VII.21. Lumea arabă şi Orientul Apropiat
DUPĂ 1945
După ce îşi capătă independenţa faţă de
stăpânirea colonială europeană, statele arabe consideră sprijinul Uniunii
Sovietice şi pan-arabismul repere pentru construirea naţiunii. Însă în regiune
se impun curând conducători autoritari După anii 1970, populaţia instruită, al
cărei număr devine din ce în ce mai mare, neavând oportunităţi de angajare
începe să se opună regimurilor, iar frustrarea lor începe să fie exploatată de
grupurile islamiste radicale. În mod paradoxal, singurul guvern arab din
regiune format în urma alegerilor libere este cel al palestinienilor, care nu
au un stat propriu.
Palestina şi Iordania înainte de Septembrie negru, 1970
În 1948, mii de palestinieni fug din
cauza conflictului arabo-israelit care se încheie cu înfiinţarea Israelului.
Sosirea refugiaţilor destabilizează Iordania, dar regele Hussein II preia
controlul.
Problema palestiniană este strâns legată de istoria Israelului. Decizia ONU din
29 noiembrie 1947 de a împărţi Palestina în două state, unul evreu şi celălalt
arab, nu are succes. După înfiinţarea Israelului, palestinienii emigrează în
masă spre Cisiordania şi Iordania, iar pământurile lor sunt expropriate de
Israel. Iordania, subdezvoltată din punct de vedere structural, cu o populaţie
restrânsă, care devine regat independent în mai 1946, abia ţine piept valului
de refugiaţi. În 1956 anexează o parte din Cisiordania (acum Iordania de Vest).
Izbucnesc conflicte între trupele de gherilă palestiniene şi forţele
iordaniene. Dacă marele muftiu al Ierusalimului, Amin al-Husayni, liderul
politic al palestinienilor, promovează un război de anihilare împotriva
Israelului, regele Abdullah I al Iordaniei se orientează către o politică de
apropiere faţă de statul evreu. La 20 iulie 1951, el este asasinat de un puşcaş
palestinian în moscheea al-Aqsa din Ierusalimul de Est.
Palestinienii din ce în ce mai radicali
cer ajutor de la restul lumii arabe. În anii 1950 se apropie mai ales de
Nasser, preşedintele Egiptului. În numele solidarităţii arabe, se implică şi
alte ţări din regiune şi îi înarmează pe luptătorii palestinieni. Se
organizează raiduri şi atacuri împotriva Israelului. Hussein II, nepotul lui
Abdullah, conducea Iordania din 1952. În 1957, Marea Britanie îşi retrage
ultimii soldaţi din fosta colonie. Sub presiunea palestinienilor, Hussein se
aliază cu Nasser, însă menţine contactele şi cu Vestul. El supravieţuieşte
tentativelor de asasinat şi loviturilor de stat. Fiul său, Abdullah II, îi
urmează la tron în 1999.
În timpul Războiului Arabo-Israelian din
1967, forţele israeliene ocupă tot Ierusalimul şi Cisiordania, cauzând un nou
flux de emigrări ale palestinienilor în Iordania. După înfrângerea arabilor,
Yasser Arafat, conducătorul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei,
organizează atacuri de gherilă împotriva Israelului, operând din afara
Iordaniei. Gruparea palestiniană ameninţa să preia controlul asupra capitalei
Amman, până când, în 1970, după lupte îndelungate şi dure, regele Hussein
anihilează prin forţa armatei puterea OEP, operaţiune care s-a numit Septembrie
negru.
Drumul către statul palestinian
După ce ţine un discurs la ONU, liderul
OEP, Arafat, începe să fie recunoscut pe plan internaţional pentru susţinerea
cererilor palestinienilor de a avea un stat independent. În 1993, odată cu
Procesul de Pace de la Oslo, au loc primele încercări de negociere directă
între palestinieni şi arabi.
În 1971 are loc o reconciliere generală
între Iordania şi palestinieni, dar şi între Iordania şi vecinii ei, Egipt şi
Siria, care se alăturaseră palestinienilor în 1970. Începând din 1972,
conducerea palestiniană începe o serie de atacuri dure şi deturnări de avioane,
cum ar fi capturarea avionului companiei Lufthansa din 1977, cu scopul de a
atrage atenţia internaţională asupra cauzei lor. După înfrângerea arabilor în
războiul de Yom Kippur din 1973 şi împăcarea Egiptului cu Israelul,
palestinienii cer din ce în ce mai insistent ajutorul celorlalte state arabe -
mai ales al Siriei, Libiei şi Iraqului - în timp ce OEP înaintează către ONU
obiectivul de a fonda un stat palestinian. SUA protejează Israelul de presiuni,
însă încearcă să fie şi mediator, mai ales în cazul iniţiativei Carter. Arafat
şi conducerea OEP îşi modifică politica şi încearcă tot mai mult calea
negocierilor, însă acest proces întâmpină o piedică majoră în 1982, când, după
ocuparea Beirutului de Vest, aliatul Israelului, Miliţia Creştină Falangistă,
coordonează un masacru în taberele de refugiaţi palestinieni de la Sabra şi
Shatila.
