VII.4. Germania
DUPĂ 1945
Chiar şi după înfrângerea regimului
nazist, Germania era privită drept placa turnantă a Europei. Datorită
potenţialului său economic şi poziţiei strategice, ea devine un spaţiu de
competiţie intensă între Vest şi Est. Faptul determină împărţirea ţării în
două. Centrul simbolic al Războiului Rece era Berlinul, un oraş controlat
parţial de forţele vestice în mijlocul zonei de ocupaţie sovietică. În 1989,
căderea Zidului Berlinului la Poarta Brandenburg devine simbolul sfârşitului
sistemului de stat comunist.
Ora zero
După capitularea forţelor armate
germane, dominaţia fascistă ia sfârşit. Consecinţele politicii de distrugere
naziste, dar şi foametea şi exodul populaţiei, marchează primii ani de după
război.
Reconstrucţia politică a Germaniei se
afla în sarcina Aliaţilor. Aceştia fuseseră deja de acord să împartă teritoriul
şi capitala în patru zone de ocupaţie, să creeze un Consiliu de Control al
Aliaţilor şi să demilitarizeze şi denazifice ţara. Austria redevine republică
separată, însă i se acordă suveranitate doar după zece ani, sub administraţia
Aliaţilor. Saarland intră sub control francez, iar zona de la est de râurile
Oder şi Neisse este transferată Poloniei, care intră sub control sovietic. În
Regiunea Sudetă, anexată la Cehoslovacia, populaţia de origine germană care nu
izbutise să emigreze este strămutată.
Două dintre componentele importante ale
demilitarizării Germaniei sunt dizolvarea armatei şi a statului prusac.
Denazificarea culminează cu procesele de la Nürnberg asupra naziştilor, pentru
crimele comise sub Hitler. Foarte curând încep criticile la adresa practicilor
diferite ale Aliaţilor. În spaţiul sovietic, denazificarea era legată de
reforma politică. După 1946, fiecare neamţ din zonele vestice trebuia să
completeze un formular de inspecţie politică. Numeroşi criminali de război
reuşesc, cu ajutorul atestatelor de deculpabilizare sau al aşa-numitelor Certificate
Persil (denumite astfel după un detergent de rufe german), să se spele
de păcate.
Reconstituirea democratică a Germaniei
de Vest începe la nivel regional. Se creează statele federale, iar în toamna
anului 1946 au loc primele alegeri. În Est, armata de ocupaţie sovietică cerea
în iunie 1945 formarea partidelor politice, dar sprijinea total Partidul
Comunist German, care era condus de imigranţi nemţi din Uniunea Sovietică ai Grupului
Ulbricht.
Consiliul de
Control al Aliaţilor
După Declaraţia de la Berlin din 6 iunie
1945, cei patru comandanţi supremi ai Forţelor Aliate preiau responsabilitatea
guvernului pentru întregirea Germaniei. Consiliul de Control nu deţinea puterea
executivă, astfel că se baza pe cooperarea conducătorilor militari din fiecare
regiune. Interesele divergente ale Aliaţilor împiedică ajungerea la un acord
pentru aproape fiecare problemă legată de demilitarizare şi denazificare. În
martie 1948, reprezentanţii sovietici se retrag din Consiliul de Control, care
nu a mai fost convocat niciodată.
Înfiinţarea celor două republici germane
În Germania, cooperarea dintre economia
planificată de la centru a spaţiului sovietic ocupat şi economia de piaţă a
celorlalte zone nu a avut loc nici în situaţiile cele mai extreme.
În timpul iernii grele din 1945-1946, în
Germania energia şi alimentele se epuizaseră. Perioada grea care urmează este
remediată oarecum de pachetele CARE (Cooperarea pentru expedieri americane în
Europa), trimise individual populaţiei germane începând din august 1946. După
eşecul sovieticilor de a furniza suficiente alimente, Aliaţii din Vest blochează
plata despăgubirilor Germaniei către Uniunea Sovietică. Propunerea din iulie
1946 a SUA de a unifica economic zonele ocupate este refuzată de Uniunea
Sovietică, deoarece aceasta suspecta că interesul era de fapt imperialismul
economic. Încă din 1945, reformele agrare şi exproprierile din spaţiul sovietic
pregătiseră terenul pentru o economie planificată centralizată. În aprilie
1946, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist din Uniunea Sovietică formează
Partidul pentru Unitate Socialistă; celelalte partide politice au fost apoi
integrate cu forţa în acest partid unic.
