VII.6. Elveţia
Sistemul de guvernământ tradiţional
stabil al Elveţiei se bazează pe consens, pe democraţie cu participare directă
şi pe federalism. Elveţia este una dintre cele mai bogate ţări din lume
datorită sistemului bancar şi a sectorului de servicii. Relaţiile cu Uniunea
Europeană sunt strânse, însă Elveţia continuă să respingă aderarea.
Dezvoltarea economică şi critica de după Al Doilea Război Mondial
După Al Doilea Război Mondial, Elveţia
cunoaşte o dezvoltare economică rapidă. Băncile care au cooperat cu naziştii în
timpul războiului au fost aspru criticate.
Ca stat neutru, Elveţia şi-a dizolvat
partidele politice de extremă dreaptă şi stângă şi nu a participat activ la Al
Doilea Război Mondial, cu toate că a fost obligată să întreţină relaţii
comerciale cu puterile Axei. Capacitatea de producţie a rămas în mare parte
intactă. Acest lucru a înlesnit dezvoltarea economică rapidă a ţării după
război. Elveţia a reuşit să obţină unul dintre cele mai ridicate venituri pe
cap de locuitor din lume, un grad scăzut al şomajului şi al deficitului
bugetar. Sectorul serviciilor joacă un rol din ce în ce mai important,
sectoarele sale principale de afaceri fiind băncile şi asigurările, dar şi
turismul. Elveţia şi-a menţinut o neutralitate strictă, rămânând în afara ONU
(până în 2002) şi a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, deşi a decis
să intre în Organizaţia Europeană pentru Cooperare şi Dezvoltare.
În calitate de centru financiar,
Elveţia, care îşi datorează poziţia de lider confidenţialităţii stricte a
băncilor, neutralităţii şi securităţii conturilor elveţiene secrete, a
cunoscut critici la sfârşitul războiului. Naziştii îşi mutaseră în Elveţia o
mare parte a valorilor furate în timp ce se aflau la putere, iar băncile
elveţiene au avut destule profituri de pe urma crimelor acestora.
În 1946, bunurile germane rămase au fost
transmise Aliaţilor pentru despăgubiri. În urma tratatelor cu Polonia şi
Ungaria din 1949, bunurile au revenit moştenitorilor victimelor din aceste ţări.
În 1962 s-a aprobat o lege pentru a forţa băncile să furnizeze informaţii
despre averile rămase ale persoanelor persecutate de regimul nazist şi să le
restituie. În 1995, Elveţia a fost acuzată din nou că a profitat de pe urma
contrabandei cu bunuri furate. În replică, guvernul elveţian a instituit o
comisie internaţională de experţi pentru a cerceta cazul, însă presiunea
străină a fost atât de mare, încât plăţile s-au făcut înainte de a se termina
investigaţia. În ciuda acestui proces, atitudinea de compromis a băncilor a
prejudiciat întrucâtva reputaţia Elveţiei. Politica pentru refugiaţi a Elveţiei
din timpul războiului a fost şi ea criticată. Aproape 25.000 de evrei au fost
întorşi de la graniţa elveţiană în Germania. În 1996, preşedintele
confederaţiei, Ruth Dreyfuss, a cerut scuze în numele Elveţiei pentru
atitudinea de atunci faţă de evrei.
Sistemul politic şi neutralitatea
Elveţia rămâne un stat federal
parlamentar cu 26 de cantoane fidele neutralităţii. Deciziile politice se iau
prin consens.
Constituţia federală adoptată de Elveţia
în 1848 a rămas valabilă până în 1999, cu o singură revizuire în 1874; constituţia
cea nouă a intrat în vigoare în 2000. Din 1959-1960, Elveţia a fost o
democraţie a concordanţei sau a consensului, în care cât mai multe partide,
asociaţii şi grupuri sociale sunt incluse în procesul politic şi în deciziile
luate prin acord. Acest principiu reprezintă baza Consiliului Federal. După
aşa-numita Formulă magică, acesta este compus din reprezentanţi a patru
partide, care caută împreună soluţii politice. Acest sistem de guvernare este
foarte stabil datorită lipsei totale a opoziţiei. Guvernul naţional are însă
autoritate numai în 22 de cantoane, acestea fiind dependente de democraţia a
3000 de municipalităţi, astfel că deciziile luate de sistemul federal şi cele
luate de cantoane pot fi contradictorii. De exemplu, în 1971, femeilor li s-a
acordat dreptul la vot la nivel federal, însă femeile din Appenzell au reuşit
să voteze în cantonul lor abia în 1990.
Populaţia elveţiană are o tradiţie
îndelungată a votului direct cu privire la probleme importante, în spaţii
deschise, îndeosebi în unele cantoane montane, unde cetăţenii votează prin
ridicarea mâinii. Un astfel de vot a avut loc în cazul schimbării constituţiei.
La fel, elveţienii au decis prin referendum în 1992 să nu adopte sistemul
monetar european, să nu intre în Uniunea Europeană în 2001 şi să adere la
Organizaţia Naţiunilor Unite în 2002. Deşi Elveţia se numără printre membrii
fondatori ai Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, înfiinţată în 1960,
apartenenţă care nu intră în conflict cu principiul politic al neutralităţii
ei, majoritatea cetăţenilor Elveţiei au simţit că apartenenţa la UE ar însemna
integrarea politică în comunitatea naţiunilor europene. Elveţia are deja
legături economice puternice cu Uniunea Europeană prin contracte bilaterale,
cum ar fi acordul cu privire la tranzitarea Alpilor pentru maşinile de mare
tonaj, însă abandonarea neutralităţii tradiţionale este respinsă de majoritatea
cetăţenilor.
Formula magică
Formula magică, aplicată din 1953,
face referire la alcătuirea îndelungată a Consiliului Federal al Elveţiei: câte
doi membri ai partidelor Liberal, Creştin-Democrat, Social-Democrat şi Popular.
Astfel, posturile de miniştri se împart între membrii celor patru partide
principale. Formula s-a modificat în 2003, când, după succesele din alegeri,
Partidul Popular a cerut încă un loc în consiliu, obligându-i pe
creştin-democraţi să renunţe la un post de ministru.
