VII.28. SUA: putere globală

  06:01    

DIN 1945

Statele Unite ale Americii au ieşit întărite economic din cel de Al Doilea Război Mondial şi au devenit liderul politic şi cultural al Vestului în anii imediat următori, în cadrul sistemului bipolar ce începea să prindă contur. S-au opus Uniunii Sovietice în timpul Războiului Rece care a durat până în 1991. Pe plan intern, mişcările pentru drepturi civile şi protestele împotriva războiului din Vietnam au dus la liberalizarea societăţii în anii 1960. Ca superputere, SUA au oscilat din 1991 între cooperarea globală şi tendinţe hegemonice. SUA şi Occidentul se confruntă cu provocările terorismului internaţional, suportând pe 11 septembrie 2001 un atac terorist devastator.

Statele Unite ale Americii sub Administraţia Truman

După 1945, la începutul Războiului Rece, SUA deveniseră puterea economică şi politică dominantă în Occident.

Cel de Al Doilea Război Mondial a demonstrat enorma putere economică şi militară a Statelor Unite ale Americii. Economia de război crease locuri de muncă şi o creştere a produsului intern brut (PIB) ce se putea autosusţine, tranzitând din 1945 fără oprire spre o economie prosperă pe timp de pace. Dezvoltarea societăţii de consum, care fusese întreruptă de Marea Criză - după prăbuşirea bursei pe Wall Street în 1929 - a prins din nou forţă în anii 1950 şi o creştere economică sănătoasă a continuat în aniii 1960. Pe plan intern, preşedintele democrat Harry S. Truman (1945-1953) a încercat să asigure bunăstarea socială prin politica New Deal, iniţiată de predecesorul său, Franklin D. Roosevelt.

Unul dintre cele mai semnificative progrese în politica externă a SUA de după 1945 a fost ruperea alianţei nesănătoase de război cu Uniunea Sovietică, în faţa extinderii puterii comuniste în Europa de Est. Noua ordine postbelică în Europa şi Asia a fost caracterizată de începutul Războiului Rece între Est şi Vest. Statele Unite ale Americii şi-au abandonat definitiv poziţia izolaţionistă şi au devenit liderul ţărilor din sfera lor de influenţă din punct de vedere politic şi ideologic. După 1947, obiectivul central al politicii americane îl va constitui îngrădirea expansiunii sovietice. Preşedintele Truman a promis tuturor ţărilor libere ajutor militar şi economic pentru a-şi păstra independenţa. Reconstrucţia Europei de Vest a fost sprijinită cu generozitate, ceea ce a dus la un boom economic aici, mai ales în Germania de Vest.

Statele Unite ale Americii deţineau monopolul asupra armelor nucleare până la testarea bombei atomice de către sovietici în 1949. În acelaşi an, statele din vestul Europei semnează o alianţă militară, sub conducerea SUA, Tratatul Alianţei Nord-Atlantice (NATO), prin care semnatarii se obligă să pună în aplicare o strategie militară de apărare în eventualitatea unui atac asupra unuia dintre statele membre. În timpul Războiului din Coreea din 1950-1953, trupele americane au luptat alături de forţele sud-coreene împotriva nord-coreenilor şi a chinezilor, înfruntând pentru prima oară armatele comuniste.

Statele Unite ale Americii în anii 1950

Atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, Statele Unite ale Americii şi-au concentrat atenţia în anii 1950 asupra conflictului cu Uniunea Sovietică. În acelaşi timp, mişcarea pentru drepturi civile înregistrează primele succese în campania afro-americanilor.

Între 1953 şi 1961, preşedinţia SUA a fost deţinută de republicanul Dwight D. Eisenhower, popular erou al războiului. În această perioadă, Războiul Rece se intensificase într-atât, încât era pe primul loc în agenda politicii externe. Odată cu primul test atomic al sovieticilor în 1949 şi cu ocolul Pământului de către satelitul sovietic Sputnik I în 1957, se pune în discuţie supremaţia militară şi tehnologică a SUA. S-a decis asupra iniţierii unui program de înarmare la scară largă. Guvernul american a început să dezvolte programe spaţiale şi militare şi a sporit cursa de înarmare atomică. Secretarul de stat John Foster Dulles a urmat o politică de subminare a influenţei sovietice în blocul estic, numită replica masivă. În 1954, Statele Unite ale Americii intervin în Guatemala. Criza din Suez din 1956 şi revoluţia din Ungaria din acelaşi an sporesc tensiunea dintre Est şi Vest, fără să provoace totuşi un conflict deschis. În 1959, SUA includ Alaska şi Hawaii ca al 49-lea, respectiv al 50-lea state ale ţării. În acelaşi an, în curtea Americii se produce o criză, revoluţia comunistă din Cuba.