În 1987 începe intifada palestiniană
(revoltă naţională) în Gaza şi în Cisiordania. La început paşnică, aceasta se
transformă curând în lupte de stradă violente între civilii care aruncau cu
pietre şi trupele israeliene. După ce recunoaşte dreptul la existenţă al
Israelului în 1988, Arafat intensifică cererile pentru un stat palestinian
autonom. Acordurile de la Oslo semnate în 1994 creează cadrul pentru negocierea
păcii. În anul următor se pun bazele Autorităţii Palestiniene pentru
administrarea Fâşiei Gaza şi a unor părţi din Cisiordania, iar în 1997 Hebronul
este redat palestinienilor. Însă acest proces este subminat de violenţele
permanente, care îi marginalizează pe moderaţii din ambele părţi. În 1995,
prim-ministrul Israelului, Yitzhak Rabin, este asasinat de un extremist
israelian de dreapta. Conflictul reîncepe în 1996, când la atacurile cu bombe
sinucigaşe ale grupului terorist Hamas se răspunde prin bombardarea sudului
Libanului de către Israel. A doua intifadă începe în 2000, când, după un val de
bombardamente, armata israeliană reocupă teritoriile palestiniene autonome în
aprilie 2001 şi atacă sediul lui Arafat. În aprilie 2003, SUA propune o Hartă
a păcii, care prevedea un stat palestinian. În noiembrie 2004, Arafat moare,
mulţi calificând alegerea lui Mahmud Abbas, succesorul său, ca pe o soluţie de
ieşire din impas.
Extras din Carta
de înfiinţare a OEP din 1964
(Articolul 26)
Organizaţia pentru Eliberarea
Palestinei, reprezentantă a forţelor revoluţionare palestiniene, este
responsabilă pentru mişcarea populară a palestinienilor arabi în eforturile
acestora pământul natal de a-şi elibera şi de a se întoarce acolo pentru a-şi
exercita dreptul la autodeterminare în toate domeniile - militar, politic şi
financiar...
Egiptul sub conducerea lui Nasser şi Sadat, Libia sub Gaddafi
În timpul lui Nasser, Egiptul ajunge la
o poziţie de supremaţie în lumea arabă. Sadat, succesorul său, pune capăt
direcţiei anti-israeliene, în timp ce Libia sub Gaddafi continuă nasserismul.
În Egipt, regimul corupt al regelui
Farouk I, deşi beneficia de sprijin britanic, este răsturnat la 23 iulie 1952
de către un grup numit Mişcarea Ofiţerilor Liberi, care proclamă
republica la 18 iulie 1953. În 1954, Gamal Abdel Nasser devine premierul
republicii; doi ani mai târziu preia şi funcţia de preşedinte, fiind singurul
candidat la alegerile prezidenţiale. Nasser îi elimină pe comunişti şi Frăţia
Musulmană şi promovează un proces de modernizare bazat pe socialism şi
naţionalism. Devine cunoscut ca voce a panarabismului, iar din 1955, împreună
cu premierul indian Nehru şi alţii, conduce Mişcarea de Nealiniere, opunându-se
dominaţiei marilor puteri.
Odată cu naţionalizarea Canalului Suez
în iulie 1956, Nasser provoacă criza internaţională a Suezului, care se
sfârşeşte în octombrie. În ciuda înfrângerii militare a Egiptului de către
Israel, Marea Britanie şi Franţa, Nasser reuşeşte să-şi menţină credibilitatea
politică, construindu-şi un prestigiu imens în Lumea a Treia. În 1958, ca
experiment al panarabismului, Siria şi Egipt fuzionează în Republica Arabă
Unită; această uniune durează doar până în 1961, deşi există oficial până în
1971. În anii 1960, Nasser iniţiază proiecte mari de construcţie în Egipt, cum
ar fi cel al Barajului de la Assuan şi centrale energetice.
Deşi slăbită de înfrângerea din Războiul
de Şase Zile împotriva Israelului din 1967, doctrina de stat a lui Nasser
devine un exemplu pentru ţările vecine, mai ales pentru Libia, unde Consiliul
Comandamentului Revoluţionar condus de colonelul Muammar al-Gaddafi preia
guvernarea prin forţă la 1 septembrie 1969. În revoluţia sa instituţionalizată,
Gaddafi adoptă principiul lui Nasser de mobilizare a maselor şi cultul
personalităţii şi îi elimină brutal pe toţi potenţialii oponenţi. El
modernizează ţara, iar după 1969 ridică nivelul de trai cu ajutorul
exporturilor de petrol naţionalizate. Politicile sale de multe ori
imprevizibile şi susţinerea pe care o acordă grupărilor teroriste duc la
izolarea Libiei în anii 1980 şi 1990, lucru pe care Gaddafi încearcă să-l
schimbe din 2000 prin compromisuri internaţionale.
În Egipt, Anwar el-Sadat, succesorul lui
Nasser după moartea acestuia în 1970, continuă la început politicile lui
Nasser, însă la jumătatea anilor 1970 îşi schimbă orientarea şi se îndepărtează
de socialism. La 26 martie 1979 semnează un tratat de pace cu Israelul, ceea ce
duce la izolarea Egiptului în lumea arabă şi la dependenţa lui Sadat de
Occident.
