VII.18. Uniunea Sovietică şi statele ei succesoare

  05:52    

DUPĂ 1945

După Al Doilea Război Mondial, toată Europa de Est intră sub influenţa sistemului totalitar al lui Stalin. Din această cauză Occidentul se confruntă cu Uniunea Sovietică în Războiul Rece. Sistemul se relaxează într-o oarecare măsură sub succesorii lui Stalin, care înclină tot mai mult spre conduceri colective. Pretenţia partidului la o guvernare autocratică nu este contestată până la venirea la putere a lui Gorbaciov. În perioada tulbure dintre 1989 şi 1991 structura blocului estic se prăbuşeşte, iar Uniunea Sovietică se dezintegrează într-o federaţie de state autonome. În timp ce ţările din Europa se orientează spre Occident, în cele mai multe republici sovietice se stabilesc regimuri prezidenţiale autocrate.

Uniunea Sovietică până la moartea lui Stalin

După 1945, Iosif Stalin asigură dominaţia sovietică în Europa de Est şi coordonează reconstrucţia industriei.

În 1945, Uniunea Sovietică era una dintre puterile victorioase de după război. La conferinţele de la Ialta din 1943 şi Potsdam din 1945, Stalin, Roosevelt şi Churchill îşi împart zonele de influenţă din Europa postbelică. În anii următori, Stalin transformă sistematic statele din Europa de Est în state-satelit. În 1948, comuniştii veniseră deja la putere în aproape toată zona, întâi în alianţă cu antifasciştii nesocialişti. Singurele excepţii sunt Grecia şi Iugoslavia. În 1949 se formează Germania de Est. În 1946, Stalin dezvoltase deja teoria celor două lagăre, despre diferenţele dintre lumea comunistă şi cea capitalistă, căreia SUA îi răspunde în 1947 prin conceptul paralel de Război Rece. Relaţia dintre cei doi foşti aliaţi se înrăutăţeşte rapid şi atinge apogeul odată cu blocada sovietică a Berlinului din 1948-1949.

Pe plan intern, teroarea Marilor Epurări trecuse, însă presiunea politică exercitată de Stalin şi Lavrenti Beria, preşedintele Comisariatului Poporului Sovietic pentru Afaceri Interne (NKVD), era neîndurătoare. Toţi soldaţii şi ofiţerii care avuseseră contacte cu duşmanul, adică Occidentul, în timpul războiului sunt eliminaţi sau retrogradaţi în funcţii obscure, inclusiv mareşalul Jukov, erou al războiului. Stalin intensifică ritmul reconstrucţiei industriale prin al patrulea plan cincinal, care este derulat rapid, în timp ce dezvoltarea agriculturii rămâne în urmă. În 1948, industria Uniunii Sovietice atinsese nivelul din 1940, iar în 1952 se dublează, însă standardele de viaţă ale populaţiei rămân neschimbate.

Jdanovşcina, coordonată de conducătorul cultural Andrei Jdanov între 1947 şi 1948, instituie cultul personalităţii lui Stalin şi glorificarea Uniunii Sovietice. Scriitorii şi artiştii care nu se aliniază la această direcţie devin ţintele represiunii şi acuzaţiilor de formalism şi cosmopolitism. În 1952, Stalin propune conducătorilor din Occident reunificarea Germaniei ca stat neutru, demilitarizat şi nealiniat. Puterile occidentale resping imediat oferta, suspectându-l pe Stalin de rele intenţii.

Moartea lui Stalin: luptele pentru putere şi victoria lui Hruşciov

După moartea lui Stalin, regimul începe să-şi modifice politica dură. La început, îl înlocuieşte Malenkov, dar în 1955 acesta este înlăturat de la putere de Hruşciov.

În ianuarie 1953, Stalin demască o închipuită tentativă de asasinat a doctorilor de la Kremlin împotriva sa. Însă înainte de a începe alt val de represiuni moare la 5 martie 1953. Lupta pentru putere deja începuse. Gheorghi Malenkov, care avea susţinerea aparatului guvernamental, şi Nikita Hruşciov, care beneficia de sprijinul partidului, se aliază împotriva lui Beria, ministrul de interne. Acesta este arestat în iunie 1953 şi împuşcat în decembrie al aceluiaşi an.