Efectele Războiului Rece s-au resimţit în anii 1950 şi pe plan intern. Senatorul Joseph McCarthy, şi House Committee on Un-American Activities (Comisia Camerei de Activităţi Non-Americane) erau forţele directoare din spatele valului de persecuţie anticomunist în administraţia şi viaţa publică a SUA. S-a dezvoltat astfel un climat de isterie în masă nemaiîntâlnit în istoria americană, pe măsură ce liberalii, artiştii şi intelectualii erau defăimaţi şi frica de trădare se răspândea în cercurile guvernamentale. În 1954, McCarthy este cenzurat de către colegii săi senatori pentru că a dezonorat şi compromis Senatul în această perioadă.

Boom-ul continuu anunţa o epocă a abundenţei. A urmat apoi baby boom-ul. Automobilele, maşinile de spălat şi bunurile de consum deveniseră ceva obişnuit în gospodăria unei familii cu venit mediu. Alături de noua cultură exprimată în muzică şi film, modelul de viaţă american s-a impus în tot Occidentul.

În anii 1950, lupta afro-americanilor pentru drepturi civile şi împotriva discriminării şi segregării rasiale a progresat sub conducerea unor lideri ca Martin Luther King. În 1954, segregarea rasială a fost abolită în şcolile publice, iar în 1956 şi în transportul în comun.

Martin Luther King

Martin Luther King, un predicator baptist din Atlanta, a fost un lider charismatic şi un susţinător al rezistenţei non-violente împotriva discriminării rasiale. Acţiuni aşa cum a fost Marşul spre Washington l-au transformat într-un simbol al mişcărilor de protest de la începutul anilor 1960. Ca susţinător al integrării pe cale paşnică, a primit Premiul Nobel pentru pace în 1964. Pe 4 aprilie 1968 a fost asasinat la Memphis, în Tennessee, în timp ce se pregătea să conducă un marş.

Criză şi reformă: SUA sub preşedinţia lui Kennedy şi Johnson

La începutul anilor 1960, preşedintele Kennedy întruchipa speranţa edificării unei Americi prospere. După asasinarea acestuia, Johnson a continuat să implementeze reformele pe plan intern, dar s-a implicat şi în problema Vietnamului.

Construindu-şi campania pe o platformă de promisiuni de reformă socială şi deschidere în chestiunea rasială, John F. Kennedy a câştigat alegerile din 1960. Promovând viziunea unei Americi revitalizate, îndreptându-se spre noi orizonturi, tânărul şi dinamicul democrat a devenit speranţa unei noi generaţii. Cu eleganta lui soţie Jackie alături, Kennedy a încetăţenit un stil modern de guvernare la Casa Albă. Totuşi, mandatul său nu a fost însoţit de schimbări pe plan intern, ci de crize politice externe.

Construcţia Zidului Berlinului de către sovietici, respectiv invazia nereuşită în Cuba comunistă în 1961 a exilaţilor cubanezi sprijiniţi de forţe americane, au dus la creşterea tensiunilor între Est şi Vest.

După descoperirea rachetelor sovietice în Cuba în 1962, lumea aştepta îngrozită declanşarea unui război nuclear. După acest incident, Kennedy a încercat să reducă tensiunile dintre SUA şi Uniunea Sovietică. S-a creat o linie fierbinte, adică o reţea de teleimprimatoare de mare viteză care uneau Moscova cu Washingtonul. SUA, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie au semnat în august 1963 acordul asupra Tratatului de Interzicere a Testelor Nucleare, pe care Franţa şi China au refuzat să îl semneze. Asasinarea lui Kennedy la Dallas pe 22 noiembrie 1963 a şocat întreaga naţiune. Sub sloganul Marea Societate, succesorul lui Kennedy, Lyndon B. Johnson, a implementat parţial programele sociale ale acestuia, cheltuind mult pentru educaţie, sistemul sanitar, modernizarea urbană, eradicarea sărăciei şi crimei. Legea drepturilor civile din 1964 garanta protecţia afroa-mericanilor în exercitarea dreptului lor de vot, încuraja integrarea în şcoli şi interzicea segregarea rasială. Discriminările economice pentru afro-americani sunt tolerate şi chiar preşedintele Johnson a sprijinit delegaţi rasişti din Mississippi. Mişcarea de protest a afro-americanilor a atins apogeul în 1964-1968, revoltele fiind la ordinea zilei în cartierele lor. Organizaţii ca Panterele Negre şi Naţiunea Islamului, care susţineau superioritatea negrilor şi considerau violenţa ca legitimă, au câştigat o influenţă tot mai mare.

