VII.2. Tendinţe în politica mondială
DUPĂ 1945
După destrămarea coaliţiei
antihitleriste din 1945, relaţiile internaţionale sunt definite până în 1989 de
Războiul Rece dintre cele două superputeri, SUA şi Uniunea Sovietică.
Conflictele dintre sistemele ideologice şi militare ale acestora împart lumea
în blocuri ostile de ţări şi împiedică buna funcţionare a Naţiunilor Unite ca
instrument al păcii globale. Prăbuşirea imperiului sovietic în 1989 încheie
Războiul Rece însă apar noi probleme şi spaţii de conflict, cauzate de
terorismul fundamentalist şi de proliferarea necontrolată a armelor de
distrugere în masă.
Războiul Rece
După 1945, continentul european şi
practic întreaga lume sunt împărţite între sferele de influenţă ale noilor
superputeri, SUA şi Uniunea Sovietică.
Milioane de refugiaţi, deportaţi,
prizonieri de război şi deţinuţi din lagărele de concentrare, denumiţi persoane
strămutate, pun societăţii postbelice problema integrării. Churchill, Roosevelt
şi Stalin îşi formulează deja pretenţiile în Europa în 1944. La sfârşitul
războiului, forţele victorioase îşi instalează sistemele politice în teritoriile
pe care le controlau.
Împărţirea Germaniei în patru zone de
ocupaţie anunţa scindarea statului în Republica Federală Germană (RFG) şi
Republica Democrată Germană (RDG) în 1949. Democraţia parlamentară din Vest se
opunea „democraţiilor" dictatoriale populare din Est. În 1946,
Churchill inventează termenul de Cortină de Fier pentru a descrie
separarea inflexibilă dintre blocul răsăritean şi cel occidental. De asemenea,
Europa era împărţită economic. Reconstrucţia din Vest era susţinută de Planul
Marshall, replica sa în blocul răsăritean fiind Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc (CAER), finanţat de sovietici. Separarea în două blocuri ostile
afectează întreaga lume. După victoria Partidului Comunist în China, ţara cu
cea mai numeroasă populaţie din lume devine membră a frontului socialist. Primul
război prin interpuşi dintre Est şi Vest izbucneşte în Coreea în 1950,
urmat de alte războaie în Vietnam şi Afghanistan. Criza rachetelor din Cuba din
1962 a fost aproape de a declanşa un război nuclear. În perioada de dezgheţ din
anii 1970 se încheie o serie de acorduri de control, în scopul de a stopa
înarmarea în ambele tabere. Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(CSCE) încearcă să iniţieze un proces de destindere începând cu 1974, prin
abordarea problemelor economice şi a celor care ţin de drepturile omului.
Criza rachetelor
din Cuba
Staţionarea rachetelor nucleare
sovietice în Cuba a fost cauza directă a crizei rachetelor, confruntarea dintre
Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică din octombrie 1962.
Preşedintele Kennedy cere retragerea armelor. După refuzul primului secretar al
CC al PCUS, N. Hruşciov, SUA impune o blocadă navală a navelor sovietice
transportatoare de rachete, care plecaseră deja din Rusia. Pe ultima sută de
metri, Hruşciov ordonă flotei să se întoarcă şi să demonteze rachetele.
Organizaţia Naţiunilor Unite
După război, pentru a asigura pacea,
comunitatea mondială creează Organizaţia Naţiunilor Unite. Până în zilele
noastre însă, aceasta rămâne dependentă de interesele superputerilor.
Organizaţia Naţiunilor Unite a luat
naştere ca alianţă militară împotriva Germaniei. La început erau eligibile doar
statele care declaraseră război celui de Al Treilea Reich până la 1 martie
1945, astfel că au fost admise un număr mare de naţiuni sud-americane şi
central răsăritene care declaraseră război Axei în ultimul moment. Germania de
Est şi cea de Vest au primit permisiunea să adere abia în 1973. De la fondarea
sa la 24 octombrie 1945, obiectivele Organizaţiei Naţiunilor Unite urmăresc
asigurarea păcii în lume şi promovarea cooperării internaţionale. Organele
principale ale ONU sunt Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,
Secretariatul Consiliului Economic şi Social, Consiliul de Tutelă şi Curtea
Internaţională de Justiţie.
