VII.19. Africa de Nord-Vest
DUPĂ 1945
Între 1956 şi 1962, Maghrebul obţine
independenţa politică faţă de Franţa, însă nu de fiecare dată pe cale paşnică;
războiul de eliberare din Algeria se dovedeşte a fi de durată şi sângeros. Deşi
în Maroc, Tunisia şi Algeria s-au instaurat regimuri autoritare, ele îşi asumă
în mod frecvent rolul de mediator între Europa şi Africa, respectiv lumea
islamică, şi obţin progrese în ce priveşte dezvoltarea economică. Încercările
de modernizare după modelul societăţii occidentale sunt însoţite adesea de
eforturile de a ţine grupurile islamiste la distanţă de puterea politică
Maroc şi Tunisia
După obţinerea independenţei între 1956
şi 1957, ambele ţări ajung la stabilitate economică doar cu preţul consolidării
regimurilor autoritare.
Lupta Marocului pentru independenţă este
condusă de Partidul Istiqlal (Independenţa). Când sultanul Muhammad V îşi
formulează pretenţiile în 1953, francezii îl exilează. Protestele care au urmat
accelerează decolonizarea, care se încheie la 2 martie 1956. Muhammad V devine
rege şi conduce fiind sprijinit de mişcarea de eliberare naţională. În 1956,
Marocul recâştigă Tangerul, care fusese internaţionalizat, şi pretinde Sahara
de Vest.
În 1961, Muhammad moare, fiind urmat la
tron de fiul său, Hassan II, care întâmpină critici din partea opoziţiei de
dreapta şi a partidului Istiqlal. Declanşează acţiuni represive împotriva
oponenţilor săi, iar în 1956 impune legea marţială. Încercarea armatei de a
organiza o lovitură de stat în august 1972, duce la înăsprirea regimului. În
1976, regele anexează o porţiune din Sahara spaniolă prin acţiunea civilă Marşul
verde, iar apoi ocupă zona cu ajutorul armatei. După 1977, regele Hassan
slăbeşte restricţiile interne şi demarează cu precauţie procesul de modernizare.
În Africa şi în lumea arabă este privit ca mediator. Fiul său, Muhammad VI,
aplică reforme încă de la urcarea pe tron în 1999, eliberând mii de deţinuţi
politici. De asemenea, el încearcă să îmbunătăţească Statutul social al
femeilor, respectând în acelaşi timp tradiţiile islamului marocan.
În Tunisia, Partidul Neo Destour al lui
Habib Bourguiba conduce lupta forţelor naţionale pentru independenţă. După ce
Franţa îi garantează autonomia în 1954, Tunisia devenind republică independentă
la 25 iulie 1957. Preşedintele Bourguiba urmează propria cale spre socialism,
îmbunătăţeşte asistenţa socială şi pe cea medicală şi încearcă laicizarea
societăţii. El se orientează către Vest şi deschide Tunisia pentru turism, însă
în acelaşi timp ia măsuri împotriva disidenţilor. În noiembrie 1987 este
obligat să se retragă de către succesorul său, Zine el Abidine Ben Ali. La
început acesta anulează restricţiile asupra libertăţii presei, după care va
recurge la alegeri trucate, represiuni asupra disidenţilor, mai ales asupra
celor din grupurile politice islamice.
Algeria
După războiul sângeros pentru
independenţă, care ia sfârşit în 1962, ţara se bucură de pace pentru o scurtă
perioadă de timp. Între 1991 şi 1999 izbucneşte un nou război civil.
Războiul pentru independenţă în colonia
franceză Algeria se derulează cu o cruzime din ce în ce mai mare de ambele
părţi, în noiembrie 1954, diversele mişcări de eliberare înarmate se unesc şi
formează Frontul de Eliberare Naţională (FEN), condus de Ahmed Ben Bellah. Începe
Războiul din Algeria, violenţele se extind, iar luptătorii pentru independenţă
sunt înfrânţi de armata franceză, ceea ce va înverşuna şi mai mult poporul
algerian. Când guvernul francez declară în sfârşit că este gata să acorde
concesii Algeriei, A Patra Republică Franceză este răsturnată în mai 1958 de o
alianţă între algerienii francezi şi armata franceză. Charles de Gaulle face uz
de prestigiul său pentru a rezolva criza, păstrând democraţia franceză şi
creând premisele retragerii francezilor din Algeria.
Pe 18 martie 1962, Algeria obţine independenţa.
Ahmed Ben Bellah devine noul conducător al ţării, fiind ales preşedinte în septembrie.
În octombrie Algeria devine membră ONU, iar Bellah declară neutralitatea ţării
în afacerile externe. Însă politica sa internă unilaterală duce la exodul
europenilor, iar ţara rămâne fără o elită economică şi inginerească. În iunie
1965, Ben Bellah este destituit de către Houari Boumedienne, ministrul
apărării. Acesta introduce un nou program socialist şi naţionalizează
proprietăţile franceze din zonele rurale, industria şi companiile petroliere,
bazându-se pe armată pentru a-şi consolida puterea. El iniţiază proiecte rurale
extinse, în principal cu ajutor sovietic, şi derulează o revoluţie agrară,
distribuind pământ ţăranilor săraci. După moartea lui Boumedienne în 1979,
generalul Chadli Ben Dschedid devine preşedinte. În acelaşi timp se înfiinţează
organizaţia radicală Frontul Islamic al Salvării (FIS).
În alegerile parlamentare din decembrie
1991, Frontul Islamic al Salvării câştigă primul tur de scrutin şi se părea ca
va obţine majoritatea, însă armata - cu aprobare internaţională tacită - intervine
pentru a împiedica FIS să preia puterea. Represiunea militară şi declararea
stării de urgenţă provoacă revolte şi atentate din partea islamiştilor. În
iunie 1992, preşedintele Muhammad Boudiaf este victima unui astfel de atentat,
iar ţara intră într-un război civil care face cca 95.000 de victime.
Algeria în
prezent
Pacea începe abia atunci când Abdelaziz
Bouteflika, preşedinte începând din 1999, începe procesul de reconciliere
naţională. Deşi această politică are un oarecare succes, relaţiile dintre
grupurile islamiste şi guvern rămân tensionate, iar violenţele sporadice
continuă. În septembrie 2003, armata ucide 150 de luptători islamişti în munţii
de est ai Algeriei, iar în iunie 2004 forţele de apărare îl execută pe Nabil
Sahraoui, conducătorul grupului Salafist. Adjunctul acestuia, Amari Saifi,
capturat în 2004, este considerat responsabil pentru răpirea a 32 de turişti
europeni în Sahara în 2003.