La 1 ianuarie 1947, americanii şi britanicii
unifică zonele ocupate. Se implementează o reformă monetară în zona unificată,
ca parte a nou-creatului Plan Marshall, pentru a contribui la refacerea Europei
distruse; pe 21 iunie 1948 se introduce noua marcă germană. Când statele din
Vest introduc marca germană în sectoarele lor din Berlin, sovieticii răspund
printr-o blocadă a oraşului. Timp de unsprezece luni, Berlinul este aprovizionat
printr-un pod aerian; 277.000 de zboruri aduc 2,3 milioane de tone de mărfuri
în oraş, înainte ca sovieticii să ridice blocada în mai 1949. Astfel, reformele
monetare au fost urmate de înfiinţarea a două state germane. În iulie 1948, Aliaţii
occidentali îi cer prim-ministrului statelor federale să organizeze alegeri
pentru constituirea unei Adunări Naţionale. În schimb, miniştrii elaborează
constituţia. Semnată la 8 mai 1948 de către Consiliul Parlamentului, constituit
din parlamentele statului federal, aceasta este aprobată de Aliaţii din Vest şi
proclamată la 23 mai 1949. În spaţiul sovietic, Camera Poporului dominată de
Partidul Unităţii Socialiste semnează în mai 1949 o schiţă de constituţie care
se pretinde aplicabilă întregii Germanii; pe 7 octombrie 1949, se înfiinţează
oficial Republica Democrată Germană.
Prin înfiinţarea celor două state
concurente, împărţirea Germaniei avea să rămână îngheţată pentru următorii 40
de ani, chiar dacă ambele tabere aveau pretenţia că vorbesc în numele
Germaniei.
Ernst Reuter
Născut în 1889, Ernst Reuter a fost
social-democrat din 1912 şi, pentru scurt timp, membru al Partidului Comunist
German. După trimiterea sa într-un lagăr de concentrare în 1933, în 1935 pleacă
în Turcia pe post de consilier. În 1947 este ales primar al Berlinului. Ca
primar, din 1950 până la moartea sa în 1953, a condus rezistenţa împotriva
Blocadei Berlinului dintre 1948 şi 1949: „Popoare ale lumii, ajutaţi acest
oraş".
Germania de Est: Perioada Ulbricht (1948-1971)
Guvernul stalinist al Germaniei de Est
se confrunta cu rezistenţa populară. Consolidarea a fost posibilă doar prin
constrângeri.
Walter Ulbricht (1893-1973), unul dintre
fondatorii Partidului Comunist German, devine primul secretar al Partidului
Unităţii Socialiste a Germaniei (PUSG) în iulie 1953., în acelaşi an în care
Republica Democrată Germană este acceptată în Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc (CAER), replica sovietică a Planului Marshall. Partidul Unităţii
Socialiste prezentase primul plan cincinal în 1951. În 1952, Aliaţii din Vest
resping propunerea lui Stalin pentru o Germanie neutră, astfel că ţinta
sovieticilor devine integrarea Germaniei de Est în blocul răsăritean.
Instituirea armatei pune probleme economice tinerei republici. Acestea aveau să
fie rezolvate în timp, prin micşorarea salariilor. Rezistenţa din partid şi
societate era înlăturată prin epurări şi reprimări. Când partidul măreşte
normele de lucru pentru întreprinderile industriale în mai 1953, pe 16-17 iunie
au loc revolte la Berlin şi în aproape toate oraşele mari; este prima revoltă
populară dintr-un stat al blocului estic. Tancurile sovietice reprimă
răscoalele, iar guvernul apelează la Stasi, poliţia secretă proaspăt înfiinţată
în cadrul Ministerului de apărare a statului, condusă de Erich Mielke.
Naţionalizarea agriculturii prin
cooperativele de producţie şi a întreprinderilor sub formă de întreprinderi
publice se desfăşoară sub o presiune uriaşă. Cu toate acestea, nivelul de
producţie nu se îmbunătăţeşte, determinând opoziţia unei largi părţi a populaţiei
faţă de guvern.