Pe plan extern, Johnson a decis să intervină militar în Vietnam în 1964. Lupta a continuat până la începutul anilor 1970. Eşecurile militare şi mişcările de protest din ce în ce mai puternice l-au împiedicat pe Johnson să candideze din nou.

Uciderea lui King şi a popularului democrat Robert F. Kennedy în 1968 au constituit un sfârşit sângeros pentru perioada de reformă americană.

Divizarea naţiunii: SUA sub administraţia Nixon

Polarizarea între mişcările de protest şi guvernare au distrus consensul intern al SUA la sfârşitul anilor 1960. Eşecul din Vietnam şi scandalul Watergate au dus la o reevaluare a identităţii naţionale şi culturale, mai ales de către cei tineri.

Protestele împotriva războiului din Vietnam s-au transformat într-o rebeliune împotriva sistemului, care s-a extins în toată lumea apuseană. Prin haine, tunsori nonconformiste şi muzică, tinerii respingeau ordinea tradiţională. Mişcarea pacifistă hippy se revolta împotriva guvernului paternal, afacerilor corporatiste, moravurilor sociale tradiţionale şi zeflemisea valorile reprezentanţilor clasei de mijloc, prin glorificarea drogurilor şi a iubirii libere. Mişcarea de protest a divizat societatea americană, în mare parte conservatoare. Odată cu alegerea în 1968 a republicanului Richard Nixon, America a ajuns să fie condusă de un anticomunist inveterat. Arborând sloganul Lege şi ordine, el a luat măsuri extreme împotriva celor ce se aflau în centrul mişcării de protest.

În timpul administraţiei Nixon, s-a produs prima ieşire în spaţiul cosmic: pe 20 iulie 1969, primul om a păşit pe Lună.

Pe plan internaţional, Nixon şi consilierul său Henry Kissinger au reuşit să îmbunătăţească relaţiile cu liderii statelor comuniste. În 1972, Nixon este primul preşedinte american care vizitează China şi, în acelaşi an, negocierile pentru limitarea armelor strategice (SALT) cu Uniunea Sovietică, începute cu trei ani mai devreme, se concretizează într-un tratat interimar. Aceste vizite istorice anunţă o nouă fază a relaţiilor comerciale pentru ambele state.

Un alt punct pe agenda lui Nixon a fost obţinerea unui tratat de pace cu Vietnamul acceptabil pentru SUA. Demoralizate, trupele americane s-au retras treptat din Vietnam, începând din 1969. În 1973, după lungi negocieri, s-a ajuns la un armistiţiu cu Vietnamul de Nord. Pentru prima oară în istoria lor, SUA pierduse un război. Războiul din Vietnam a costat vieţile a 58.226 de militari americani şi a cauzat apariţia sindromului Vietnam printre veteranii de război.

Pe lângă acestea, scandalul Watergate a zdruncinat încrederea şi siguranţa în instituţia prezidenţială. În mai 1973, s-a descoperit că Nixon autorizase o descindere în sediul central al Partidului Democrat, pentru a monta dispozitive de ascultare în timpul alegerilor prezidenţiale. Încercările preşedintelui de a ascunde faptul au dus la punerea lui sub acuzare după mai 1974. Pe 9 august 1974, Nixon demisionează din funcţia de preşedinte.

Woodstock

Un festival de muzică în aer liber la Woodstock, New York pe 15-18 august 1969, devine simbolul generaţiei hippy, care spera la o reînnoire culturală şi politică. Peste 500.000 de participanţi le-au sărbătorit pe vedetele muzicii rock, pop, blues. Joe Cocker, Jimi Hendrix, Janis Joplin şi Joan Baez au susţinut concerte faimoase aici.