Conflictul dintre Est şi Vest a împiedicat
însă crearea unui sistem de pace global. Deciziile unanime ale Consiliului de
Securitate au fost anulate în mod repetat de uzul dreptului de veto de către o
superputere sau alta. Politica de armistiţiu a condus în final la semnarea de
tratate între puterile lumii, de exemplu Tratatul de Neproliferare a Armelor
Nucleare. Structura Organizaţiei Naţiunilor Unite s-a modificat după procesul
decolonizării de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Numărul de
membri s-a triplat, iar problema pusă în discuţie era modul de integrare a
noilor membri în ONU şi în ordinea globală. Au aderat multe dintre fostele
colonii, reducând dominaţia exercitată de statele industrializate. Prin urmare,
superputerile au încercat să caute sprijin din partea statelor nemembre.
Obiectivele ONU au fost ajustate după noile cerinţe politice. Pe lângă
protejarea copiilor (UNICEF), a patrimoniului cultural al lumii (UNESCO), şi a
sănătăţii (OMS). Începând cu anii 1970 ONU a urmărit să diminueze diferenţele
dintre Nord şi Sud şi să oprească supraexploatarea resurselor naturale.
Instrumentele de asigurare a păcii s-au
schimbat după anii 1960. La început, organizaţia se limita la mijloace
diplomatice, dar acum poate trimite trupe armate ONU pentru menţinerea păcii,
denumite căştile albastre. În ciuda câtorva succese, conflictele de interese
dintre statele membre care furnizează aceste trupe au diminuat în mod repetat
posibilitatea ca ONU să servească drept poliţie globală, chiar şi după
terminarea Războiului Rece. Un subiect intens dezbătut în comunitatea mondială
se referă la capacitatea reală a ONU de a face faţă noilor cerinţe ale sec. XXL
Decolonizarea şi desfiinţarea blocurilor
În anii 1950 începe o perioadă de
decolonizare. Unele dintre statele înfiinţate nu intrau nici în tabăra vestică,
nici în cea estică. Politicile de reformă sovietice începute în 1985 determină
implozia blocului răsăritean şi încheie Războiul Rece.
După eliberarea Indiei de sub dominaţia
britanică în 1947, începe o luptă politică îndelungată care se încheie cu
împărţirea subcontinentului în două naţiuni, India şi Pakistan. Procesul de
decolonizare se extinde pe tot globul. În 1949, ţările din Asia de Sud-Est,
printre care şi Indonezia, devin independente, iar în anii 1950 şi 1960,
aproape toate coloniile din Africa îşi câştigă autonomia. Numărul de state
suverane ajunge de la 50 în 1900, la 180 în 1990.
Procesul de decolonizare a avut loc fie
violent, ca în cazul Algeriei, fie paşnic, ca în cazul Indiei. Dominaţia
străină din unele colonii a fost înlocuită de regimuri dictatoriale. Dictatura
şi corupţia ulterioară au caracterizat multe state independente africane.
Pentru a evita să devină pioni ai Marilor puteri, statele din Lumea a Treia
formează în 1955 Mişcarea de nealiniere.
Sfârşitul confruntării rigide între cele
două blocuri începe în 1985, când Mihail Gorbaciov devine secretar general al
Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Sub conducerea
lui Brejnev, cursa înarmării, structurile de stat ineficiente şi dogmatismul rigid
aduseseră URSS în criză economică şi socială. Gorbaciov începe o politică
radicală de reforme economice şi politice prin sloganeleglasnost
(transparenţă) şi perestroika (reconstrucţie). Pretenţia supremaţiei
sovietice asupra blocului estic a fost abandonată. Deşi Uniunea Sovietică îşi
trimisese tancurile ca răspuns la revolta din 1968 a cehilor care cereau
reformă, societăţile oprimate din statele satelit se foloseau acum de noua
libertate de mişcare pentru schimbarea revoluţionară. În 1989, demonstraţiile,
grevele şi exodurile în masă determină prăbuşirea regimului comunist. După
aproape patru decenii, prin dispariţia blocului răsăritean, Războiul Rece se
încheie în mare parte fără violenţă.