La 8 august 1953, Malenkov, anunţă noul curs care va asigura întărirea sectorului agricol subdezvoltat şi a industriei de consum, cultivarea de noi terenuri agricole în est şi justiţia socialistă. În 1954 începe o perioadă mai prietenoasă, în care scriitorii, artiştii, intelectualii în genere recapătă o anumită libertate de exprimare. De asemenea, se iniţiază o colaborare cu Occidentul. Însă în mai 1955 se semnează Tratatul de la Varşovia ca răspuns al blocului estic NATO şi astfel reapar tensiunile.

În februarie 1956, Nikita Hruşciov îl învinge pe Malenkov la congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Devine secretarul general al PCUS, iar din 1958 şi premier. În timpul congresului din 1956, Hruşciov denunţă crimele lui Stalin şi critică direcţia partidului sub conducerea acestuia. În timpul valului de destalinizare care urmează, în Polonia şi Ungaria au loc revolte, dar acestea sunt înăbuşite de armată. Hruşciov reorientează politicile culturale, eliberează mulţi deţinuţi din lagăre de muncă (gulaguri) şi acordă prioritate producţiei agricole pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă. De asemenea, promovează dezvoltarea tehnologică: lansarea primului satelit artificial al Pământului, Sputnik, în octombrie 1957, reprezintă un şoc pentru Vest. În 1961, Iuri Gagarin, în nava Vostok 1, va fi primul cosmonaut lansat în spaţiu.

În afacerile externe, Hruşciov oscilează între competiţia cu Statele Unite ale Americii şi ideea de coexistenţă paşnică. El încearcă în mod constant să extindă sfera de influenţă a Uniunii Sovietice în lume, susţinând aspiraţiile de independenţă ale statelor din Asia şi Africa. După Criza din Suez din 1956, oferă sprijin militar şi financiar ţărilor arabe angajate în conflictul din Orientul Mijlociu.

Dmitri Dmitrievici Şostakovici

Politica culturală oscilantă a lui Hruşciov este confirmată şi de cazul compozitorului Dmitri Şostakovici. Acesta compune mai multe lucrări muzicale dedicate de forma lui Stalin şi Uniunii Sovietice, pentru a-şi câştiga libertatea de creaţie. Pentru un timp devine o stea a culturii sovietice. În 1936 este denunţat public ca decadent şi formalist. Mai târziu, în 1948, este obligat să-şi facă autocritica fiind ostracizat pentru o vreme. Ca prim-secretar al Uniunii Compozitorilor Sovietici, între 1960 şi 1968, Şostakovici se vede nevoit să critice avangardismul occidental, conformându-se politicii de partid.

Demiterea lui Hruşciov şi perioada Brejnev

După demiterea lui Hruşciov în 1964, Brejnev devine noul conducător al Uniunii Sovietice. Acesta este influenţat de conducerea de partid, mai mult decât în cazul predecesorilor săi. Treptat, în politica externă, are loc o încercare de apropiere de lumea occidentală.

În 1959, politica externă a lui Hruşciov duce la o îndepărtate ideologică treptată de China. Amplasarea rachetelor nucleare în Cuba aduce lumea în pragul unui al treilea război mondial în octombrie 1962, dar se evită extinderea conflictului după ce Uniunea Sovietică se retrage. Din 1961, Hruşciov manifestă o tendinţă din ce în ce mai accentuată de a lua decizii şi a opera schimbări imprevizibile (pentru partid). Acest lucru duce la înlăturarea lui de către membrii Prezidiului Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (Biroul Politic) la 14 octombrie 1964.

Noul centru de putere este format de Leonid Brejnev, secretarul general al PCUS, împreună cu Aleksei Kosîghin ca preşedinte al Consiliului de Miniştri şi cu preşedintele Nikolai Podgornîi ca preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem. O conducere unilaterală, în stilul lui Hruşciov, nu mai era tolerată. Perioada Brejnev este considerată una de normalizare şi birocratizare a vieţii socialiste de zi cu zi. Începând cu a doua jumătate a anilor 1970, conducerea sovietică începe să se transforme într-o gerontocraţie politică. Congresul XXIII al PCUS din 1966 susţine prioritatea industriei grele în economie şi trasează sarcina obţinerii unei parităţi cu SUA în cursa înarmării. Cheltuielile imense din anii 1970 pentru producerea rachetelor balistice şi a submarinelor provoacă mari lipsuri alimentare şi nemulţumirea populaţiei. Dezaprobarea din ce în ce mai puternică a intelectualilor şi disidenţilor (Aleksandr Soljeniţîn şi Andrei Saharov) este însoţită şi de măsuri represive - deportare în lagărele de muncă silnică şi izolarea în spitalele de psihiatrie.

