VI.9. Marea Britanie între cele două războaie mondiale
1919-1939
După Primul Război Mondial, Imperiul
Britanic avea cele mai multe colonii, însă pierdea acolo din putere din cauza
slăbirii interne a regatului. Problemele economice şi politice nu au ameninţat
niciodată tradiţiile democratice ale Marii Britanii, însă au împins-o către o
politică defensivă de pace pentru a-şi proteja interesele cu orice preţ. Până
în 1939, a fost nehotărâtă şi nesigură în faţa politicii agresive a regimului
nazist german.
Slăbirea economică în ajunul Marelui Război
După ieşirea victorioasă din Primul
Război Mondial, problemele structurale şi datoria imensă au împins Marea
Britanie într-o criză care avea să dureze până la jumătatea anilor 1930.
Aparent, sfârşitul Primului Război
Mondial a favorizat Regatul Unit. Reichul german era falimentar, flota acestuia
aflându-se la cheremul Marii Britanii. Mai mult, aceasta obţinea majoritatea
posesiunilor coloniale ale Germaniei şi teritorii din Imperiul Otoman, sub un
mandat al Societăţii Naţiunilor. Însă aceste câştiguri teritoriale fuseseră
plătite cu 900.000 de morţi şi două milioane de britanici răniţi, dar şi cu
afectarea serioasă a economiei. Până în 1918 a crescut de zece ori datoria
naţională. Marea Britanie având datorii mari faţă de Statele Unite ale Americii,
şi-a pierdut poziţia de primă putere financiară mondială.
Dependenţa fiscală, tehnologia învechită
în sectoarele esenţiale ale industriei, cum ar fi oţelul şi cărbunele, şi
puterea slabă de cumpărare pe continent au dus la o criză economică pe termen
lung. Situaţia devine critică în 1925, când cancelarul de Exchequer, Winston
Churchill, stabilizează lira sterlină la standardul de aur, ceea ce duce la o
creştere imensă a preţurilor pentru mărfurile britanice exportate. Şomajul este
în continuă creştere printre muncitori. Începând cu 1919, grevele prelungite prin
care se cereau îmbunătăţiri la nivel social - influenţate de Revoluţia Rusă -
stopau procesul tehnologic în industriile de bază, afectând grav economia.
Punctul culminant îl constituie Revolta minerilor din 1926, susţinută de greva
generală a sindicatelor muncitoreşti. În final, efortul muncitorilor se termină
cu o grea înfrângere pentru sindicatele unite. Guvernul aprobă Disputele
comerciale şi Legea sindicatelor în 1927. Aceasta scotea în afara legii grevele
de simpatizare şi pichetarea în masă, limitând sever posibilitatea colaborării
organizate a muncitorilor din diferite sectoare.
Sentimentul
antigerman
Sentimentul antigerman era atât de
puternic în Marea Britanie în timpul Primului Război Mondial, încât în 1917
familia regală decide să-şi schimbe numele german de Saxa-Coburg-Gotha. De
atunci, descendenţii reginei Victoria folosesc numele de familie Windsor, după
Castelul Windsor, reşedinţa regală.
Un bastion de stabilitate democratică
Partidele tradiţionale, alături de
Partidul Laburist în ascensiune, încearcă să rezolve problemele sociale şi
economice cu care se confrunta Marea Britanie. Forţele radicale din monarhia
parlamentară care se opuneau sistemului nu primesc sprijin.
Ordinea constituţională fundamentală parlamentar-democratică
a Regatului Unit rămâne stabilă în perioada interbelică, în ciuda crizei
economice şi sociale. Partidele revoluţionare ale maselor, spre deosebire de
cele de pe continent, nu au nici o şansă. Partidul Naţional Fascist, înfiinţat în
anii 1930 de către Sir Oswald Mosley, are la fel de puţin succes ca şi
comuniştii. În 1918, legea parlamentară se democratizează în întregime. Toţi
bărbaţii cu vârsta de peste 21 de ani şi toate femeile de peste 30 de ani au
drept de vot. În 1928, femeilor li se acordă drept de vot egal cu al
bărbaţilor.