Panarabismul lui
Gaddafi
După moartea lui Nasser, colonelul
Gaddafi încearcă să devină conducătorul mişcării panarabe. Mişcarea urmărea
unificarea tuturor statelor arabe. Ideologia lui Gaddafi centralizează poziţia
islamului. Prin „Carta de la Tripoli" din decembrie 1969, încearcă să pună
în discuţie fuziunea Libiei cu Egiptul, Siria şi Sudanul. În ianuarie 1974,
anunţă uniunea iminentă a ţării sale cu Tunisia, însă şi acest proiect eşuează,
în principal datorită pretenţiei lui Gaddafi de a fi conducător absolut.
Egiptul sub Mubarak, Siria după obţinerea independenţei
Mubarak continuă regimul prezidenţial
din Egipt. În Siria, Partidul Baath, condus de preşedintele Assad, preia
puterea după o perioadă iniţială de instabilitate.
Războiul lui Sadat împotriva
fanatismului religios, poziţia sa reconciliantă faţă de Israel şi politica
internă autoritară, dovedită prin interzicerea în 1978 a tuturor activităţilor
politice, sunt motivele care au dus la asasinarea sa la 6 octombrie 1981, în
timpul unei parade militare. Succesorul său, Hosni Mubarak, continuă direcţia
lui Sadat, însă caută o cale de împăcare cu tabăra arabă. De asemenea, el
deschide Egiptul pentru turiştii străini. În 1989, Egiptul redevine membru cu
drepturi depline al Ligii Arabe. Regimul prezidenţial autoritar al lui Mubarak
atenuează conflictul cu Frăţia Musulmană, însă este privit cu ochi critici de
Occident, din cauza suprimării democraţiei. În februarie 2005, Mubarak promite
acceptarea mai multor candidaţi la alegerile prezidenţiale.
Condiţiile din Siria şi din capitala
Damasc, după obţinerea independenţei faţă de Franţa în 1946, sunt foarte
instabile din cauza eterogenităţii religioase, etnice şi politice a populaţiei.
După loviturile militare din 1949 şi 1951, Partidul Baath (Renaşterea),
înfiinţat în 1943 şi legalizat în 1955, deţine puterea absolută în ţară. Acesta
promovează naţionalismul şi socialismul panarab şi cooperează cu Egiptul lui
Nasser. După unirea cu Egiptul, sub influenţa Partidului Baath, Siria se separă
şi redevine republică la 30 septembrie 1961. În martie 1963, Partidul Baath
preia guvernarea în urma unei lovituri de stat condusă de generalul Amin Hafis.
Ulterior, Siria se distanţează de Nasser şi se orientează către Iraq şi
palestinieni. În 1966, reorientarea spre stânga a conducerii Baath duce la o
colaborare mai strânsă cu Uniunea Sovietică. În războiul arabo-israelian din 1967,
Siria pierde înălţimile Golan în favoarea Israelului.
Sprijinul acordat de Siria
palestinienilor în Septembrie negru din 1970 provoacă lupta pentru
putere în interiorul Partidului Baath, care este câştigată de către ministrul
apărării, Hafez al-Assad, de origine alaolită, în noiembrie 1970; el devine
preşedinte la 11 martie 1971. Assad înăbuşă revoltele islamice, elimină rivalii
posibili şi modernizează ţara după model socialist şi naţionalist. În 1976
intervine cu forţe militare în războiul civil din Liban. Distanţarea de Iraq
începută în 1968 se intensifică în anii 1970, culminând cu intrarea Siriei în
coaliţia anti-iraqiană în timpul Războiului din Golf din 1991. Între timp,
Assad consolidase atât de bine poziţia dominantă a familiei sale, încât după
moartea lui, în 2000, puterea revine fiului său, Bashar al-Assad. Din cauza
dezaprobării crescânde a prezenţei Siriei în Liban, aceasta este nevoită să-şi
retragă trupele. După alegerile din 2005 se formează un guvern liberal nou.
Liban
Tensiunile accentuate între diversele
comunităţi religioase din Liban cauzează o serie de crize politice. Acestea
culminează cu un război civil devastator în 1975-1990. Guvernul era prins între
prezenţa militară a Israelului şi cea a Siriei.
După obţinerea independenţei faţă de
Franţa la 1 ianuarie 1955, Libanul se confruntă cu numeroase probleme.
Reprezentarea proporţională a creştinilor şi musulmanilor este fixată în Pactul
Naţional din 1943, însă evoluţia ulterioară creează o polaritate a populaţiei
între creştinii din nord, mai bogaţi şi orientaţi către Occident, şi musulmanii
arabi mai săraci din sud. În mai-iunie 1958 are loc un război civil, declanşat
după realegerea preşedintelui creştin Camille Chamoun, al cărui guvern îşi
restabileşte autoritatea cu sprijinul militar al SUA. Instalarea refugiaţilor
palestinieni în sudul Libanului amplifică tensiunile dogmatice. divizare
violentă a ţării este împiedicată doar de instalarea unei administraţii
militare în octombrie 1969. În războiul civil care începe în 1975, Siria
intervine de partea musulmanilor, iar în 1976 începe perioada de 30 de ani de
ocupare a unor zone extinse din Liban.