Consolidare şi destindere: SUA sub administraţia Ford şi Carter

Sub administraţia Ford, instituţia prezidenţială s-a reabilitat într-o anumită măsură. Mandatul succesorului său a fost umbrit de o implicare cu urmări nefericite în evenimentele internaţionale.

După demisia lui Nixon în 1974, vicepreşedintele Gerald R. Ford devine succesorul acestuia. Ford a încercat să îmbunătăţească, printr-o administrare riguroasă şi corectă, imaginea defectuoasă a preşedinţiei. Puterea Congresului a fost sporită şi, din 1975, mai multe dintre operaţiunile secrete ale Agenţiei Centrale de Informaţii au ajuns să fie discutate de public şi mass-media.

În timpul perioadei Ford s-au agravat multe probleme interne, ca şomajul şi inflaţia. Criza internaţională a petrolului din 1973-1974 a demonstrat dependenţa naţiunilor industriale occidentale de exportatorii de petrol arabi. La mijlocul anilor 1970, populaţia a început să conştientizeze efectele devastatoare provocate asupra mediului de companiile industriale care nu fuseseră până atunci monitorizate de guvern.

Riscurile şi oportunităţile folosirii paşnice a energiei nucleare au fost discutate şi au provocat controverse. În afacerile externe, noile negocieri SALT au continuat politica de destindere cu URSS.

În 1976, candidatul Partidului Democrat Jimmy Carter a câştigat alegerile prezidenţiale. Carter a amplificat eforturile internaţionale ale SUA în sfera drepturilor omului şi a drepturilor civile - ambele fiind arii de interes pentru Partidul Democrat - eforturi vizibile mai ales în relaţiile îmbunătăţite cu regimurile din America Latină, deşi abordarea lui era oarecum naivă şi adesea bazată pe încrederea în regimuri corupte şi sângeroase. Cel mai mare succes al său pe planul politicii externe a fost medierea unui acord de pace între Israel şi Egipt în 1979. După semnarea SALT II în 1979, politica de destindere a suferit o criză în 1980 din cauza invaziei în Afghanistan a trupelor sovietice. Transporturile americane de grâu spre Uniunea Sovietică au fost suspendate, fiind boicotate şi Jocurile Olimpice de la Moscova de SUA şi de unii aliaţi.

Revoluţia islamică din Iran din 1979 a produs dificultăţi serioase SUA, care susţinuseră şahul. În noiembrie 1979, peste 50 de cetăţeni americani au fost luaţi ostatici la ambasada SUA din Teheran. O tentativă nereuşită de salvare întreprinsă de militari în aprilie 1980 a contribuit semnificativ la înfrângerea electorală a lui Carter de către conservatorul Ronald Reagan în scrutinul prezidenţial.

Accidentul de la reactorul din Three Mile Island

Defectarea unui sistem de ventilaţie la fabrica nucleară din Harrisburg, Pennsylvania, din 28 martie 1979 a dus la cel mai mare accident din istoria folosirii paşnice a energiei atomice de până la acel moment. În urma unei greşeli tehnice, gazul radioactiv a fost eliberat. Într-un moment în care opinia publică era divizată asupra chestiunii utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice, accidentul a însemnat o catastrofă pentru relaţiile publice, căci scepticismul maselor a crescut, ca şi conştientizarea riscurilor, făcând loc unui lobby împotriva energiei nucleare, mai ales în Occident.

Anticomunism şi dezarmare: SUA în anii 1980

Atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, Reagan a urmat o politică strict anticomunistă. Odată cu venirea lui Gorbaciov la putere în 1985, cele două superputeri încep negocierile de dezarmare.

Fost guvernator al Californiei şi candidat al Partidului Republican, Ronald Reagan a câştigat prezidenţialele din 1981 datorită promisiunii sale de a reinstaura supremaţia militară şi politica globală a SUA. Odată cu alegerea sa, s-a constituit o Americă mai conservatoare, atât pe plan intern, cât şi extern. Adepţii partidului tradiţional creştin, care se aflaseră în declin în anii 1960 şi 1970, câştigă influenţă. Reagan a impulsionat cu succes economia, prin reducerea cheltuielilor, mai ales pentru programele de asistenţă socială, şi a micşorat taxele. În acelaşi timp a crescut decalajul dintre bogaţi şi săraci. În paralel, Reagan a sporit simţitor cheltuielile în sfera militară. Planificarea unui sistem de apărare ce prevedea desfăşurarea de armament în spaţiu - Iniţiativa Strategică de Apărare - a costat miliarde de dolari.