După ce suprimă prin forţă Primăvara de la Praga în 1968, conducerea sovietică aprobă politica de conciliere lansată în 1970 de către cancelarul vest-german Willy Brandt. Din 1970, se negociază o serie de acorduri între Uniunea Sovietică şi ţările vestice. Acestea culminează cu Acordurile strategice pentru limitarea înarmării (SALT I şi II) din 1974 şi 1979, cu Statele Unite ale Americii, şi cu Acordurile de la Helsinki privind politica de securitate internaţională şi controlul înarmării. Însă procesul de apropiere întâmpină o serie de piedici, printre care decizia NATO din 1977 de modernizare a sistemelor rachetare, invazia sovietică în Afghanistan din 1979 şi boicotul vestic al Jocurilor Olimpice din 1980 de la Moscova.

Unele reforme interne au succes, cum ar fi îmbunătăţirea învăţământului public şi acordarea unei autonomii politice şi culturale mai mari republicilor sovietice. Pe de altă parte, povara competiţiei cu SUA în cursa înarmării subminează treptat performanţele economice, resursele concentrându-se în armată şi în industria grea, în defavoarea industriei de consum. Criza de produse duce inevitabil la proliferarea corupţiei.

Gorbaciov şi sfârşitul Uniunii Sovietice

În 1985 are loc o schimbare radicală a politicii interne şi externe, odată cu alegerea lui Gorbaciov ca secretar general. Reformele sale duc la prăbuşirea comunismului sovietic în 1989-1991.

După moartea lui Brejnev, vine la putere Iuri Andropov în 1982, apoi Constantin Cernenko în 1984. După moartea lui Cernenko la 10 martie 1985, Mihail Gorbaciov este ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gorbaciov, împreună cu ministrul de externe Eduard Şevardnadze şi cadrele mai tinere din conducere, întreprind ample reforme. El reîncepe imediat la Geneva trativele cu Statele Unite ale Americii privind dezarmarea, iar în 1987-1989 retrage armata sovietică din Afghanistan.

Pe plan intern, în 1987 începe privatizarea economiei, iar în 1988 se legalizează independenţa companiilor. Însă inflaţia galopantă compromite de multe ori reformele economice. Politicile culturale şi educaţionale se liberalizează, urmând sloganurile transparenţă (glasnost) şi reconstrucţie (perestroika), iar influenţele culturale occidentale se fac tot mai resimţite. Reformele lui Gorbaciov se răspândesc imediat în statele socialiste aliate, ţările din Europa Centrală şi de Est, determinând căderea Zidului Berlinului în 1989 şi dizolvarea întregului bloc estic. Pentru evitarea violenţelor în timpul acestui proces, în 1990 Gorbaciov primeşte Premiul Nobel pentru pace.

Însă Gorbaciov este supus unor presiuni interne din ce în ce mai mari. Cadrele vechi de partid, tradiţionaliste, sabotează desfăşurarea reformelor, în timp ce pentru reformiştii de orientare occidentală eforturile sale nu sunt suficiente. Situaţia catastrofală a economiei duce la greve, iar Uniunea Sovietică devine tot mai dependentă de ajutorul financiar din partea ţărilor occidentale. Situaţia se înrăutăţeşte în aprilie 1986, când în Ucraina are loc cel mai mare dezastru nuclear din istorie, explozia reactorului 4 al centralei nucleare de la Cernobîl.

La aceste probleme se adaugă izbucnirea conflictelor separatiste. În 1986, în Kazahstan se declanşează revolte populare. În 1990, mişcările naţionale, mai ales în republicile baltice, urmăresc desprinderea de Uniunea Sovietică. În acelaşi an, au loc primele demonstraţii anticomuniste din Rusia. La 19 august 1991 forţele conservatoare din partid împreună cu conducerea armatei încearcă o lovitură de stat şi îl izolează pe Gorbaciov, care se afla la odihnă în Crimeea.