Scurtul dezgheţ politic de după 1956 nu
ameliorează situaţia proastă. Cea mai vizibilă formă de rezistenţă a fost votul
cu picioarele al cetăţenilor - metaforă a emigrării. Atunci se ia hotărârea de
închidere a graniţelor pentru a salva Germania de Est de colapsul economic.
Astfel, pe 13 august 1961, începe construcţia Zidului Berlinului. Mulţi
cetăţeni şi-au pierdut viaţa încercând să treacă zidul. În anii care urmează,
importul de alimente din Uniunea Sovietică în Germania de Est aduce o oarecare
linişte. Sistemul politic se deschide încet, iar reformele economice duc pentru
scurt timp către noi orizonturi.
Votul cu
picioarele
În primul an de existenţă a Republicii
Democrate Germane, 130.000 de cetăţeni fug în Vest; în 1953, după revolte,
numărul lor ajunge la 330.000. În total, aproximativ 2,5 milioane de oameni - o
şeptime din populaţie, dintre care 60 % erau angajaţi - părăsiseră Germania de
Est înainte de construirea zidului.
Germania de Est: perioada Honecker (1971-1989)
Situaţia aprovizionării se
îmbunătăţeşte, însă, din cauza datoriilor mari, Germania de Est devine
dependentă de Germania de Vest. Refuzul reformelor duce la ruinarea statului.
Secretarul general al Germaniei de Est,
Erich Honecker, care preia funcţia în 1976, după moartea lui Walter Ulbrich,
proclamă socialismul realist - însemnând că populaţia nu trebuie să mai aştepte
paradisul comunist, ci să încerce să-şi amelioreze pe cât posibil singură
condiţiile de trai.
De fapt, produsul intern brut al ţării
creşte spectaculos şi atinge punctul culminant în 1975, oferind Germaniei de
Est cel mai înalt standard de trai din blocul estic. Se implementează reforma
locuinţelor; în timp ce germanii din Vest cheltuiau 20 de procente din venit pe
chirii, cei din Est cheltuiau doar cinci procente. Serviciile medicale erau
gratuite, iar sprijinul acordat familiilor determină creşterea natalităţii. În
1974, Germania de Est şi Germania de Vest sunt primite în ONU, iar participarea
egală a ambelor state la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(CSCE) reprezintă un pas către recunoaşterea internaţională. În septembrie
1987, când Honecker este primit la Bonn de cancelarul vest-german Helmut Kohl,
cu toate onorurile unui conducător de stat, recunoaşterea de facto deja se
făcuse. Cu toate acestea, ţara nu putea finanţa dezvoltarea dorită a
societăţii. Din cauza modernizării inadecvate, productivitatea stagnează.
Golurile financiare au fost ameliorate prin credite obţinute din Germania de
Vest. În 1983, prim-ministrul Bavariei, Franz Josef Strauss, acordă un împrumut
de un miliard de mărci, aşa că germanii din Est pot răsufla uşuraţi. Salariile
cresc din nou, dar în vânzare existau tot mai puţine mărfuri. Un cetăţean
obişnuit trebuia să aştepte zece ani un automobil, iar singura opţiune era
Trabantul produs local, de proastă calitate, cunoscut sub numele de Trabbi.
Existau însă televizoarele în 90% din case şi multe dintre acestea prindeau
posturi din Vest. Ca răspuns la nemulţumirile tot mai mari, guvernul
accentuează propaganda şi dezvoltarea Ministerului securităţii statului (Stasi)
Expatrierea din 1976 a cântăreţului Wolf Biermann, care aducea critici
politice, atrage antipatia elitei culturale est-germane. Sub protecţia
bisericii, apar mişcări ecologiste şi pacifiste. În 1984,32.000 de cetăţeni cer
permisiunea să părăsească ţara; până în 1988, numărul creşte la 110.000.
Refuzul lui Honecker de a implementa reformele cerute de Mihail Gorbaciov duce
la dezastru. În numai câteva luni, regimul est-german devenise o ruină.
Coordonarea
comercială
Începând cu anii 1960, ofiţerul Stasi
Alexander Schalck-Golodkovski construise un imperiu economic din umbră, pentru
a strânge valută cu scopul de a plăti datoria guvernului. Se importau obiecte
lipsite de valoare şi se exportau antichităţi expropriate, arme şi sânge al
cetăţenilor est-germani. Prizonierii politici puşi în libertate de statele din
vest constituiau de asemenea o sursă de venit.
