VI.8. Franţa: insecuritate şi ocupaţie
1918-1945
În ciuda victoriei din Primul Război
Mondial Franţa încă se simţea ameninţată de vecina sa, Germania. Cu o politică
internă instabilă şi slăbită de război, Franţa îşi vedea securitatea asigurată
doar printr-o politică dură faţă de vechiul inamic. Cu toate acestea, în anii
1930, în faţa politicii de agresivitate a lui Hitler, Franţa părea aproape
paralizată. După Blitzkrieg-ul din 1940, armata germană ocupă nordul
Franţei, iar regimul francez de la Vichy colaborează cu Germania.
Disensiuni în afacerile interne între cele două războaie
În ciuda numeroaselor schimbări de
guvern şi a tensiunii economice, mişcările antidemocratice din cea de A Treia
Republică nu reuşesc să preia puterea.
În perioada interbelică, Franţa trebuia
să lupte pe plan intern împotriva consecinţelor de ordin economic, financiar şi
social cauzate de Marea conflagraţie. Războiul a redus cu aproape 10% populaţia
masculină adultă, la care se adăugau 4.270.000 de răniţi. Cu toate acestea,
comparativ cu Marea Britanie şi Rusia, Franţa rămânea relativ stabilă din punct
de vedere economic, continuând să fie o mare putere continentală. În anii 1920,
producţia industrială a Franţei creşte semnificativ, fiind sprijinită de stat.
Efectele crizei economice postbelice la
nivel mondial s-au resimţit şi în Franţa, dar mai târziu decât în statele
complet industrializate, deoarece sectorul său agricol era încă foarte extins.
În 1931, numărul şomerilor începe să crească, factor destabilizator pentru cea
de A Treia Republică. Administraţiile se perindau în mare viteză - de 41 de ori
până în 1940. Cei câţiva miniştri vechi care rămân în funcţie, cum ar fi
Raymond Poincare şi Edouard Daladier, reprezentau singurele elemente de
continuitate în guvern.
În 1924, Blocul Naţional de stânga
guvernează întrunind majoritatea; apoi o coaliţie reformistă socialistă de
stânga preia puterea pentru doi ani. Între timp, disensiunile dintre partidele
moderate alimentau atât radicalismul de stânga, cât şi pe cel de dreapta. La
alegeri comuniştii au câştigat detaşat zece procente din voturi, fără a
prezenta cu adevărat o ameninţare la politica stabilită. Grupurile radicale
antidemocratice de dreapta, cum ar fi Acţiunea Franceză şi Crucea de
Foc, o organizaţie a veteranilor din Primul Război Mondial, devin influente
în anii 1930; cea din urmă încearcă o lovitură de stat în februarie 1934, însă
eşuează. În 1936, prim-ministrul socialist Leon Blum organizează şi conduce Frontul
Popular de stânga - o coaliţie între socialişti, radicali socialişti şi
comunişti - pentru a preveni instaurarea unui regim fascist, ca în Italia.
Printre alte reforme populare, introduce săptămâna de lucru de 40 de ore şi
dreptul la concediu plătit.
Politica externă a Franţei până la 1939: între răzbunare şi împăcare
Frica de o nouă agresiune germană
influenţează hotărâtor politica externă a Franţei între războaie.
La negocierile de pace din 1919, Franţa
credea că securitatea ei naţională putea fi realizată doar prin slăbirea
maximă, din punct de vedere teritorial şi economic, a Germaniei. Conform
Tratatului de la Versailles Franţa primea Alsacia şi Lorena, colonii germane
cum ar fi Camerun, ocuparea şi exploatarea economică a Saarlandului şi foarte
mari despăgubiri. În plus, la reducerea armatei germane până la 100.000 de
oameni şi la desfiinţarea Statului-Major General, Franţa cere demilitarizarea
completă a zonei Rinului, pentru a servi ca zonă tampon.
Din pricina diferenţelor crescânde între
ceilalţi Aliaţi şi a lipsei garanţiei unei securităţi militare din partea
Statelor Unite ale Americii, care se retrăseseră într-o izolare extremă, la
începutul anilor 1920, Franţa a urmărit o politică intransigentă de despăgubiri
- în ciuda faptului că Reichul german nu putea să-i satisfacă toate
pretenţiile.