Andrei Gromîko

Pentru aproape 30 de ani, între 1957 şi 1985, Andrei Gromîko, economist şi ambasador la Washington şi la Organizaţia Naţiunilor Unite, a reprezentat interesele Uniunii Sovietice pe plan internaţional. În Occident, ministrul de externe, cu atitudinea lui negativistă este numit dl. Niet. Are un rol central în discuţiile cu Statele Unite ale Americii privind dezarmarea şi acordurile de neagresiune, iar în 1973 devine membru al Biroului Politic. În iulie 1985, Gorbaciov îl trimite într-un con de umbră, numindu-l preşedinte al Sovietului Suprem.

Rusia în perioada conducerii lui Elţîn

În 1991, imperiul sovietic se destramă într-o federaţie a fostelor republici sovietice socialiste. Elţîn promovează reforme complexe, însă, în acelaşi timp, declanşează războiul în Cecenia.

Puciul de la Moscova din 19 august 1991 eşuează din cauza rezistenţei poporului şi a nesiguranţei armatei. Când Mihail Gorbaciov se întoarce, află că a fost privat de putere. Noul preşedinte al Rusiei este fostul rival al lui Gorbaciov, Boris Elţîn, primarul Moscovei. În septembrie, Elţîn recunoaşte independenţa statelor baltice, iar în noiembrie desfiinţează Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. La 21 decembrie 1991 URSS se destrăma oficial, când unsprezece foste republici sovietice - Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan - se retrag şi, împreună cu Rusia, formează Comunitatea Statelor Independente (CSI).

În anii următori, preşedintele Elţîn va solicita ajutor financiar din partea Occidentului. De asemenea, el accelerează procesul de dezarmare. În 1993, Elţîn impune parlamentului o nouă constituţie, întărind preşedinţia şi contracarând o încercare de lovitură de stat a conservatorilor. În iunie 1994, Rusia se alătură programului de Parteneriat pentru Pace al NATO, iar în mai 1997 semnează cu acesta un acord de securitate.

În 1994 trupele ruseşti invadează Cecenia după izbucnirea mişcărilor separatiste, campania militară însă neavând susţinere în rândul poporului rus. În 1999 începe al doilea război cecen, în urma atacurilor cu bombă şi asasinatelor întreprinse de rebelii ceceni. Ofensiva militară rusă degenerează rapid într-o ocupaţie sângeroasă care atrage criticile comunităţii internaţionale.

În 1998, după o devalorizare rapidă a rublei, guvernul rus este pus în imposibilitatea de a-şi plăti datoriile externe. Mulţi ruşi îşi pierd economiile din cauza inflaţiei crescânde, iar Elţîn îşi pierde tot mai mult popularitatea. La sfârşitul anului 1999, din cauza problemelor de sănătate, se retrage de la putere în favoarea lui Vladimir Putin, fostul preşedinte al Comitetului de securitate a statului.

Putin se remarcă imediat ca un lider popular şi puternic, anunţându-şi intenţia de a diminua corupţia. Însă apar critici în interiorul şi din afara Rusiei după ce acesta limitează libertatea presei şi impune un stil de conducere tot mai autoritar. Putin urmăreşte să restabilească poziţia internaţională a Rusiei. După 11 septembrie 2001 el oferă ajutor SUA, în special în lupta globală împotriva terorismului, iar în 2002 semnează protocolul de la Kyoto privind modificările climatice. În timpul invaziei SUA în Iraq din 2003, se aliază cu Franţa şi Germania opunându-se atacului. După ce preşedintele Yukos, oligarhul Mihail Hodorkovski, este arestat în 2003 sub acuzaţia de evaziune fiscală, Putin este reales preşedinte în martie 2004, cu 71% din voturi.

Conflictul din Cecenia

Sângerosul conflict începe în decembrie 1994 prin ocuparea Ceceniei de trupele ruseşti, ca răspuns la răpirea unui soldat rus de către miliţia separatistă. După cucerirea capitalei Groznîi, în mai 1997 preşedintele Elţîn declară oficial sfârşitul războiului. Aslan Maskadov, preşedintele ales al Ceceniei, nu este recunoscut de Rusia şi intră în ilegalitate. În 1999 începe al doilea război cecen, după o serie de atacuri teroriste ale separatiştilor asupra unor ţinte ruseşti. Maskadov este împuşcat mortal de către trupele ruseşti în Cecenia în 2005.