Mişcarea de
nealiniere
În aprilie 1955, 29 de ţări, îndeosebi
din Asia şi Africa, pregătesc terenul pentru înfiinţarea mişcării statelor
nealiniate. Naţiuni precum China, India, Indonezia şi Iugoslavia condamnau
confruntarea dintre cele două blocuri. Termenul Lumea a Treia se instituie
pentru a diferenţia membrii mişcării de ţările aliniate superputerilor.
Viaţa îi
pedepseşte pe cei care se mişcă greu!
Când a fost întâmpinat de Erich
Honecker, primul secretar CC al Partidului Socialist Unit din Republica
Democrată Germană, la 5 octombrie 1989, pe aeroportul din Berlin, Gorbaciov a
declarat pe postul naţional: „Cred că pericolul îi paşte doar pe cei care nu
iau atitudine în viaţă."
Noua ordine a lumii
Victoria paşnică a Occidentului în
Războiul Rece aduce libertate şi democraţie Europei răsăritene. Cu toate
acestea, accesul tot mai mare la arme de distrugere în masă şi creşterea
terorismului internaţional pun lumea în faţa unor noi provocări.
Căderea Zidului Berlinului la 9
noiembrie 1989 simbolizează victoria mişcărilor de eliberare a naţiunilor
est-europene şi prăbuşirea rapidă a imperiului sovietic. Evenimentul marchează
reunificarea Germaniei după model occidental. Germania de Est devine parte a
Republicii Federale Germane şi, un an mai târziu, membră a NATO.
Pactul de la Varşovia, alianţa pretins
defensivă a blocului sovietic, se prăbuşeşte, iar statele est-europene din
componenţa sa se alătură alianţei vestice, după ce SUA dau asigurări de
neagresiune URSS şi succesoarei acesteia, Rusia. La începutul mileniului, un grup
de state estice şi central-europene, printre care Polonia şi statele baltice,
intră în Uniunea Europeană. Comunitatea Statelor Independente (CSI) înlocuieşte
Uniunea Sovietică care se destrămase.
Prăbuşirea comunismului aduce democraţia
şi drepturile civile occidentale în întreaga Europă. Declinul şi căderea
Uniunii Sovietice puternic înarmate anunţau însă noi pericole. Oamenii care
prosperă, puţini la număr, devin noii îmbogăţiţi de nivel mondial, iar
eliminarea serviciilor sociale de bază furnizate anterior de stat îi lasă pe
cei săraci, bolnavi şi bătrâni în condiţii şi mai grele. Deoarece controlul
central slăbise, armele de distrugere în masă şi informaţiile despre domeniul
nuclear ajungeau în state mici şi adesea instabile, sporind posibilitatea
izbucnirii unui război nuclear.În plus, armele convenţionale, cum ar fi puştile
şi bombele, erau vândute fără control şi în cantităţi uriaşe pe piaţa neagră.
Acestea au fost utilizate în multe războaie civile sângeroase, de exemplu în
fosta Iugoslavie la începutul anilor 1990 şi în Somalia în 1995.
Apare o nouă ameninţare pentru
comunitatea mondială, provocată de utilizarea terorii ca mijloc politic de
către grupuri de interese nestatale ce funcţionează în cadrul unor reţele
organizate global. După atacurile teroriste ale fundamentaliştilor islamişti în
New York şi Washington din 11 septembrie 2001, SUA şi aliaţii săi anunţă
războiul politic, economic şi militar împotriva terorii. Consecinţele
socio-politice pentru democraţie ale acestuia rămân imprevizibile.
