VII.20. Israel
Politica statului Israel este
determinată până în prezent de lupta acestuia pentru existenţă. Între cele două
războaie şi mai ales după 1945, mulţi evrei se stabilesc în Palestina,
construindu-şi ţara cu mult entuziasm, abnegaţie şi consecvenţă. Cu toate
acestea, încă de la început, nu se găseşte o soluţie politică satisfăcătoare
pentru palestinienii care locuiau deja în zonă. Relaţiile Israelului cu vecinii
arabi susţinuţi de sovietici sunt pe punctul de a exploda. Alianţa Israelului
cu SUA devine crucială pentru politica externă a ambelor ţări, contribuind la
asigurarea supremaţiei sale în Orientul Mijlociu. După o serie de înfrângeri
militare, cele mai multe ţări arabe ajung la un acord cu Israelul, izolându-i
pe palestinieni în eforturile de a-şi forma propriul stat.
Israelul înaintea Războiului de Şase Zile din 1967
În 1948, sioniştii luptă împotriva
autorităţilor coloniale britanice, a locuitorilor palestinieni şi a statelor
arabe vecine, pentru crearea unui stat evreiesc. Cu ajutorul SUA, încercarea
reuşeşte din punct de vedere economic, militar şi politic.
Statul Israel se constituie prin
conflict. În 1939, pentru a evita tensiunile cu palestinienii, autorităţile
mandatare britanice reduc cota de imigrare a evreilor la 75.000 de persoane. Însă
după Holocaustul din Europa, începând cu 1945, mii de evrei intră în ţară - cei
mai mulţi în mod ilegal, sprijiniţi de refugiaţii sau organizaţiile evreieşti.
Locuiesc în comune şi kibuţuri şi sunt hotărâţi să lupte pentru
supravieţuire. Până în 1948, Marea Britanie încearcă numeroase măsuri de
represiune pentru a opri fluxul imigrărilor, însă organizaţiile evreieşti
ilegale răspund prin atacuri violente.
La 14 mai 1948, David Ben-Gurion,
conducătorul Partidului Muncitoresc (Mapai), proclamă statul independent
Israel. În 1949, Knessetul se întruneşte pentru prima dată ca parlament unicameral
şi îşi începe activitatea alegându-l pe Chaim Weizmann preşedinte şi pe
Ben-Gurion prim-ministru. Până în 1954, numărul imigranţilor evrei se dublase
ajungând la 576.000; aceştia ocupă 3500 km2 din teritoriile arabe,
pe care le valorifică rapid. Conflictul cu palestinienii rămâne nerezolvat, iar
Ierusalimul devine un oraş împărţit între israelieni şi arabi. Până în 1948,
cca 500.000 de palestinieni fugiseră în ţările vecine, mai ales în Iordania;
alţi 300.000 se refugiază în următorii ani.
Cu sprijinul masiv al SUA, Israelul
cunoaşte o creştere economică rapidă şi pune bazele unei apărări militare
moderne şi puternice. Israelul iese învingător din războiul arabo-israelian din
mai-noiembrie 1948, iar în octombrie 1956 ocupă Gaza şi Peninsula Sinai împreună
cu Franţa şi Marea Britanie. În timpul Războiului de Şase Zile (5-10 iunie
1967), Israelul zdrobeşte coaliţia statelor arabe condusă de Egipt, în acţiunea
de ocupare a Golanului sirian, a Ierusalimului de Est şi a unor părţi din
teritoriile palestiniene.
Israelul din 1967 până în prezent
Acordurile de pace cu Egiptul şi
Iordania reprezintă momente determinante în politica externă a Israelului. Se
fac numeroase încercări de mediere pentru soluţionarea cererilor
palestinienilor, însă procesul rămâne conflictual.
În 1972, sub prim-ministrul Golda Meir,
armata israelienă ocupă sudul Libanului, de unde trupele de gherilă
palestiniene conduceau atacuri în nordul Israelului. Israelienii resping
atacurile prin surprindere ale Egiptului şi Siriei în războiul de Yom Kippur
din 6-26 octombrie 1973. După Conferinţa de Pace pentru Orientul Mijlociu de la
Geneva din decembrie 1973, prin medierea ONU, a SUA şi a altor naţiuni. În
Egipt, mai târziu în Iordania şi temporar în Siria are loc o colonizare
treptată desfăşurată cu precauţie. Atacurile teroriste şi atitudinea
intransigentă a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) şi a altor
grupuri palestiniene rămân o chestiune la ordinea zilei care necesită
iniţiative diplomatice.
În 1974, Israel se afla în pragul unei
crize financiare şi economice serioase. În acelaşi timp apare o disensiune în
interiorul partidelor israeliene de la conducere, privind acordul cu
palestinienii. În 1979, după mari eforturi, se încheie pacea cu Egiptul.
Cabinetul prim-ministrului oscilează între radicali şi moderaţii care urmăresc
o conciliere permanentă cu palestinienii. Vocile ortodocşilor evrei radicali şi
ale grupurilor radicale de colonişti se amplifică.
Presiunea crescândă din partea SUA şi
discuţiile secrete pentru sporirea încrederii duc la acceptarea OEP de către
Israel ca partener de negociere în discuţiile de pace de la Camp David din
1992-1993. Procesul de pace suferă o piedică serioasă în momentul în care
prim-ministrul Israelului, Yitzhak Rabin, este asasinat de un fundamentalist
evreu la 4 noiembrie 1995. În ciuda faptului ca radicalul de dreapta Benjamin
Netanyahu câştigă alegerile, în 1997 în unele comunităţi se instituie
autoguvernarea palestiniană. În 2000, guvernarea laburistă a lui Ehud Barak
pare mai dispusă să ofere concesii palestinienilor - inclusiv posibilităţii de
a forma un stat palestinian - decât oricare alt lider israelian, însă nu se
ajunge la nici un acord. La declanşarea Intifadei din 2000 şi la
bombardamentele sinucigaşe, prim-ministrul Ariei Sharon răspunde prin acţiuni
militare represive şi tentative de asasinat asupra liderilor militanţi. În 2002
începe construirea unui controversat zid de securitate, iar reformele
democratice palestiniene au fost urmate de retragerea Israelului din Gaza.
Yitzhak Rabin
Comandant de armată pentru o perioadă
lungă de timp şi strateg al victoriei din 1973, Yitzhak Rabin îşi transformă
politica radicală în una de conciliere. Ca prim-ministru, în 1992 interzice
înfiinţarea altor colonii evreieşti în zonele palestiniene ocupate şi iniţiază
discuţii cu OER. La 13 septembrie 1993 are loc o strângere de mână istorică
între Yitzhak Rabin şi preşedintele OEP Yasser Arafat, în prezenţa lui Bill
Clinton, preşedintele SUA, gest pentru care cei doi lideri primesc Premiul
Nobel pentru pace. Pe 4 noiembrie 1995, Rabin este asasinat la Tel Aviv de
către un fanatic evreu de dreapta.