Germania de Vest: de la Adenauer la Brandt (1949-1974)
Konrad Adenauer orientează Republica
Federală către alianţa apuseană. Principala realizare a politicii externe a lui
Willy Brandt este diminuarea tensiunilor cu statele din blocul răsăritean.
În timp ce Partidul Unităţii Socialiste
era la putere ca partid unic în Germania de Est, Republica Federală îşi
construise un sistem multipartit, dominat de Uniunea Creştin Democrată şi de
Partidul Social Democrat. La 14 august 1949 au loc primele alegeri pentru
Bundestag. Konrad Adenauer, reprezentantul creştin-democraţilor, este ales
cancelar federal la diferenţă de un vot. Politica lui Adenauer urmărea să lege
ţara de sistemul de alianţe occidental. Acesta a facilitat intrarea Germaniei
de Vest în Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului în Euratom şi în Comunitatea
Economică Europeană. În 1951, Tratatul de la Paris pregăteşte terenul pentru ca
Republica Federală să devină stat suveran şi să intre în NATO în 1955. Adenauer
urmărea reconcilierea cu Franţa, ceea ce a dus la Tratatul de la Elysee din
1963. Acesta prevedea cooperarea strânsă în politicile externe, de apărare şi
de educaţie. În 1952, Adenauer semnează Acordurile de la Luxemburg cu ministrul
de externe israelian Sharett, care devin bază pentru legislaţia despăgubirilor
(Wiedergutmachung).
Adenauer susţinea că Republica Federală
reprezenta întreaga populaţie germană. Această atitudine se reflectă în
Doctrina Hallstein din 1955: Bonnul rupe relaţiile diplomatice cu orice stat -
cu excepţia URSS - care recunoştea Germania de Est.
Succesorul lui Adenauer este fostul
ministru al economiei, Ludwig Erhard, care a intrat în istorie drept părintele
miracolului economic. La conducerea guvernului vine apoi o coaliţie formată din
creştin-democraţi şi social-democraţi. Următorul cancelar, Kurt Georg
Kiesinger, primeşte critici severe pentru fosta sa apartenenţă la partidul
nazist. În condiţiile lipsei opoziţiei în Bundestag, se formează o opoziţie
extraparlamentară ca protest împotriva structurilor solidificate, a Războiului
din Vietnam şi a Decretelor de urgenţă din 1968. Această mişcare conturează
climatul social din anii 1970.
În 1969 vine la putere o coaliţie
social-liberală formată din social-democraţi şi Partidul Liber Democrat,
condusă de Willy Brandt, care promitea să modernizeze ţara.
Realizarea esenţială a lui Brandt în
domeniul politicii externe a fost politica de armistiţiu cu Estul, culminând cu
semnarea Tratatelor de Est (1970-1973). Gestul său de a recunoaşte vechea
graniţă Oder-Niesse ca frontieră între Polonia şi Germania de Est a fost
criticat de creştin-democraţi.
Compensarea
Adenauer urmărea reconcilierea cu
tânărul stat Israel. În Acordul de despăgubiri semnat cu Israelul la 10
septembrie 1952, Germania de Vest se angaja să plătească Israelului trei
miliarde de mărci în valoare materială. Acordul a fost aprobat la 18 martie 1953,
numai după cea de-a treia lectură; numeroşi delegaţi refuzaseră să aprobe, pe
motiv că Republica Federală Germania este un stat care nu are legătură cu Al Treilea
Reich. Voturile social-democraţilor au asigurat încheierea acordului.
Germania de Vest: de la Schmidt la Kohl (1974-1989)
La jumătatea anilor 1970, Germania de
Vest trecea printr-o criză economică, însă a continuat procesul de integrare
europeană şi deschiderea către Est.