Luptele grele care distrug Beirutul şi
alte oraşe libaneze încep să piardă din intensitate după octombrie 1976, graţie
procesului de mediere iniţiat de Liga Arabă. În iunie 1982, după un atentat
asupra unuia dintre ambasadorii săi, Israelul întreprinde o invazie masivă
asupra ţării, operaţiune numită Pace pentru Galileea. Preşedintele nou-ales,
Bashir al-Jumayyil, este asasinat în septembrie 1982, ca replică se comite un
masacru coordonat de Miliţia Falangistă Creştină în taberele de refugiaţi
palestinieni. În aceeaşi lună, Amin, fratele mai mare al lui Jumayyil, este
ales succesor al acestuia. În anul următor Amin iniţiază la Geneva negocieri de
pace care includ toate părţile implicate în războiul civil. Israelul acceptă să
se retragă într-o zonă de securitate din sud.
În anul 1988 reizbucneşte conflictul
între grupările creştine din nord şi grupul radical şiit Hezbollah. În 1989,
generalul creştin Michel Aoun declară războiul de eliberare de sub ocupaţia
Siriei. În 1991, Siria recunoaşte oficial independenţa Libanului, însă nu îşi
retrage trupele, invocând pretextul că trebuie anihilate mai întâi diverse
grupări. Astfel, Libanul rămâne ocupat de două puteri străine. Războiul civil
din 1975-1990 a costat viaţa a peste 144.000 de oameni.
Situaţia începe să se stabilizeze câte
puţin abia după 1992, datorită ajutorului acordat de trupele de menţinere a
păcii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, însă grupările care nu au fost decât
parţial dezarmate şi mişcările palestiniene radicale din ţară creează situaţii
de conflict. În 2000, după căderea aliatului său, Armata Libaneză de Sud,
Israelul îşi retrage în totalitate trupele din Liban. Ca reacţie la asasinarea
fostului prim-ministru, Rafiq Hariri, în februarie 2005, au loc demonstraţii
masive, în timpul cărora libanezii cer şi retragerea forţelor armate siriene. În
aprilie, sub presiunea internaţională, Siria anunţă că se va conforma voinţei
poporului libanez.
Arabia Saudită, şeicatele şi Yemenul
Arabia Saudită şi şeicatele producătoare
de petrol îmbină formele monarhice de guvernământ cu puterea elitelor foarte
bogate. După războiul civil, în 1967-1990, Yemenul este împărţit politic.
Datorită orientării wahabiste a ţării,
Arabia Saudită este una dintre ţările islamice cele mai conservatoare din punct
de vedere politic şi religios. Familia al-Saud şi clientela acesteia deţin
toată puterea, fiind extraordinar de bogaţi. Structurile democratice lipsesc în
totalitate. Conservatorismul contrastează puternic cu bogăţia enormă a elitei
şi cu infrastructura modernă a ţării, finanţată prin exploatarea rezervelor de
petrol, cele mai mari din lume.
Fondatorul regatului, Abd al-Aziz bin
Abd al-Rahman bin Faysal bin Turki bin Abdallah bin Muhammad al-Saud sau Ibn
Saud, moare în 1953. Îi vor succeda la tron, pe rând, fiii săi, Saud, Faysal,
Khalid şi Fahd. În 1964, Saud este înlăturat de fratele său, prinţul moştenitor
Faysal. Acesta înfăptuieşte reformele cu precauţie şi devine liderul
conservatorilor care se opune nasserismului din lumea islamică. În 1975, Faysal
este asasinat de un membru al familiei sale, fiind succedat la putere de
fratele său Khalid. Pentru că avea temeri faţă de revoluţia islamică din Iran
şi de dominaţia militară a Iraqului, în 1980 Khalid începe înarmarea Arabiei
Saudite, mai ales cu ajutorul SUA. Arabia Saudită a fost aliatul cel mai
puternic al SUA în regiune în timpul primului Război din Golf.
În ciuda cererilor tot mai insistente de
a înfăptui reforme democratice, conducătorii saudiţi fac concesii puţine.
Sisteme politice similare domină, într-o formă mai moderată, în Kuweit, sub
conducerea familiei al-Sabah, dar şi în Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Qatar
şi Oman.
Cucerirea unei moschei din Mecca de
către extremiştii islamişti în noiembrie 1979, tratată cu multă severitate de
prinţul moştenitor Fahd, reprezintă primul semn al războiului nedeclarat al
radicalismului islamic. Astăzi regimul saudit se află sub presiune, deoarece
mulţi dintre teroriştii internaţionali provin din Arabia Saudită.
Evoluţia deosebită a structurii politice
teocratice din Yemenul de Nord se termină în septembrie 1962, odată cu
înlăturarea conducerii absolute a imamilor Zaidi, care deţinuseră puterea în
califat timp de un mileniu. După retragerea britanică din Yemenul de Sud în
1967, radicaliştii marxişti preiau puterea în regiune, iar în noiembrie 1967
ţara se împarte oficial conform liniilor trasate în 1849 de coloniştii
britanici şi otomani. Yemenul de Sud devine republică populară laică după model
sovietic, susţinută de URSS şi China; Yemenul de Nord rămâne republică arabă. În
1979, cele două părţi încep negocierile de reconciliere. La 22 mai 1990 se înfiinţează
Republica Yemen unificată, sub conducerea preşedintelui Ali Abdullah Saleh.
