VI.10. Irlanda: divizare şi independenţă
1914-1949
În 1921, în Irlanda mişcarea naţională
obţine o victorie parţială în lupta pentru independenţă împotriva Marii
Britanii; aceasta trebuie să accepte însă, în schimb, divizarea ţării. După ani
de război civil în care s-a disputat problema unităţii, insula se divide
oficial în anii 1940. În timp ce Irlanda de Nord rămâne în componenţa Regatului
Unit, cea mai mare parte a Irlandei devine oficial republică independentă în
1949.
De la războiul pentru independenţă la Tratatul Anglo-Irlandez
În 1922, Irlanda obţine statutul de
dominion autonom după un război sângeros pentru independenţă, în timp ce
provincia de nord a ţării rămâne posesiune britanică.
Conflictul care mocnea între irlandezi
şi britanici se reaprinde în 1914, când guvernul britanic aprobă Legea
domestică (Home Rule Bill) care garanta Irlandei autonomie parţială,
inclusiv în zonele protestante din nord. Decizia de a suspenda legea în
momentul izbucnirii războiului este întâmpinată cu furie de către naţionalişti.
La 24 aprilie 1916, voluntarii irlandezi militanţi ocupă clădirile publice din
Dublin şi proclamă Republica Irlandeză în timpul Revoltei de Paşte. Armata
britanică suprimă revolta cu brutalitate; sute de oameni sunt ucişi, iar
conducătorii sunt arestaţi şi executaţi sau condamnaţi la ani grei de
închisoare. Radicalizarea care a urmat de ambele părţi iniţiază o nouă fază a
violenţelor.
Se formează un Parlament revoluţionar
ilegal sub Eamon de Valera; cei mai mulţi dintre membrii săi proveneau din
rândurile partidului politic Sinn Féin (Noi înşine). Un an mai târziu,
se formează unitatea militară denumită Armata Republicană Irlandeză (Irish
Republican Army - IRA) pentru a ataca autorităţile britanice. În 1921,
guvernul britanic şi Sinn Féin cad de acord asupra încetării focului şi
semnează Tratatul Anglo-lrlandez, prin care Irlandei i se conferea statutul
oficial de stat liber. Din acest tratat sunt excluse şase ţinuturi ale
provinciei protestante Ulster, care votaseră să rămână parte a Regatului Unit.
În 1922, Statul Liber Irlandez obţine statut de dominion. Acceptarea acestei
suveranităţi parţiale este aprobată de Parlamentul irlandez, Dail,
printr-o majoritate de voturi, 64 pentru şi 57 împotrivă. La 6 decembrie 1922,
intră în vigoare noua constituţie irlandeză.
Duminica
însângerată din 1920
Duminica însângerată de la 21 noiembrie
1920 este reprezentativă pentru seria de violenţe din Irlanda: după execuţia a
14 ofiţeri britanici la ordinele lui Michael Collins - conducător irlandez
naţionalist - o unitate de soldaţi britanici deschid focul asupra mulţimii
irlandeze în timpul unui meci de fotbal irlandez la Dublin, omorând numeroşi
spectatori civili.
De la război civil la independenţă
Divizarea Irlandei duce la ciocniri
sângeroase în sânul mişcării de independenţă irlandeze pe marginea problemei
unificării. În 1949, Irlanda de Sud obţine suveranitate totală şi părăseşte
Commonwealth-ul.
Tratatul Anglo-Irlandez împarte nu doar
ţara, ci şi mişcarea de independenţă Sinn Féin. Adepţii şi oponenţii tratatului
încep să se certe între ei. Radicalii sub Eamon de Valera, partidul Fianna Fáil
de mai târziu, acceptă excluderea Irlandei de Nord, dar luptă pentru
reunificare. Mişcarea Fine Gael, sub prim-ministrul Thomas Cosgrave, urmăreşte
stabilirea unei egalităţi cu Marea Britanie. Şi IRA se împărţise, o parte alăturându-se
armatei irlandeze oficiile, în timp ce ilegaliştii radicali luptă în
1922-1923 împotriva guvernului Statului Liber Irlandez. Între timp, radicalii
pierd din susţinere, iar de Valera ordonă încheierea ostilităţilor. În anii
1930 mai au loc acte de terorism izolate, după care IRA este interzisă. Noua
constituţie introduce votul universal pentru bărbaţi şi femei şi reprezentare
proporţională. Irlanda devine membră a Societăţii Naţiunilor. Constituţia
impune limba irlandeză (denumită şi erse) drept limbă oficială naţională.
În martie 1932, de Valera este ales prim-ministru şi refuză să depună
jurământul de credinţă în faţa regelui britanic. De atunci, partidul său,
Fianna Fáil, rămâne la putere aproape în permanenţă, însă dorita reunificare a
ţării nu are loc, sciziunea adâncindu-se. În 1937, după modificarea constituţiei,
Irlanda de Sud este redenumită Eire. Rămâne neutră în cel de Al Doilea Război
Mondial, în timp ce Irlanda de Nord participă ca parte a Regatului Unit. La 1
aprilie 1949, Eire părăseşte Commonwealth-ul, iar la 18 aprilie se proclamă
oficial Republica Irlanda.
Michael Collins
şi Eamon de Valera
Michael Collins şi Eamon de Valera erau
liderii mişcării Sinn Féin, reprezentând simbolic scindarea acesteia. Formaţi
de Revolta de Paşte din 1916, amândoi erau membri ai guvernului ilegal, de
Valera ca preşedinte al Sinn Féin şi Collins ca fondator al IRA. După acordul
de pace cu Marea Britanie, drumurile lor se despart: Collins acceptă secesiunea
Irlandei de Nord şi se alătură armatei irlandeze oficiale. De Valera luptă
pentru unificare, la început violent, apoi pe cale paşnică. În timp ce Collins
este împuşcat într-o ambuscadă în 1922, de Valera rămâne în vârful politicii
irlandeze până în 1973.