În 1974, când s-a aflat că Günter Guillaume, unul dintre asistenţii personali ai
cancelarului Brandt, era agent est-german, acesta demisionează. Succesorul său
este Helmut Schmidt. În timpul guvernării sale începe prima criză economică
profundă din Republica Federală Germania. Climatul intern era dominat de actele
de terorism ale grupării Armata Roşie şi de măsurile de anihilare a ei luate de
stat. În politica externă, Helmut Schmidt ia direcţia compromisului: vizitează
Germania de Est şi participă la întâlnirile Organizaţiei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE). Unitatea europeană este realizată împreună cu
preşedintele francez Valery Giscard d'Estaing; în 1975, cei doi şefi de guvern
iniţiază cooperarea economică şi politică în grupul celor mai industrializate 6
state ale lumii (astăzi G-8). Către 1980, politica este dominată din nou de
tensiuni. Schmidt pleda pentru staţionarea de rachete nucleare intermediare în
Europa, idee respinsă de noua mişcare pacifistă şi de câţiva dintre membrii
propriului său partid. Această iniţiativă, precum şi grija pentru mediu, conduc
la înfiinţarea Mişcării Verzilor, care reuşeşte rapid să intre în parlament ca
al patrulea partid politic.
În 1982, perioada social-liberală se
încheie odată cu retragerea Partidului Liber Democrat din coaliţia de
guvernare. Acesta formează o alianţă cu creştin-democraţii. Helmut Kohl devine
noul cancelar, iar Hans-Dietrich Genscher noul ministru de externe. Guvernul
lui Helmut Kohl reuşeşte să stabilizeze finanţele statului, să micşoreze
impozitele pe afaceri şi pe veniturile private şi să stopeze inflaţia. Nu
rezolvă însă problema şomajului, iar multe alte reforme necesare nu sunt
realizate. În rândul populaţiei creşte tot mai mult nemulţumirea faţă de
politicieni, exprimată printr-o participare din ce în ce mai slabă la vot.
Pe plan extern, guvernul lui Helmut Kohl
continuă politica predecesorilor săi: se leagă tot mai multe contacte cu Estul
şi se promovează unitatea europeană prin parteneriatul cu Franţa.
Gruparea Armata
Roşie
În anii 1970, climatul politic al
Germaniei de Vest este conturat de terorismul de stânga al grupării Armata
Roşie. Aceasta recurgea la metode cum ar fi atacuri, răpiri, asasinări şi
şantaje, toate utilizate în scopul destabilizării statului. Peste 45 de
persoane cad victime atacurilor, inclusiv preşedintele Asociaţiei Angajatorilor
Germani, Hanns-Martin Schleyer. Majoritatea teroriştilor au fost arestaţi.
Gruparea Armata Roşie a încetat luptele în 1992 şi s-a dizolvat în 1998.
Reunificarea Germaniei (1989-1990)
Prăbuşirea rapidă a guvernului
est-german accelerează procesul de reunificare. Guvernul Kohl-Genscher câştigă
sprijinul celor patru Aliaţi pentru reunificarea Germaniei.
După deschiderea graniţei de vest a
Ungariei în urma politicii gorbacioviste numită perestroika, pe 11
septembrie 1989, zeci de mii de cetăţeni est-germani îşi părăsesc ţara fugind
în Vest prin Varşovia şi Praga, cu sprijinul ambasadelor vest-germane.
În acea lună încep proteste pacifiste
împotriva reticenţei guvernului est-german faţă de reformă, iar numărul de
participanţi la Demonstraţiile de luni creşte spectaculos. La 23 octombrie, 300.000
de persoane defilează prin centrul Leipzigului cu sloganul Noi suntem
poporul. La 4 noiembrie 1989, un milion de cetăţeni se strâng pe
Alexanderplatz din Berlin şi cer libertate de exprimare, libertate de deplasare
şi alegeri libere. Partidul Unităţii Socialiste deschide în final graniţele către
Republica Federală Germania pe 9 noiembrie 1989, dar în acel moment obiectivul
era ceva mai mult decât simpla reformare a Republicii Democrate Germane. Se
cerea tot mai insistent reunificarea celor două state germane. Primele alegeri
libere pentru Volkskammer în RDG au loc pe 18 martie 1990, iar succesorul
Partidului Unităţii Socialiste - Partidul Socialismului Democratic - câştigă
numai 16 procente din voturi. Alianţa conservatoare pentru Germania, condusă de
preşedintele-ministru Lothar de Maiziere, preia puterea şi începe negocierea
unui tratat de reunificare cu guvernul Germaniei de Vest. Situaţia economică
tot mai gravă din RDG şi valul continuu de emigranţi conduce la formarea unei
uniuni economice, monetare şi sociale între cele două state, care începe să
acţioneze de la 1 iulie 1990 şi reprezintă un prim pas important către
reunificare. Fuziunea reală dintre Est şi Vest într-o Germanie unică se putea
realiza însă numai cu acordul puterilor victorioase din cel de Al Doilea Război
Mondial, astfel că începe negocierea Acordului Doi Plus Patru între guvernele
ambelor Germanii şi miniştrii de externe ai Forţelor Aliate, redând Germaniei
unificate suveranitatea totală, la 45 de ani după sfârşitul războiului.