Emiratele Arabe
Unite
În 1971, şapte emirate din Golful
Persic, foste protectorate britanice, se unesc şi formează Emiratele Arabe
Unite (EAU). Dintre acestea, cele mai importante sunt Dubai şi capitala sa, Abu
Dhabi, care prosperă datorită producţiei de petrol şi impresionează prin
porturile moderne, proiectele grandioase de construcţii şi hotelurile de lux. În
2004, şeicul Khalifa din Abu Dhabi îi urmează tatălui său ca preşedinte al EAU;
şeicul Dubaiului este prim-ministru.
Iraqul până în 19790
După revoluţia din 1958, Iraqul a fost
condus de o serie de regimuri prezidenţiale naţionaliste. În 1968, ajunge la
putere partidul laic Baath.
După Al Doilea Război Mondial, în Iraq
se amplifică tensiunile religioase (între sunniţi şi şiiţi) şi interetnice
(între kurzi şi arabi); regele Faisal II era controlat de vărul său, regentul
Abd al-Ilah, şi de prim-ministrul Nuri as-Said, ambii cu orientare
probritanică. Marea Britanie controla o mare parte din economia ţării. Pe 14
iulie 1958, printr-un puci, monarhia a fost abolită, iar familia regală fiind
executată. Generalul de brigadă Abd al-Karim Qasim, conducătorul puciului,
devine prim-ministru al noii republici. Imediat după preluarea funcţiei, acesta
întreprinde ample reforme administrative, sociale şi agrare, naţionalizează
producţia de petrol, iar în 1959 iese de sub dominaţia britanică. În martie
1961 începe revolta kurzilor din nord, sub conducerea lui Mustafa Barsani, care
proclamă statul kurd. Toate guvernele ulterioare sunt obligate să negocieze cu
kurzii; în 1970, acestora li se promite autonomie culturală şi participare la
guvernare. Începând din 1960, Qasim instituie o dictatură personală, iar în
1961 proclamă Kuweitul provincie a Iraqului. În februarie 1963, Qasim este
înfrânt într-un conflict pentru putere de fostul său locţiitor, colonelul Abd
as-Salim Mohammed Arif, care preia conducerea prin forţă cu ajutorul Partidului
Socialist Arab Baath. Arif şi adepţii Baath îi reprimă cu brutalitate pe
comunişti şi pe alţi oponenţi; în noiembrie 1963, Arif îi elimină pe baathiştii
scindaţi, coalizând cu naţionaliştii laici. După moartea lui Arif într-un
accident de elicopter în aprilie 1966, puterea este preluată de fratele său,
Abd al-Rahman Arif, însă la 17 iulie 1968 acesta este înlăturat printr-o
lovitură militară. Unul dintre organizatorii puciului, partidul Baath refăcut,
condus de generalul Ahmed Hassan al-Bakr, îşi asigură controlul asupra armatei
prin numeroase asasinate. În 1970, după semnarea unui acord de pace cu gruparea
kurdă, guvernul începe construirea unui stat socialist centralizat şi iniţiază
proiecte sociale ambiţioase. Programul accelerat de reformare a proprietăţilor
şi proiectele de irigaţie aveau ca obiectiv transformarea unor zone noi în
terenuri cultivabile. Proiectele agrare se dovedesc a fi ineficiente, în schimb
naţionalizarea întregii industrii, care începuse în iunie 1972, garantează
venituri de stat care un an mai târziu cresc spectaculos, datorită exploziei
preţurilor. Conflictul cu Iran pentru regiunea Shatt al Arab din Golful Persic
se aplanează în martie 1975. Iranul îşi retrage sprijinul financiar şi militar
acordat kurzilor iraqieni care se revoltaseră în nord, obligându-i să accepte
încetarea focului propusă de guvern. De teama unor noi represiuni, 250.000 de
kurzi se refugiază în Iran.
Iraqul de la Saddam Hussein până în prezent
În 1979, Saddam începe să-şi consolideze
puterea personală. După războiul cu Iranul, el ocupă Kuweitul în 1990, însă
este înfrânt în 1991 şi înlăturat în 2003.
Generalul al-Bakr, preşedintele Iraqului
în anii 1970, era originar din Tikrit. În 1968, Saddam Hussein, care aparţinea
acestui clan, devine locţiitorul său, iar din 1972 domină politica într-o
manieră obtuză şi brutală. Pe 16 iulie 1979 îi succede lui al-Bakr în funcţia
de preşedinte şi şef al guvernului şi începe imediat represiunea împotriva
potenţialilor rivali, prin numeroase execuţii.
Sub pretextul apărării de o eventuală
invazie iraniană, Saddam înarmează cu şiretenie Iraqul, transformându-l în cea
mai puternică forţa militară a lumii arabe, cu sprijinul Statelor Unite ale
Americii. Îşi bazează puterea pe un cult al personalităţii, un sistem de
spionaj construit cu abilitate şi pe nepotism, desemnându-i în funcţii
importante pe fiii săi, Uday şi Qusay. În septembrie 1980, Saddam invadează
Iranul, declanşând un război sângeros care durează până în 1988. În februarie
1988, trupele lui Saddam folosesc gaze toxice pentru a ucide mii de rebeli
kurzi. Dând curs aspiraţiilor guvernelor anterioare, la 2 august 1990 trupele
iraqiene ocupă Kuweitul, declarându-l a 19-a provincie a Iraqului.
