunea Europeană o
uniune vamală.