Reunificarea a fost proclamată la 3 octombrie 1990.
Willy Brandt
despre reunificarea Germaniei, noiembrie 1990
Ceea ce aparţine întregului creşte şi se
dezvoltă acum împreună.
Integrarea
La 22 iulie 1990, pe teritoriul
Germaniei de Est sunt recreate landurile est-germane Brandenburg, Mecklenburg-Pomerania
de Vest, Anhaltul Saxon şi Statele Libere ale Saxoniei, Thuringia. Aceste cinci
noi state se alătură Republicii Federale Germane la 3 octombrie 1990, iar
Republica Democrată Germană se desfiinţează. La o zi după aceea, Bundestagul
are prima şedinţă la Berlin. Cinci foşti politicieni est-germani depun
jurământul ca miniştri ai noului stat.
Germania în prezent
Deşi se confruntă cu probleme economice
şi social-politice, Germania unificată participă activ la proiectul de
integrare europeană.
Mişcarea de protest din Germania de Est
a dat naştere la numeroase partide şi organizaţii de opoziţie, care erau atât
de mari, încât aparatul represiv de stat nu le mai putea ţine sub control. În
1990, grupurile est-germane pentru drepturi civile se alătură Verzilor
vest-germani şi formează Alianţa 90-Verzii. Reprezentanţii acestor mişcări
pentru drepturi civile au jucat un rol decisiv în dizolvarea Ministerului
Securităţii Statului al RDG şi în deconspirarea documentelor serviciilor
secrete.
Primele alegeri în Bundestagul german
aduc o victorie clară coaliţiei de guvernare condusă de cancelarul Helmut Kohl,
arătând sprijinul publicului larg pentru procesul de unificare. Totuşi, procesul
unificării s-a dovedit a fi o provocare economică şi politică uriaşă.
Industriile bolnave din Est se prăbuşesc aproape complet, în contextul
structurilor industriale competitive din Germania de Vest, iar şomajul rezultat
şi lipsurile conduc la proteste în masă în multe oraşe din estul Germaniei. La
aproape un an după unificare, statul a fost zguduit de numeroase atacuri ale
radicalilor de stânga asupra străinilor şi emigranţilor. Excesele au fost
supravegheate cu teamă atât în ţară, cât şi în străinătate, îndeosebi din cauza
precedentului fascist şi xenofob din istoria Germaniei. La sfârşitul anului
1992, 100.000 de persoane au demonstrat împotriva rasismului şi intoleranţei.
Astăzi, Germania este ţara cea mai
populată a Europei şi are o economie puternică. După succesul reunificării, ea
a pledat în mod activ pentru unificarea Europei: uniunea monetară şi extinderea
Uniunii Europene în Est s-au realizat în urma iniţiativelor Germaniei. În
timpul Războiului Rece, Germania s-a implicat în problemele mondiale, iar după
prăbuşirea blocului estic îşi asumă tot mai multe responsabilităţi globale. O expresie
grăitoare a acestui fapt o reprezintă participarea militarilor germani la
operaţiunea ONU din 1999 pentru menţinerea păcii în Kosovo, aprobată de
coaliţia Roşu-Verzilor condusă de Gerhard Schroder, care câştigase alegerile
pentru Bundestag în 1998.
Tratatul din 1990
privitor la reaşezarea definită a Germaniei
Articolul 1.1
Germania unită va cuprinde teritoriul
Republicii Federale Germania, Republicii Democrate Germane şi întregul Berlin.
Graniţele sale externe vor fi cele ale Republicii Federale Germania şi ale
Republicii Democrate Germane şi vor fi definitive de la data la care intră în
vigoare prezentul tratat. Confirmarea naturii definitive a graniţelor Germaniei
unite este un element esenţial al ordinii paşnice din Europa.
