VII.7. Marea Britanie: de la Commonwealth la Uniunea Europeană
DUPĂ 1945
Deşi îşi pierde poziţia de superputere,
Regatul Unit al Marii Britanii participă după 1945 la reorganizarea globală. Ca
aliat apropiat al Statelor Unite ale Americii, regatul s-a aflat pe plan
politic în opoziţie faţă de Uniunea Sovietică în procesul împărţirii Europei şi
a lumii. Marea Britanie se numără printre membrii fondatori ai Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi este membru permanent al Consiliului de Securitate.
Procesul decolonizării a determinat modificări fundamentale ale ţării şi ale
politicii sale externe. Din 1973, Marea Britanie este un membru critic, dar
activ al Comunităţii Europene.
Transformarea în putere globală
După 1945, politica externă a Marii
Britanii este marcată de confruntarea din perioada Războiului Rece şi de
decolonizare.
Winston Churchill, premierul Marii
Britanii până în iulie 1945, a avut un rol decisiv în conferinţele din timpul războiului
ale Puterilor Aliate şi a menţinut o atitudine fermă faţă de partenerul de
atunci, Iosif Stalin. La Conferinţa de la Potsdam de după război, Aliaţii ajung
la un consens cu privire la împărţirea zonelor de ocupaţie, însă foarte curând
începe politica de conflicte a Războiului Rece. Britanicii nu mai au aceeaşi
putere de manevră în umbra noilor superputeri - SUA şi URSS. Datoriile
provocate de război apropie ţara de SUA, faţă de care avea deja sentimentul
unui angajament, datorită relaţiei speciale determinate istoric şi cultural. Ca
membru fondator al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi aliat, Marii Britanii i se
acordă o poziţie permanentă în Consiliul de Securitate al ONU.
În 1945, posesiunile britanice
cuprindeau încă a patra parte din suprafaţa globului. Cu toate acestea, în
1947, India, bijuteria imperiului, primise deja independenţa, aproape toate
coloniile britanice întrerup legăturile cu fosta ţară mamă în următorii 20 de
ani. Ele rămân unite prin Commonwealth-ul Britanic al Naţiunilor, numit
ulterior Commonwealth-ul Naţiunilor. Până astăzi, monarhul britanic conduce
Commonwealth-ul, deşi poziţia sa nu implică nici o autoritate politică.
Gradul de limitare a influenţei
internaţionale a Londrei s-a demonstrat îndeosebi în Criza din Suez din 1956. Împreună
cu Franţa, Marea Britanie ocupă Canalul Suez după naţionalizarea acestuia de
către preşedintele egiptean Nasser. Operaţiunea eşuează în urma împotrivirii
hotărâte a sovieticilor şi americanilor. Politica nu mai era posibilă fără
ambele superputeri.
Elisabeta II
Născută în 1926, prinţesa Elisabeta se
căsătoreşte cu Philip Mountbatten, căruia i se acordase titlul de Duce de
Edinburgh în 1947. Îşi urmează tatăl la tron, pe George VI, în 1952. Regina
Elisabeta II se află de jumătate de secol în fruntea monarhiei britanice şi,
prin urmare, a celor 53 de state membre ale Commonwealth-ului Naţiunilor.
Regina este expresia continuităţii într-o perioadă în care Marea Britanie a
cunoscut transformări fundamentale.
Dezvoltarea economică postbelică
După 1945, în Marea Britanie se
înfăptuiesc reforme sociale şi economice extinse, în scopul de a remedia
problemele provocate de război. Implicarea economică şi politică şi cooperarea
cu Europa sunt în creştere.
După Al Doilea Război Mondial, în Marea
Britanie apare un consens naţional pentru condiţii de viaţă mai bune, care
permite restructurarea politică şi socială fundamentală a statului. În 1945,
noul guvern laburist ales, condus de premierul Clement Attlee. instituie un
program extins de reforme pentru prosperitatea statului, între care se numără
introducerea unui serviciu de sănătate naţional gratuit şi a unei asigurări
pentru şomeri. Banca Angliei se naţionalizează în 1946, apoi telecomunicaţiile,
aviaţia civilă, sectoare majore ale energiei şi transporturilor, iar în 1949,
industriile fierului şi oţelului. Are loc însă un recul în 1951, când Churchill
revine pentru cel de-al doilea mandat de premier. Acesta şi succesorii săi
conservatori se îndreaptă din nou către liberalismul economic, ceea ce a
însemnat întreruperea temporară a reformelor pentru un stat al bunăstării
sociale şi favorizarea reprivatizării.