Pe plan intern, puterea Partidului
Laburist creşte în timpul războiului. Laburiştii se dezvoltă în defavoarea
liberalilor, devenind cel mai puternic partid de opoziţie şi anulând sistemul
bipartit liberal-conservator. În 1924, cu sprijinul liberalilor, vin la putere
primii politicieni laburişti. Însă, atunci când primul ministru laburist Ramsay
MacDonald recunoaşte Uniunea Sovietică, acesta este destituit la doar
unsprezece luni de la ocuparea funcţiei, iar conservatorul Stanley Baldwin preia
puterea. Totuşi, în 1929 laburiştii câştigă din nou, iar MacDonald îşi formează
al doilea cabinet.
Doi ani mai târziu, când în plină criză
economică, este stopată plata indemnizaţiei de şomaj, guvernul laburist se
prăbuşeşte. Sub presiunea regelui George V, MacDonald aprobă un guvern naţional
de coaliţie, cu un cabinet format doar din conservatori şi liberali, până în
1935. Guvernul unit încearcă în zadar să rezolve problemele economice prin
restricţii şi creşteri ale taxelor. Abia în 1937, când încep măsurile
guvernamentale de stabilizare şi reînarmarea, se observă o scădere vizibilă a
şomajului.
În 1940, Partidul Laburist se alătură
unui guvern de război, ce cuprindea toate partidele, sub conducerea lui Winston
Churchill.
Edward VIII
După moartea tatălui său, George V,
Edward VIII domneşte mai puţin de un an. Prim-ministrul Baldwin îl va obliga să
abdice în 1936, după dezaprobarea explicită a cabinetului, deoarece regele
insista să o ia în căsătorie pe americanca Wallis Simpson, divorţată de două
ori. Edward este redus la titlul de duce de Windsor şi va trăi de acum încolo
ca un aventurier bogat împreună cu soţia sa, mai ales în Franţa.
Politica externă a Marii Britanii în perioada interbelică
Regatul Unit urmărea să îşi asigure
poziţia de putere mondială printr-o politică de păstrare a păcii la nivel
internaţional. Mişcările de eliberare naţională din colonii au dus la
prăbuşirea Imperiului Britanic.
Convingerea că Marea Britanie trebuie să
menţină pacea cu orice preţ pentru a-şi păstra sferele mondiale de influenţă
constituie esenţa politicii engleze de după 1919. Evitarea ulterioară a
conflictelor, predilecţia pentru negocierile diplomatice şi efortul de a
proteja comerţul imperial reprezentau principiile-cheie ale politicii externe
de pace şi comerţ a britanicilor până în 1939. În cadrul Societăţii Naţiunilor,
Marea Britanie cere să se accepte reglementarea producţiei de armament şi
devine forţa principală în eforturile internaţionale de dezarmare după Primul
Război Mondial. La Conferinţa de la Washington din 1920-1921, Marea Britanie,
Belgia, China, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Portugalia şi SUA acceptă
reducerea flotelor din Pacific; în acest proces, Marea Britanie permite SUA
putere egală în ceea ce priveşte flota de război, renunţând astfel la
superioritatea sa navală tradiţională. În Europa, Marea Britanie sprijină
eforturile de pace ale fostelor state beligerante: în 1925, Marea Britanie,
Franţa, Belgia, Italia şi Germania semnează Tratatul de la Locarno, care
includea o declaraţie de intenţie pentru rezolvarea tuturor conflictelor fără a
recurge la forţa armată. Imperiul Britanic se confrunta cu mişcări de eliberare
naţională în multe dintre coloniile sale. Eforturile de secole ale irlandezilor
de a-şi câştiga independenţa culminează cu împărţirea insulei în 1921; Irlanda
de Sud devine independentă. Marea Britanie, al cărei nume complet fusese încă
din 1801 Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, îl modifică în 1927 în
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. De asemenea, imperiul îşi
diminuează teritoriul şi în alte părţi ale lumii. În 1923, renunţă la protectoratul
asupra Egiptului, iar în 1932 acceptă independenţa Iraqului. În 1926, Marea
Britanie şi dominioanele autonome ale Imperiului Britanic fondează Comunitatea
de Naţiuni (Commonwealth of Nations). La o scară mai largă, Marea Britanie
nu reacţionează la invaziile Japoniei în Asia de Est şi ale Italiei în zona
Mediteranei. Treptat, Hong Kong şi Singapore devin punctele centrale în Asia de
Est. Însă mişcările puternice pentru independenţă din India sunt încă suprimate
prin forţă.