Nerespectarea cererii de retragere, formulată de ONU, duce la primul Război din
Golf (16 ianuarie-3 martie 1991), care se termină prin alungarea iraqienilor
din Kuweit de către o coaliţie condusă de SUA cu mandat de la ONU. Când şiiţii
din sudul Iraqului şi kurzii din nord profită de această situaţie şi se
răzvrătesc împotriva regimului, Saddam înăbuşă în sânge rebeliunile; imediat
după aceea, Aliaţii stabilesc zone de protecţie pentru populaţia kurdă. Regimul
iraqian îndeplineşte rezervat termenii angajamentelor impuse de inspecţia ONU
şi condiţia eliminării armelor de distrugere în masă adoptată după Războiul din
Golf. Embargoul comercial impus de ONU afectează mai mult populaţia iraqiană
decât conducerea.
După 11 septembrie 2001, regimul lui
Saddam Hussein revine în centrul atenţiei SUA, fiind considerat parte a unei axe
a răului. Folosind ca argument ipoteticile arme secrete de distrugere în
masă ale Iraqului, forţe armate predominant britanice şi americane invadează
ţara la 20 martie 2003, pentru a înlătura regimul lui Saddam. Rezistenţa
cedează rapid, iar în mai Iraqul este cucerit, chiar dacă nu se găsesc dovezi
ale presupuselor arme. În mai 2004, conducerea politică a Iraqului este
preluată de un consiliu guvernamental, urmat în iunie de un guvern de tranziţie
condus de Ayad Allawi. Prezenţa militară a Coaliţiei şi luptele pentru putere
dintre minoritatea sunnită, aflată la conducere până atunci, şi majoritatea
şiită, sunt însoţite de atacuri zilnice şi atentate sinucigaşe.
Primele alegeri libere, desfăşurate la
30 ianuarie 2005 (boicotate de cea mai mare parte a sunniţilor), sunt câştigate
de Alianţa Unită Iraqiană, o alianţă şiită condusă de Ibrahim Jaafari, care
devine prim-ministru în februarie 2005. În primele luni de la alegerea noului
guvern, numărul atacurilor rebele din Iraq este în creştere, ceea ce
condiţionează o implicare militară prelungită.
Iranul până la detronarea şahului
Şahul Reza Pahlavi impune o viziune
laică opresivă asupra societăţii şi stabileşte un regim autoritar şi corupt.
Această opresiune, împreună cu resentimentul faţă de aşa-zisul imperialism al
companiilor petroliere occidentale din Iran, stârneşte împotrivire în rândul
clasei de mijloc şi al clerului şiit.
După 1945, Iranul este sprijinit de
Statele Unite ale Americii şi de Marea Britanie, care în 1941 îl aduseseră la
putere pe tânărul şah Muhammad Reza Pahlavi . Deoarece era o ţară loială Occidentului
şi, la vremea aceea, principalul furnizor de petrol, SUA înarmează armata
iraniană, în principal după conflictul din 1946 cu Uniunea Sovietică pentru
Azerbaidjan. Muhammad Mossadeq, care preia funcţia de prim-ministru în aprilie
1951, se opune implicării masive a Marii Britanii în comerţul cu petrol şi
naţionalizează Compania Petrolieră Anglo-Iraniană (CPAI). Şahul fuge din ţară
din cauza luptelor pentru putere care au urmat, însă revine în august 1953 şi
îl răstoarnă pe Mossadeq şi Frontul Naţional Tudeh cu ajutorul Agenţiei
Centrale de Investigaţii a SUA. Se restabileşte CPAI şi, până în 1957, se
instituie legea marţială. Începând din 1960, printr-un program de reforme,
şahul încearcă să recâştige controlul asupra ţării şi să tempereze opoziţia crescândă.
În ianuarie 1963, el instituie aşa-zisa Revoluţie albă; marii
proprietari sunt deposedaţi de pământuri şi încep campanii pentru reducerea
analfabetismului şi pentru emanciparea femeilor. De toate acestea beneficiază
în primul rând populaţia urbană. Stilul occidental de trai al şahului,
legăturile politice ale acestuia cu Vestul, corupţia şi neglijarea tradiţiilor
islamice îl îndepărtează treptat pe conducător de poporul său. După anii 1960,
când prim-ministru e Amir Abbas Hoveida, se adoptă o politică din ce în ce mai
autoritară. Oponenţii regimului sunt torturaţi de către poliţia secretă, SAVAK,
iar din 1975 se instituie sistemul unipartit. În 1978, şahul încearcă să
modereze opoziţia masivă care se crease încă în 1977, promiţând reforme mai
ample. Poziţia lui este însă subminată de valul de demonstraţii ale maselor,
mai ales în oraşele sfinte şiite, care îl sprijină pe marele ayatollah Ruhollah
Khomeini, în jurul căruia se consolidase opoziţia islamică în Iran. În
septembrie 1978, Khomeini începe, din exil, să propovăduiască războiul fără
compromisuri împotriva şahului şi Revoluţia islamică; evenimentele nu mai pot
fi stăvilite. Clasa aristocrată din jurul şahului îşi expediază bunurile în
străinătate, iar valul de greve ale muncitorilor duce la stagnarea producţiei
de petrol. Guvernul militar format în noiembrie nu mai poate controla situaţia.
