VII.3. Calea către unitatea europeană
Imediat după război, Europa trebuia
reconstruită. În partea vestică a continentului, Statele Unite ale Americii supravegheau
instituirea economiei de piaţă, în timp ce în răsărit Uniunea Sovietică urmărea
instalarea economiilor cu planificare centralizată. Structurile politice se
dezvoltă, de asemenea, în direcţii opuse, stabilindu-se două blocuri politice
şi economice. Până la sfârşitul confruntării dintre aceste două blocuri,
interesul european pentru integrare s-a limitat la spaţiul occidental. După
1989, extinderea uniunii către răsărit a făcut posibilă depăşirea divizării
continentului.
Europa între despărţiri şi reconcilieri
Politicile economice diferite ale
Aliaţilor împart Europa în două tabere divergente şi determină coeziune în
cadrul blocurilor.
La 5 iunie 1947, George Marshall,
secretarul de stat al SUA, anunţă un program de reconstrucţie pentru Europa.
Planul Marshall a fost oferit iniţial tuturor statelor europene, dar Uniunea
Sovietică refuză să participe şi interzice acceptarea planului în sfera sa de influenţă.
Distribuirea ajutorului în cadrul Planului Marshall în Europa de Vest a fost
preluată de un comitet supranaţional continuat în 1961 de Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). În Europa de Est, Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (CAER) supraveghea dezvoltarea economiilor planificate de la
centru. Imediat după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, în Europa
occidentală apar planuri pentru unitate europeană. Acestea sunt implementate
iniţial la nivel economic şi militar. De exemplu, ministrul de externe francez
Robert Schuman încurajează administrarea comună a producţiei de cărbune şi
oţel, fapt ce urmărea creşterea dezvoltării economice şi prevenirea izbucnirii
războaielor în Europa. Franţa, Germania, Statele Benelux şi Italia devin membre
ale Uniunii Monetare în 1951. Urmează Tratatul de la Roma din 1957, care
cuprindea un protocol pentru înfiinţarea unei Comunităţi Economice Europene
(CEE), cu scopul de a stabili o piaţă comună şi o politică de unificare
economică. Următorul pas a fost înfiinţarea Comunităţii Europene pentru Energie
Atomică (Euratom), pentru cercetarea şi dezvoltarea paşnică a energiei
nucleare.
Ţările vest-europene se apropie, de
asemenea, şi la nivel militar. În 1948, Franţa, Marea Britanie şi Statele
Benelux semnează tratatul Comunităţii de Apărare de la Bruxelles. Acesta este
înlocuit de Tratatul Atlanticului de Nord, semnat în 1949 de zece state ale
Europei de Vest, precum şi de SUA şi Canada, ducând la înfiinţarea alianţei
militare şi de apărare NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord). În
replică, Europa de Est pune bazele organizaţiei militare Pactul de la Varşovia,
împărţirea continentului devenind astfel perfect evidentă.
De la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană
Comunitatea Europeană se înfiinţează în
1965. Restructurată ulterior în Uniunea Europeană, a cuprins cu timpul tot mai
mulţi membri şi s-a extins geografic. Concomitent, s-a confruntat cu şi mai
multe provocări economice şi politice.
Dezvoltarea Europei ca uniune politică a
fost de la bun început un proces lent. Franţa a refuzat implicarea politică
într-un cadru supranaţional. În schimb, a intensificat cooperarea cu Germania:
la 22 ianuarie 1963, preşedintele Franţei Charles de Gaulle şi cancelarul
german Konrad Adenauer semnează Tratatul de la Elysee, care prevedea
consultarea reciprocă cu privire la toate deciziile importante din politica
externă şi din zonele culturale. Cu toate acestea, procesul de integrare
economică a Europei nu a putut fi oprit. În 1965, Comunitatea Cărbunelui şi
Oţelului (CCO), Comunitatea Economică Europeană (EEC) şi Euratom formează
Comunitatea Europeană (CE). Se înfiinţează un Consiliu European în care sunt
reprezentate guverne individuale, precum şi o Comisie asociată care
supraveghează interesele CE pe plan internaţional. Alte organe guvernamentale
sunt Parlamentul European, ales direct de reprezentanţii statelor membre, şi
Curtea Europeană de Justiţie. Un moment reprezentativ pentru procesul
unificării Europei este Tratatul de la Maastricht, semnat pe 7 februarie 1992.
Acesta pune bazele unei politici externe şi de securitate europeană comună, ale
unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne şi ale
creării unei uniuni economice şi monetare. Pe 1 noiembrie 1993, Comunitatea
Europeană devine Uniunea Europeană (UE). În 1999, euro înlocuieşte monedele
locale din douăsprezece state UE. Din acest moment, Banca Centrală Europeană devine
responsabilă de politica monetară a UE.
Mai multe state europene s-au străduit
să participe la întărirea Uniunii Europene. Dacă înainte de destrămarea
blocului estic în 1989, aderaseră doar statele vest-europene, de atunci multe
dintre ţările est şi central-europene au candidat la aderare; zece au fost
acceptate în Uniune în 2004 şi încă două în 2007.
Legile UE afectează acum vizibil modul
de lucru al guvernelor naţionale, fapt ce a dus la critici pentru lipsa de
transparenţă a structurilor de decizie şi pentru paternalismul birocraţiei de
la Bruxelles. Fiecare stat are obiective diferite pentru viitor; se dezbate
problema dacă UE ar trebui să se orienteze mai mult asupra direcţiilor politice
sau a celor economice. Tratatul de la Nisa din 2001 a lăsat deschise ambele
opţiuni.
Membrii CE /
Uniunii Europene
Cu datele de
aderare:
1958: Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg,
Olanda, Germania de Vest
1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie
1981: Grecia 1986: Portugalia, Spania
1995: Austria, Finlanda, Suedia
2004: Cipru, Republica Cehă, Estonia,
Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia
2007: România, Bulgaria