Ucraina, Belarus şi Moldova

Dacă Ucraina şi Moldova dezvoltă sisteme democratice funcţionale, regimul politic din Belarus (fosta Bielorusia) rămâne autoritar.

Încă de la jumătatea celui de Al Doilea Război Mondial, Ucraina face eforturi pentru a-şi câştiga autonomia. Până în 1954, Armata Revoluţionară Ucraineană luptă împotriva autorităţilor sovietice. Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991, Ucraina devine membră CSI, iar cea mai mare parte a ucrainenilor votează pentru continuarea unei colaborări strânse cu Rusia. Leonid Kucima, preşedinte între 1994-2004, începe să orienteze ţara spre economia de piaţă. Din punct de vedere politic, el se aliniază Rusiei. Fraudarea alegerilor din 2004 pentru succesorul lui Kucima duce la proteste populare nonviolente - Revoluţia portocalie - care au un impact asupra alegerilor din ianuarie 2005, câştigate de politicianul reformist şi fostul prim-ministru Victor Iuşcenko. Acesta îşi declară intenţia de a apropia Ucraina de Occident.

Bielorusia şi-a proclamat suveranitatea cu denumirea de Republica Belarus în iulie 1990. Este membră CSI din 1991, fiind orientată politic spre Rusia. Aleksandr Lukaşenko este preşedinte din 1994. Privit iniţial ca promotor al economiei de piaţă, el îşi sporeşte autoritatea în 1996 printr-un referendum şi de atunci conduce ca ultim dictator al Europei. Presa şi opoziţia sunt intimidate constant, iar opoziţia politică este de-a dreptul anihilată. În 1999, la sfârşitul mandatului său, Lukaşenko refuză pur şi simplu să se retragă din funcţie, organizând un referendum. Este reales în 2001 prin manipulare politică masivă, cu un procent declarat de 76% din voturi.

În Republica Moldova, care este membră a CSI din 1991, membrii fostului Partid Comunist sunt la guvernare din 1994, în diverse alianţe. Există tensiuni în regiunea Transnistria, care a cerut autonomie, iar între timp, fiind sprijinită de Rusia, şi-a proclamat, în mod abuziv, independenţa. De asemenea, ţara se confruntă cu grave probleme economice, aproape 80% din populaţie trăind sub limita sărăciei.

Statele baltice şi cele din Caucaz

De la obţinerea independenţei, statele baltice se orientează spre Occident, creând structuri democratice şi intrând în Uniunea Europeană. Din 2003, şi Georgia urmează drumul democraţiei.

Încă din 1987, în statele baltice apar mişcări puternice pentru obţinerea independenţei, în tradiţia luptei de eliberare a popoarelor baltice de după 1918. În 1994, Lituania şi Letonia sunt primele republici sovietice care îşi declară independenţa; încercările de a organiza o lovitură de stat din partea forţelor loiale Moscovei sunt dejucate. În toate cele trei republici baltice, poporul votează independenţa prin referendum, iar aceasta devine realitate în preajma puciului din august 1991 de la Moscova.

Tranziţia naţiunilor baltice către o democraţie stabilă, după model occidental, este înlesnită de aderarea la ONU (1991) şi Consiliul Europei (1993-1995), dar şi de sprijinul economic şi tratatele de cooperare cu Vestul. Retragerea trupelor sovietice şi tratatele de frontieră se încheie în 1994. Pe 27 octombrie 1995, Letonia solicită integrarea în Uniunea Europeană, urmată curând de Estonia şi Lituania. După redresarea economiei şi a sistemelor parlamentare, cele trei ţări intră în grupul noilor membri UE, fiind admise la 1 mai 2004.

În 1989, în Caucaz, încep lupte sângeroase pentru regiunea Nagornîi Karabah a cărei populaţie predominant armeană îşi declară independenţa faţă de Azerbaidjan în 1991. În 1993, Armenia atacă Azerbaidjanul pentru a sprijini enclava; un an mai târziu, cele două state membre CSI cad de acord pentru încetarea focului. În Azerbaidjan, foştii comunişti conduşi de Gheidar Aliev revin la putere în 1993. Nagornîi Karabah îşi alege propriul preşedinte în 1997, deşi regiunea nu este recunoscută de guvernul azer, iar situaţia rămâne tensionată. În ianuarie 2001, Armenia şi Azerbaidjan devin membre ale Consiliului Europei.