Retorica lui Reagan împotriva Uniunii Sovietice, pe care o descria drept Imperiul Răului, era susţinută de acţiuni concrete. El a impus sancţiuni economice după ce Uniunea Sovietică a sprijinit legea marţială în Polonia în 1981. SUA au susţinut mişcările anticomuniste peste tot în lume, mai ales în America Latină şi în Orientul Apropiat, indiferent de tipul de guvernare al statelor sau de respectarea drepturilor omului. În Nicaragua, gherilele Contras care acţionau împotriva sandiniştilor de stânga au fost sprijinite prin fonduri americane şi cu arme prin intermediul CIA. Investigaţiile jurnaliştilor referitor la implicarea administraţiei în această acţiune au dus la controverse.

Trupele americane au intervenit în 1982 în războiul civil din Liban, iar în 1983 au răsturnat guvernarea de stânga din insula Grenada din Caraibe. După ce negocierile cu Uniunea Sovietică pentru dezarmare au eşuat în 1983, au fost amplasate rachete balistice cu rază medie de acţiune în vestul Germaniei, ca simbol al puterii militare a SUA în Europa.

După realegerea sa în 1984, Reagan a profitat de şansa pe care i-o ofereau noile reforme politice sovietice introduse de noul secretar general, Mihail Gorbaciov. După mai multe summituri americano-sovietice, în 1987 se face un pas hotărâtor pe calea dezarmării. În urma unui acord global de reducere a numărului de rachete la sol - Acordul istoric de eliminare a rachetelor cu rază medie de acţiune din Europa (INF) - pentru prima oară arsenalul nuclear începe să descrească. Vânzarea de arme Iranului şi devierea fondurilor către forţele Contras din Nicaragua devin publice în noiembrie 1986 - scandalul Iran-Contras, care compromite guvernarea Reagan.

În 1988, vicepreşedintele George H.W. Bush este ales ca succesor al lui Reagan. Sub mandatul său situaţia geopolitică se schimbă, în urma colapsului suportat de blocul estic şi Uniunea Sovietică.

Răsăritul unei noi ere: SUA în anii 1990

La începutul anilor 1990, sub mandatul preşedintelui Bush, SUA au devenit principala superputere într-o nouă ordine mondială. Preşedinţia Clinton, care a început în 1993, a fost marcată de o prosperitate crescândă şi de schimbarea rolului SUA în conjunctura internaţională.

Procesul de schimbare în Europa de Est, în mare parte paşnic, a fost susţinut ideologic, politic şi economic de administraţia Bush. Conflictul Est-Vest, care definise teoria şi practica în politica americană, se încheie odată cu reunificarea Germaniei şi colapsul Uniunii Sovietice în 1991. SUA, ca unică superputere, a preluat rolul nedisputat de lider al noii ordini mondiale care se conturase din 1991. După o intervenţie militară în Panama în decembrie 1989, trupele americane răstoarnă dictatura lui Manuel Noriega. Ca urmare a invadării Kuweitului de către Iraq în 1990, Bush întemeiază o coaliţie internaţională care, sub mandat ONU, expulzează trupele iraqiene din Kuweit în februarie-martie 1991. A intensificat, de asemenea, embargoul asupra Cubei în octombrie 1992, cu scopul declarat de a elimina regimul comunist al lui Fidel Castro. SUA şi-au redus prezenţa militară în Asia şi Europa şi au iniţiat noi acţiuni de dezarmare a Uniunii Sovietice, a cărei principală succesoare devine Federaţia Rusă. Între timp, economia americană intră în recesiune şi creşte tensiunea socială. Revolte antirasiale zguduie ţara în 1992, în urma punerii în circulaţie a unei casete video ce surprindea violenţa folosită de poliţie împotriva unui afro-american nevinovat.