La Paris, Khomeini se aliază cu Frontul Naţional moderat din opoziţie şi
împreună proclamă obiectivul comun al republicii islamice. Pe 16 ianuarie 1979,
şahul este silit să părăsească ţara, iar ayatollahul Khomeini se întoarce de la
Paris, fiind întâmpinat la Teheran de mulţimile entuziaste. Aşa începe
Revoluţia iraniană.
Iranul după Revoluţia islamică de la 1979
Sub ayatollahul Khomeini, forţele
islamice dure conduceau revoluţia şi ţara. O oarecare liberalizare începe abia
după moartea sa. Reformiştii tradiţionalişti şi cei moderaţi continuă să se
confrunte pentru a determina viitorul ţării.
Pe 1 aprilie 1979, Khomeini proclamă
Republica Islamică Iran, însă nu se impune imediat ca lider politic al
acesteia. La început, în funcţia de preşedinte sunt aleşi politicienii moderaţi
din opoziţie, dar revoluţia atinge apogeul în noiembrie, odată cu ocuparea
ambasadei Statelor Unite ale Americii de la Teheran de către studenţi şi cu
victoria Partidului Republican Islamic, strict religios, în alegerile
parlamentare din mai 1980. Viaţă publică este din nou islamizată, odată cu
introducerea unor aspecte ale legii islamice (sharia) - portul
obligatoriu al vălului pe cap de către femei, revendicat de tradiţionalişti -
şi opoziţie faţă de Statele Unite ale Americii. Khomeini şi capii clerului
radical (mollahii) obligă treptat forţele moderate scindate să părăsească
guvernul sau să se exileze. Războiul iraniano-iraqian, început de Iraq în
septembrie 1980, aduce victoria finală pentru mollahi. Chiar şi oponenţii
acestora participă la apărarea ţării, pe care Khomeini o organizează cu
ajutorul fanaticilor Păzitori ai Credinţei. În 1988, Iranul acceptă
încetarea focului, mediată de ONU. Între timp, exemplul revoluţiei islamice
inspiră grupările din alte ţări, mai ales gruparea Hezbollah din Liban.
Abia după moartea ayatollahului Khomeini
la 3 iunie 1989 începe o scădere a tensiunii interne. Lider spiritual devine
ayatollahul Ali Khamenei, care a fost şi preşedinte în 1981-1989 şi continuă să
reprezinte puterea conservatoare a mollahilor. Însă funcţia de preşedinte este
preluată de pragmaticul Ali Akbar Rafsanjani, care diminuează tensiunile şi
reînnoieşte colaborarea economică cu Occidentul. Mohammed Khatami,
reprezentantul Islamului moderat, care devine preşedinte în 1997, este
considerat de mulţi reformişti ca speranţă a ţării, deşi duce o luptă continuă
pentru putere cu instituţiile dominate de conservatori. Legea împotriva torturii
aprobată de parlament este respinsă în iunie 2002 de către Consiliul Protector.
După 2004, Statele Unite ale Americii fac presiuni diplomatice asupra Iranului,
din cauza politicii nucleare a acestuia; guvernul Statelor Unite ale Americii
insistă să obţină garanţii că Iranul nu va dezvolta arme nucleare.
Ayatollahul
Ruhollah Khomeini, descriind programul pentru instituirea unui guvern islamic
Datoria noastră este să muncim pentru a
instaura un guvern islamic. Prima noastră activitate pentru acest lucru este
propovăduirea cauzei; aşa trebuie să înceapă. Întotdeauna a fost anume aşa, în
toată lumea. Un grup de oameni se adună, discută, ia decizii, apoi începe să-şi
promoveze ideile. Treptat, numărul oamenilor care gândesc la fel va creşte,
până când, în final, aceştia devin suficient de puternici încât să influenţeze
un stat mare, chiar să-l înfrunte şi să-l învingă.
Afghanistanul până la războiul civil
Guvernarea centrală eficientă în
Afghanistan a fost împiedicată, pentru o lungă perioadă de timp, de o cultură
tribală puternică. Monarhia este abolită în 1973. În 1979, Uniunea Sovietică
invadează ţara pentru a sprijini regimul de stânga, fapt ce a dus la o ocupaţie
sângeroasă şi la război civil.
Din 1933, Afghanistanul, o ţară cu
structuri tribale tradiţionale şi autonome, a fost condus de Mohammad Zahir
Shah, cu toate că puterea aparţinea de fapt celor trei unchi ai săi, fraţi ai
şahului Nadir, care fusese asasinat în 1933. Eforturile lor de a centraliza
puterea eşuează din cauza rezistenţei triburilor. Însă, din 1953,
prim-ministrul Sardar Mohammad Daud-Han, cumnatul şahului, reuşeşte să
introducă reforme sociale cu sprijinul Uniunii Sovietice. După ce Daud este
eliminat, în 1963, forţele politice moderate instaurează monarhia
constituţională în 1964, iar în 1965 au loc pentru prima dată alegeri
parlamentare libere.
Pe 17 iulie 1973, Daud îl destituie pe
rege printr-o lovitură de stat şi proclamă republica. Ca prim-ministru, el
promovează un program prudent de reformare a agriculturii şi de naţionalizare a
băncilor. Îşi asigură sprijinul lumii arabe, iar în februarie 1977 instituie un
regim prezidenţial autoritar. Apoi, în aprilie 1978, Partidul Popular Democrat
de orientare comunistă organizează o lovitură de stat cu ajutorul armatei, îl
asasinează pe Daud şi proclamă Republica Democrată Afghanistan sub conducerea
prim-ministrului Nur Mohammad Taraki. Noua republică are legături strânse cu
Uniunea Sovietică.