În 1989, tensiunile etnice ies la suprafaţă şi în Georgia, când georgienii şi osetinii de sud intră în conflict; în acelaşi an, trupele sovietice înăbuşă demonstraţiile pentru independenţă din Tblisi. Opoziţia naţională condusă de Zviad Gamsahurdia câştigă în 1990 primele alegeri pluripartite, iar în 1992 declară independenţa Georgiei. Preşedintele Zviad Gamsahurdia este înlăturat în ianuarie 1992 după conflicte dure, iar Eduard Şevardnadze, fostul ministru de externe sovietic, este ales ca succesor. Acesta stabilizează economia prin câştigurile din exporturile de petrol şi contracte cu Vestul, în acelaşi timp consolidându-şi puterea personală printr-o constituţie prezidenţială. Regimul lui se caracterizează prin corupţie generalizată. Demonstraţiile paşnice ale populaţiei după alegerile parlamentare fraudate din 22 noiembrie 2003 în timpul aşa numitei Revoluţii a Trandafirilor îl obligă pe Şevardnadze să demisioneze. Noile alegeri din ianuarie 2004 sunt câştigate de Mihail Saakaşvili, candidatul principal al opoziţiei şi liderul Mişcării Naţionale Unite, care devine preşedinte.

Statele din Asia Centrală

Fostele republici sovietice din Asia Centrală formează regimuri prezidenţiale autoritare care îmbină reforme economice modeste cu stilul vechi de conducere.

La fel ca şi statele caucaziene, fostele republici sovietice din Asia Centrală trec prin tensiuni politice după obţinerea independenţei. Toate au o bază comună islamică, renăscută şi adesea politizată, ai cărei adepţi radicali au acces la arme şi la materiale de propagandă prin frontierele necontrolate ale Afghanistanului. Regimurile acestor state îşi exercită monopolul asupra vieţii politice.

În Turkmenistan, preşedintele Partidului Comunist, Saparmurat Niazov, este ales preşedinte şi şef al guvernului în 1990 de către Adunarea Comunistă; acesta îşi sporeşte autoritatea în 1992, printr-o nouă constituţie. În acelaşi an este reales preşedinte fără opoziţie. În 1999, Niazov se autoproclamă preşedinte pe viaţă.

Tadjikistanul îşi câştigă independenţa în 1991, iar Emomali Rahmonov preia puterea un an mai târziu ca şef al statului. Declară război islamiştilor, iar în 1993-1994 cere ajutorul trupelor Comunităţii Statelor Independente împotriva rebelilor înarmaţi. După ce rebelii sprijiniţi de afghani preiau controlul asupra unei părţi din ţară în 1996, Rahmonov duce tratative de pace cu aceştia şi chiar le permite să participe la guvernare în 1998. Puterea preşedintelui din Kazahstan, stat independent începând din 1990, se sprijină pe un puternic cult al personalităţii, iar observatorii califică realegerea sa falsificată din 1999, cu 97% din voturi, ca fiind fraudată.

Alegeri compromise şi tendinţe autocrate e ceea ce caracterizează şi regimurile celorlalte state din Asia Centrală. Nursultan Nazarbaev, preşedinte al Kazahstanului din 1990, păstrează o stabilitate relativă a ţării prin legături economice cu Occidentul, relaţii politice de prietenie cu Rusia şi China şi exploatarea resurselor de petrol şi a minereurilor. În 2000, îşi asumă puterea pe viaţă. Preşedintele Islam Karimov deţine puterea în Uzbekistan din 1990, conducând cu mână forte populaţia predominant musulmană. Uzbekistanul pune la dispoziţie baze militare pentru coaliţia condusă de SUA în timpul invaziei în Afghanistan din 2001. Kîrgîzstan, cea mai mică dintre republici, cu aproximativ cinci milioane de locuitori, este condusă de preşedintele Askar Akaev în 1990-2005 şi se orientează spre dezvoltarea economiei de piaţă. În 1998, Kîrgîzstan este prima dintre fostele republici sovietice care intră în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). După luptele dure din 1999 dintre trupele guvernului şi rebelii islamişti, Akaev începe o campanie dură împotriva disidenţilor. În martie 2005 este nevoit să fugă din ţară, din cauza protestelor violente împotriva guvernului. Liderul opoziţiei, Kurmanbek Bakiev, devine preşedinte după alegerile din iulie.