Prim-ministrul
britanic, Neville Chamberlain
De când mi-am asumat această funcţie,
obiectivul meu principal a fost să contribui la pacificarea Europei, pentru eliminarea
suspiciunilor şi animozităţilor care au otrăvit relaţiile atâta timp...
Problema Cehoslovaciei este cea mai recentă şi, poate, cea mai periculoasă.
Tolerarea politicii Germaniei naziste
În încercarea de a evita izbucnirea unui
nou război în Europa, Marea Britanie a tolerat la început politica revizionistă
agresivă a regimului nazist. Însă invadarea Poloniei în 1939 a demonstrat că
diplomaţia era inutilă, drept urmare guvernul britanic declară război Reichului
german.
Marea Britanie îşi avertizase deja
Aliaţii în legătură cu izolarea Reichului german în timpul negocierilor de pace
din 1919 şi mai târziu critică pretenţiile imense de despăgubiri ale Franţei. În
anii 1920, încurajează reabilitarea economică şi politică a Germaniei, urmărind
pacificarea Europei Centrale şi extinderea pieţei pentru mărfurile britanice.
Venirea la putere a lui Hitler nu a schimbat această politică, chiar dacă Marea
Britanie începe treptat să se reînarmeze.
Conducătorii britanici credeau că
războiul trebuie evitat prin negocieri şi acceptau pretenţiile revizioniste
moderate ale Germaniei. În Acordul Naval Anglo-German din 1935, lui Hitler i se
garanta o flotă egală cu 35 de procente din capacitatea Marinei Britanice şi
paritate în flota submarină. Desfăşurarea trupelor germane în zona
demilitarizată a Rinului în 1936 şi unirea cu Austria în 1938 erau tolerate,
deşi ambele erau încălcări clare ale Tratatului de la Versailles. Neville
Chamberlain, premierul britanic, acceptă până şi anexarea teritoriilor cu
populaţie vorbitoare de limbă germană din Cehoslovacia, prin Acordul de la München
din 1938, ceea ce se pare că a salvat pacea în ultimul moment.
Când Hitler încalcă din nou tratatul şi
intră în Praga în martie 1939, Chamberlain recunoaşte eşecul politicii sale
pacifiste şi începe pregătirile de război. Se decretează mobilizarea generală, iar
Poloniei şi României li se promite sprijin militar în cazul unei invazii
germane. După invazia lui Hitler în Polonia, Marea Britanie îşi îndeplineşte
obligaţiile şi declară război Germaniei. Chamberlain, discreditat pentru eşecul
tentativelor pacifiste, îşi anunţă demisia în 1940, fiind urmat la guvernare de
Winston Churchill.
Acordul de la
München
Prin Acordul de la München, Marea
Britanie şi Franţa garantează regimului nazist controlul asupra teritoriilor
sudete, cu populaţie vorbitoare de limbă germană, după ce Hitler le declarase
drept ultimele pretenţii teritoriale. Cu toate că Marea Britanie şi Franţa
semnaseră alianţe defensive cu Cehoslovacia, nici una nu se simţea pregătită pentru
război, iar perspectiva unui alt conflict european stârnea disperare în rândul
populaţiei ambelor ţări. Unii erau condescendenţi faţă de suferinţa Germaniei
în urma pierderilor teritoriale impuse după Primul Război Mondial.
Cehoslovacia, ale cărei teritorii erau în joc, era exclusă de la negocieri, iar
acordul rezultat a fost numit de către cehii revoltaţi Dictatul de la München.