Democratul Bill Clinton s-a instalat la Casa Albă în 1992, promiţând reforme sociale şi o renaştere economică, ceea ce i-a atras de partea sa pe reprezentanţii principalelor minorităţi etnice. Dezvoltarea comunicaţiilor şi tehnologiei media a declanşat un boom economic, care a creat milioane de locuri de muncă. A crescut salariul minim pe economie, dar reforma în domeniul sănătăţii iniţiată de Clinton, menită să ofere asigurări medicale pentru toţi cetăţenii americani, a fost blocată de conservatori, majoritari în Congres.

Pe plan global, Clinton a evitat impunerea dominaţiei SUA. În 1993 a negociat autonomia parţială a teritoriilor palestiniene din Orientul Mijociu. Rusiei i-a fost asigurat ajutorul economic. SUA s-au aflat şi printre iniţiatorii Protocolului de la Kyoto asupra schimbărilor climatice din 1997, pentru reducerea emisiilor periculoase de noxe. Clinton a fost implicat direct şi în negocierile de pace dificile cu Irlanda de Nord. Totuşi, din 1998 mandatul său a intrat în umbră din cauza unui scandal personal, care a dus la un proces de acuzare încheiat cu achitarea sa.

Războiul împotriva terorii: SUA sub administraţia Bush

De la atacul din 11 septembrie 2001, politica externă a SUA a fost caracterizată de războiul împotriva terorii şi de scopul de a se implica în mod activ în extinderea democraţiei în lume.

Rezultatele în alegerile prezidenţiale din 2000, în care democratul Al Gore a candidat la preşedinţie împotriva republicanului George W. Bush, au fost foarte strânse. La 12 decembrie 2000, după câteva săptămâni de dispute juridice, Curtea Supremă l-a desemnat pe Bush al 43-lea preşedinte al SUA. Acesta avea un program economic şi social conservator, însă politica externă nu constituia o prioritate a administraţiei sale. În acest context, atacurile din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center şi a Pentagonului, întreprinse de organizaţia teroristă Al-Qaida, au şocat întreaga ţară, zguduind societatea. Pentru prima oară după Pearl Harbor America era atacată pe teren propriu.

Bush proclamă un război lung împotriva terorismului şi a celor care îl susţin şi de atunci afacerile externe au dominat viaţa politică a SUA. Pe plan intern, imigraţia a fost monitorizată mai atent, securitatea aeroporturilor fiind asigurată de stat. În 2002 a fost înfiinţat Departamentul pentru Securitate Internă, cu un director la nivel de cabinet.

Susţinute de o amplă alianţă globală împotriva terorismului, trupele SUA au eliminat regimul taliban din Afghanistan în octombrie 2001. Talibanii oferiseră refugiu instigatorului atacurilor de la 11 septembrie, Osama bin Laden.

În septembrie 2002, în strategia de securitate naţională a avut loc o reorientare controversată, care permitea atacul preventiv, ca o ultima ratio împotriva naţiunilor ce sprijineau grupări teroriste sau ameninţau în alt fel securitatea SUA. În ianuarie 2002, Bush a catalogat Iraqul, Coreea de Nord şi Iranul ca făcând parte din axa răului. Dând drept exemplu violarea unui număr mare de rezoluţii ONU privind monitorizarea materialelor nucleare iraqiene şi posibila producţie de arme nucleare de distrugere în masă, o coaliţie internaţională formată în mare parte din trupe americane şi britanice a invadat Iraqul în martie 2003. Până în aprilie regimul dictatorial al lui Saddam Hussein a fost înlăturat. Chiar şi acum, însă, violenţele continuă, iar stabilitatea este una aparentă.

După o campanie electorală polarizată, Bush a fost ales pentru încă un mandat de patru ani în noiembrie 2004.

11 septembrie 2001

Atacurile islamiste sinucigaşe de la 11 septembrie 2001 au declanşat o undă de şoc în întreaga lume. În jurul orei 9 dimineaţa, două avioane de linie deturnate s-au izbit de World Trade Center din New York; ambele turnuri gemene s-au prăbuşit. O oră şi jumătate mai târziu, un al treilea avion a căzut lângă Pentagon, sediul central al Departamentului de Apărare al SUA de lângă Washington. Un al patrulea avion s-a prăbuşit lângă Pittsburgh, în Pennsylvania. În aceste atacuri şi-au pierdut viaţa aproape 3.000 de oameni.