VII.22. Pakistan şi India
DUPĂ 1947
În 1947, după războiul victorios de
independenţă împotriva stăpânirii coloniale britanice, India şi Pakistan se
conturează ca state autonome. Pretenţiile ambelor state pentru regiunea Kashmir
duc la un conflict permanent, atât politic, cât şi militar. În timp ce India se
dezvolta ca democraţie parlamentară, Pakistanul era condus de un guvern militar
autoritar. În 1971, tensiunile religioase determină separarea Pakistanului de
Est, numit în continuare Bangladesh.
Pakistan şi Bangladesh
În 1947, Pakistan devine stat musulman
independent pe subcontinentul indian. În 1971, partea de est a ţării se separă,
fiind numită Bangladesh.
În timp ce India lupta pentru
independenţă, Muhammad Ali Jinnah cerea stat separat pentru minoritatea
musulmană. Luptele sângeroase dintre hinduşi şi musulmani duc la divizarea
subcontinentului şi la migrarea minorităţilor hinduse şi musulmane. Regiunile
predominant musulmane din ambele părţi ale Indiei hinduse - Pakistanul de Est
(Bangladeshul de azi) şi Pakistanul de Vest - formează statul Pakistan, un
dominion al Comunităţii Britanice a Naţiunilor. Jinnah devine primul preşedinte
al ţării.
Situaţia politică se caracterizează prin
tensiunile dintre adepţii laicismului şi cei ai islamismului politic pentru
controlul regiunii, care culminează cu mişcările de secesiune din interiorul
ţării şi cu conflictul cu India pentru Jammu şi Kashmir. În 1958, când situaţia
se înrăutăţeşte, generalul de orientare laică Muhammad Ayub Khan preia puterea
prin forţă, obţinând stabilitate prin impunerea legii marţiale. Promovează o
politică echilibrată în raport cu blocurile Războiului Rece, iar din 1965
relaţiile cu India sunt mai puţin tensionate.
Primele alegeri libere din Pakistanul de
Est sunt câştigate de Liga Awami cu o majoritate covârşitoare. Sub conducerea
şeicului Mujibur Rahman, liga revendică autonomia regiunii. Pe 26 martie 1971,
când Rahman proclamă Republica Populară Independentă Bangladesh, guvernul
pakistanez răspunde prin forţă. Sprijinul militar al Indiei asigură
independenţa Bangladeshului, de atunci aici guvernele democratice alternând cu
regimurile militare. Devastată de inundaţii, ţara este printre cele mai sărace
din lume. În 1971, după secesiunea Bangladeshului, Pakistanul de Vest devine
Pakistan; în 1974 stabileşte relaţii cu Bangladeshul. Până în 1977, dictatura
lui Zulfikar Ali Bhutto garantează laicismul ţării, însă generalul Zia ul-Haq
preia puterea prin lovitură de stat, urmărind islamizarea societăţii. Deşi
tensiunile dintre forţele laice şi cele islamice nu contenesc, în 1985 se
reintroduc alegerile libere. Benazir Bhutto, prim-ministru în 1988-1990 şi
1993-1996, este prima femeie cu funcţie înaltă în lumea musulmană. Generalul
Pervez Musharraf vine la putere după o răsturnare de guvern paşnică în 1999. Începând
cu 2001 e principalul aliat al SUA în regiune, încercând să tempereze opoziţia
islamică internă.
India
De la obţinerea independenţei în 1947,
India trece printr-un proces de modernizare laică, iar viaţa politică este
dominată de dinastia politică Nehru-Ghandi. În ciuda numeroaselor conflicte,
statul multietnic rămâne a fi una dintre democraţiile lumii.
La scurt timp după obţinerea
independenţei, Pakistanul musulman se desparte de India, însă majoritatea celor
566 de principate ale subcontinentului devin parte a noului stat indian. Lupta
împotriva sărăciei şi integrarea diverselor grupuri etnice erau obiectivele
cele mai imperioase ale ţării, alături de îndelungatul conflict cu Pakistanul
pentru regiunea Kashmir. Din punct de vedere social, ţara oscilează între
modernizare şi hinduismul tradiţional. Pe 30 ianuarie 1948, Mahatma Gandhi este
asasinat de un fanatic hindus, iar Jawaharlal Nehru, care din 1946 deţinea
funcţia de prim-ministru, devine prima figură politică a ţării. Nehru
promovează direcţia socialistă, lansând planuri cincinale pentru modernizarea
ţării, înapoiată din punct de vedere economic. Tulburările frecvente din regiuni
şi războiul sino-indian din 1962-1963 duc la pierderea unor provincii de
graniţă. După moartea lui Nehru în mai 1964, Lai Bahadur Shastri preia puterea.
Acesta moare în timpul mandatului, în 1966, iar Indira Gandhi, fiica lui Nehru,
devine prim-ministru. Ea continuă politica tatălui ei, însă oscilează între
delegarea şi centralizarea puterii. Gandhi susţine cauza războiului
indo-pakistanez din 1971, obţinând sprijin de la Uniunea Sovietică, Franţa şi
Marea Britanie, la Consiliul de Securitate al ONU. În 1977 este demisă din
funcţie, însă în 1984 recâştigă puterea prin alegeri. Când în iunie 1984 ordonă
acţiuni militare împotriva radicalilor sikh care se baricadaseră în templul
Amritsar timp de doi ani, Indira Gandhi este asasinată de către propriile ei
gărzi de corp sikh. Fiul său, Rajiv Gandhi, ajunge la guvernare, însă este ucis
în 1991 în urma unui atac cu bombă.
Radicalizarea evidentă a hinduismului
politic, mişcările separatiste, calamităţile naturale, opunerea locală faţă de
proiectele de construire a barajelor şi scandalurile de corupţie duc la revolte
repetate în ţară începând cu anii 1990. În 2004, Manmohan Singh devine
prim-ministru, primul nehindus care conduce guvernul Indiei.
Conflictul din
Kashmir
India şi Pakistan continuă să îşi dispute
dreptul asupra regiunii Kashmir; situată în partea de nord a subcontinentului
indian. Încă din 1846, regiunea locuită majoritar de musulmani fusese condusă
de hinduşi. În 1947, Conducătorii Kashmirului optează pentru aderarea la
Uniunea Indiană. Încă din 1951, în ciuda medierii ONU, conflictele violente
crescânde pentru regiune, alimentate de revolte ale rebelilor musulmani
susţinuţi de Pakistan, culminează cu un război în 1965. Chiar dacă cele două
ţări rămân în dialog, conflictul a declanşat o cursă a înarmării, ambele state
anunţând în 1998 că deţin arme nucleare.