Datorită legăturilor economice strânse
cu naţiunile Commonwealth-ului şi intereselor sale internaţionale care se
extindeau dincolo de Europa, Marea Britanie rămâne iniţial în afara
nou-înfiinţatei Comunităţi Europene. Cu toate acestea, pentru a-şi extinde
contactele economice şi comerţul pe continent, Marea Britanie devine membru
fondator al Asociaţiei Europene a Liberului Schimb în 1960, care nu putea
concura însă cu succesul economic al întregului grup european, astfel că Marea
Britanie alege în 1973 să intre în Comunitatea Europeană, după ce prima
încercare din 1963 fusese respinsă de preşedintele francez de Gaulle.
Legăturile militare şi politice cu Europa şi cu Statele Unite ale Americii erau
garantate de apartenenţa la NATO.
Asociaţia
Europeană a Liberului Schimb
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(AELS) se înfiinţează la Stockholm pe 4 ianuarie 1960, cu scopul de a promova
dezvoltarea şi prosperitatea în ţările membre, relaţiile comerciale şi
cooperarea economică în Europa de Vest şi în lume. Membrii săi fondatori sunt
Austria, Danemarca, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Suedia şi Elveţia.
Mai târziu li se alătură Finlanda, Islanda şi Liechtenstein. Deoarece Austria,
Danemarca, Finlanda, Marea Britanie, Portugalia şi Suedia au aderat între timp
la Uniunea Europeană, AELS cuprinde acum numai patru state. Cu excepţia
Elveţiei, statele membre AELS au format Zona Economică Europeană în 1994,
pentru a activa pe piaţa unică împreună cu statele membre UE.
Politica internă a Marii Britanii din anii 1960 până în prezent
În anii 1960, Marea Britanie cunoaşte o
perioadă de relativă prosperitate economică. După aceea, ţara este marcată de o
criză economică îndelungată.
Marea Britanie, locul de naştere al
industrializării, îşi pierduse încă din 1900 rolul de lider în industrie şi
tehnică în faţa competiţiei europene şi americane. Însă cum Londra era atunci
centrul înfloritor al comerţului mondial, britanicii nu-şi ajustaseră politica
economică în conformitate cu această dezvoltare. În anii 1960, când lira
continuă să scadă, rădăcinile crizei economice devin tot mai vizibile: economia
britanică era pe punctul de a se prăbuşi din cauza mijloacelor de producţie
învechite, a pierderilor din producţie cauzate de greve numeroase şi a
extinderii exagerate a bugetului determinată de creşterea constantă a
cheltuielilor sociale.
Începând din 1979, noul premier
conservator ales, Margaret Thatcher, iniţiază politici economice liberale
stricte. Acestea includeau retragerea statului din economie, extinderea
privatizării şi reducerea impozitelor, însă şi reducerea drepturilor
muncitorilor şi a ajutoarelor sociale acordate de stat. În consecinţă, inflaţia
se diminuează, iar rata investiţiilor creşte, însă foarte multe companii intră
în faliment. Numărul de şomeri atinge recordul de trei milioane în august 1982,
iar deosebirile dintre venituri devin tot mai pronunţate. Cu o popularitate în
scădere în faţa electoratului, Partidul Conservator protestează vehement la
începutul anilor 1990, când începe altă recesiune, iar Thatcher doreşte să
introducă o taxă unică pe cap de locuitor, în pofida împotrivirii întregii
populaţii. În 1990, partidul îl alege pe John Major ca succesor al acesteia în
funcţia de premier, însă privatizarea sistemului feroviar, a serviciilor
poştale şi a mineritului de cărbune implementate de acesta nu îi aduc mai multă
popularitate. În 1992, valoarea lirei scade din nou dramatic, forţând Marea
Britanie să iasă din Sistemul Monetar European, care controlează stabilitatea
monetară în Europa.