În 1979, tendinţa laică a stângii
guvernamentale duce la o revoltă a triburilor şi facţiunilor armatei, provocând
anarhie în multe regiuni ale ţării. În aceste condiţii, noul prim-ministru,
Hafizullah Amin cere ajutorul Uniunii Sovietice. Trupele sovietice intră în
Afghanistan pe 27 decembrie 1979 şi contribuie la accederea lui Babrak Karmal,
politicianul loial exilat, la funcţiile de şef al statului şi al guvernului. Cu
toate că noul guvern respectă în general tradiţiile islamice şi afghane, se
formează imediat grupuri islamice şi naţionaliste care se opun ocupaţiei
sovietice. Cunoscute sub numele de mujahedini, aceste grupări încep un
război de gherilă împotriva regimului de la Kabul şi a trupelor sovietice.
Luptătorii de gherilă erau sprijiniţi financiar şi militar de SUA şi de multe
ţări arabe.
Aghanistanul din 1979 până în prezent
După retragerea cu pierderi mari a
trupelor sovietice, grupările islamice se luptă între ele. La început,
mujahedinii domină ţara, fiind urmaţi apoi de talibani. Aceştia sunt înlăturaţi
de la putere în 2001-2002.
Consiliul triburilor afghane se
dovedeşte a fi inapt de a conduce, ca şi guvernul, iar regiunile muntoase devin
centrul rezistenţei islamice radicale, care avea legături strânse cu Pakistanul
şi cu grupările fundamentaliste clandestine. Până în 1983, 20% din populaţie
fuge în ţările vecine, mai ales în Pakistan; iniţiativele de pace ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite nu reuşesc să stopeze aceste conflicte.
Atrocităţile comise de ambele tabere distrug perspectivele unui acord de pace.
Ca răspuns la presiunea sovietică, în 1986 Babrak Karmal este înlocuit cu Sayid
Mohammad Najibuilah ca secretar general al Partidului Popular Democrat, iar în
1987 acesta devine preşedinte şi încearcă o politică de reconciliere naţională.
Ţinând cont de creşterea rapidă a puterii mujahedinilor, islamici radicali,
Uniunea Sovietică, care se afla deja sub conducerea lui Mihail Gorbaciov, îşi
retrage trupele în 1988-1989, conform unui tratat de pace negociat la Geneva.
Odată cu plecarea trupelor sovietice,
puterea lui Najibuilah se prăbuşeşte. După o încercare de lovitură de stat în
1990, este izgonit din Kabul de mujahedini în aprilie 1992. Noul guvern mujahedin,
cu Sebghatullah Mujaddedi ca şef al statului şi Gulbuddin Hekmatyar ca
prim-ministru, nu este însă recunoscut de către grupările de rezistenţă din cea
mai mare parte a ţării, iar războiul civil continuă. În septembrie 1996,
gruparea islamistă talibană cucereşte Kabulul şi instituie un regim de teroare
care impune prin forţă o formă fundamentalistă de islamism, şi permite
fabricarea opiului în Afghanistan, ajungând la 75% din producţia totală a
lumii. Războinicii din nord, cunoscuţi drept Alianţa Nordului, se opun
încercărilor talibane de a cuceri restul ţării. În 1997-1998, talibanii conduşi
de mollahul Omar expulzează organizaţiile occidentale de caritate şi declară
sprijin făţiş teroriştilor islamişti, mai ales lui Osama bin Laden. În august
1998, după un atac al talibanilor asupra ambasadelor Statelor Unite ale
Americii de la Nairobi şi Dar es Salaam, SUA lansează atacuri aeriene împotriva
taberelor teroriste din Afghanistan. După 11 septembrie 2001, când talibanii
refuză să se supună cererii de extrădare a lui Osama bin Laden înaintate de
SUA, trupele americane şi cele britanice, împreună cu armata Alianţei Nordului,
sub conducerea generalului uzbec Abdul Rashid Dostum, lansează o contraofensivă
puternică. Kabulul este astfel recucerit pe 13 noiembrie 2001, iar talibanii
sunt forţaţi să se retragă spre graniţa cu Pakistanul.
Trupele NATO rămân în ţară pentru a
sprijini guvernul preşedintelui Hamid Karzai, care încearcă să împace toate
părţile aflate în conflict.
Hamid Karzai
Hamid Karzai a studiat relaţiile
internaţionale în India. În anii 1990, a fost ministru adjunct de externe în
două guverne mujahedine. Ca şef al statului, el promite să oprească producţia
de opiu şi să asigure drepturi femeilor. Guvernul său nu s-a impus încă în
principalele oraşe şi depinde de prezenţa militară internaţională. Adjunctul
său, Hadji Abul Kadir, a fost asasinat la Kabul în iulie 2002, el însuşi
supravieţuind unui atentat în septembrie a aceluiaşi an. Numit întâi preşedinte
interimar, câştigă alegerile din noiembrie 2004 şi obţine un nou mandat.