Alegerile parlamentare din 1997 se
încheie cu victoria răsunătoare a Partidului Laburist condus de Tony Blair.
Noul premier aflat în fruntea partidului, pe care îl numeşte Noii Laburişti,
încearcă să găsească o a treia cale pentru a conduce ţara, una care să ţină
cont în mod egal de libertatea sistemului de afaceri şi de necesităţile
sociale. Tony Blair este reales în 2001 cu o majoritate covârşitoare. În mai
2005, el devine cel dintâi prim-ministru din istorie care câştigă un al treilea
mandat.
Margaret Thatcher
Chimista şi avocata Margaret Thatcher a
fost membru conservator în Camera Comunelor din Parlament în 1959-1992. Devine
lider al opoziţiei în 1975, apoi premier în 1979-1990; din 1992 a intrat în
Camera Lorzilor ca Baroneasa Thatcher de Kesteven. Datorită politicii şi
hotărârilor sale inflexibile, a fost numită Doamna de Fier. Termenul thatcherism desemnează
reducerea implicării economice şi sociale a statului şi cedarea puterii
liberilor întreprinzători în bătălia împotriva inflaţiei.
Politica externă a Marii Britanii din anii 1960 până în prezent
Scepticismul Marii Britanii faţă de
Comunitatea Europeană a persistat şi după aderare. Politica externă este
marcată de relaţiile cu Statele Unite ale Americii.
Încă din 1960, la scurt timp după
înfiinţarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, Marea Britanie solicită
aderarea la Comunitatea Economică Europeană (CEE). Cererea a fost respinsă de
două ori din cauza votului negativ al Franţei, Marea Britanie devenind membră
abia în 1973. În acel moment însă, dezvoltarea cunoscută de membrii CEE în urma
introducerii pieţei libere deja stagnase. În schimb, explozia din 1973 a
preţului petrolului şi criza economică rezultată pun frâne dezvoltării
economice. În consecinţă, apartenenţa la CEE a avut foarte puţine efecte
pozitive pentru Marea Britanie. În 1984, premierul Thatcher reuşeşte să obţină
o reducere considerabilă a contribuţiilor de membru ale Marii Britanii către
comunitate.
Relaţiile dintre Marea Britanie şi
Comunitatea Europeană rămân conflictuale şi în perioada următoare. Criticile
ating punctul maxim după ce Uniunea Europeană interzice importul de carne de
vită din Marea Britanie în 1996, din cauza numărului mare de animale infestate
cu ESB de pe insulă. Respingerea ideii de a primi ordine de la Bruxelles este
în general motivul scepticismului faţă de Uniune. Cu toate acestea, stabilirea
de relaţii strânse cu Europa continuă. O dovadă a acestui fapt este Eurostar,
tunelul feroviar de sub Canalul Mânecii, care leagă Marea Britanie de Franţa,
terminat în 1994. Guvernul britanic a renunţat la finanţarea proiectului, însă
un consorţiu internaţional a garantat terminarea acestuia.
Pe lângă implicarea europeană, relaţia
istorică pe care o are cu Statele Unite ale Americii este o altă caracteristică
a politicii externe britanice. Informaţiile transmise de americani prin satelit
i-au ajutat pe britanici să câştige în 1982 războiul cu Argentina pentru
Insulele Falkland, o colonie britanică. Ca aliat principal, Marea Britanie a
sprijinit Statele Unite ale Americii în acţiunile militare împotriva Iraqului.
ESB
Encefalopatia spongiformă bovină (ESB),
denumită de obicei boala vacii
nebune, este o maladie care determină modificări în creier. Folosirea
cadavrelor de oi infestate pentru alimentarea animalelor a permis transmiterea
maladiei la bovine şi, în final, şi la oameni. Boala a apărut pentru prima dată
în Marea Britanie în 1986. Interzicerea importului de carne de vită din Marea
Britanie de către Uniunea Europeană a determinat o criză acută a creşterii
vitelor. Până acum, numai controlul asupra hranei pentru animale, adică
interzicerea în 2000 a folosirii cadavrelor de oi, s-a dovedit eficient în lupta
împotriva ESB.