La 23 ianuarie 1923, preşedintele
francez Poincare ordonă ocuparea Ruhrului, centrul industrial al Germaniei,
pentru a forţa plata reparaţiilor de război, în ciuda împotrivirii Statelor
Unite ale Americii şi a Marii Britanii. Însă noul guvern de stânga din 1924
adoptă o politică de reconciliere cu Germania. În 1925, datorită rezistenţei
pasive a populaţiei, regiunea Ruhr este eliberată. În 1925, prin Pactul de la
Locarno, Germania garantează inviolabilitatea graniţelor de vest cu Franţa şi
Belgia.
Franţa încearcă să se împotrivească politicii
agresive a Germaniei naziste, începută în 1933, printr-un sistem de alianţe
internaţionale, inclusiv Pactul de ajutor reciproc din 1935 cu Uniunea
Sovietică şi Alianţa militară anglo-franceză. Sub influenţa Marii
Britanii şi din cauza disensiunilor din cadrul guvernului Frontului Popular, în
1938 Franţa adoptă o politică de conciliere cu Germania. Prim-ministrul
Daladier şi ministrul de externe Bonnet acceptă anexarea Austriei şi semnează
Acordul de la München. Politica franceză de conciliere, care reflectă atât
dorinţa conducerii, cât şi a poporului, de a evita un alt război, continuă până
în momentul invadării Poloniei.
Linia Maginot
Pentru a se apăra împotriva unei noi
invazii germane, francezii ridică între 1926 şi 1936 Linia Maginot, o barieră imensă de fortificaţii la
graniţa de nord-est cu Germania. Purta numele ministrului de război francez şi
consta în amplasamente de artilerie şi infanterie, complexe de comunicaţii şi
de buncăre care valorau aproape trei miliarde de franci, fiind considerată
impenetrabilă. Când începe războiul, Germania nazistă evită fortificaţiile,
înaintând prin Belgia neutră, iar Franţa a fost nevoită să se predea în şase
săptămâni.
Guvernul de la Vichy (1940-1944)
După ce în luna mai 1940, Germania ocupă
jumătate din teritoriul Franţei, în oraşul Vichy se înfiinţează un guvern
progerman pentru a administra regiunile neocupate.
Franţa declară război Germaniei după
invazia lui Hitler în Polonia, la 3 septembrie 1939, însă se abţine de la
participare militară, bazându-se pe fortificaţiile elaborate ale Liniei
Maginot. Apoi, în mai 1940, trupele germane merg prin Belgia spre Franţa.
Francezii sunt timoraţi de înaintarea rapidă cunoscută sub numele de Blitzkrieg
(război fulger), iar rezistenţa cade după doar şase săptămâni; la 6 iunie
1940, mareşalul Henri-Philippe Petain cere încetarea focului. Pentru a umili
Franţa, tratatul ulterior este semnat într-un vagon în pădurile de la Compiegne
- acelaşi loc unde francezii forţaseră armistiţiul cu germanii în 1918, pentru
a pune capăt Primului Război Mondial. Cea de A Treia Republică se destrămase.
În timp ce trupele germane ocupau nordul
şi vestul Franţei, inclusiv Parisul, la Vichy, în zona de sud a Franţei, rămasă
neocupată, se stabilea un stat francez. Acest guvern autoritar se considera
partenerul regimului nazist german, dar era recunoscut şi de către Statele
Unite ale Americii, şi de Uniunea Sovietică. Petain, în vârstă de 84 de ani,
devine şef al statului, deţinând o putere considerabilă; asistentul său era
Pierre Laval, pe care Petain îl arestase la sfârşitul lui 1940, deoarece
susţinuse participarea la război alături de Germania. În ciuda marilor
compromisuri, regimul de la Vichy continuă să se afle sub presiunea crescândă a
Germaniei. În aprilie 1942, Laval este numit prim-ministru şi preia conducerea
statului.
La momentul debarcării Aliaţilor în
Africa de Nord, armata germană ocupă restul Franţei, transformând regimul de la
Vichy într-un stat poliţienesc fascist. Începând cu vara lui 1942, poliţia
franceză joacă un rol hotărâtor în deportarea evreilor francezi în lagărele de
exterminare. La 6 iunie 1944, Aliaţii debarcă în Normandia şi pe coastele
mediteraneene, ceea ce va duce la căderea regimului de la Vichy şi la
eliberarea Parisului.
Rezistenţa franceză şi ascensiunea lui Charles de Gaulle
În 1943, generalul Charles de Gaulle,
conducătorul francez în exil, uneşte grupurile mici de rezistenţă într-o forţă
politică puternică. Astfel imediat după eliberarea Franţei de către Aliaţi în
1944, se formează un guvern francez provizoriu.
După ce armata germană ocupă Parisul,
luptătorii francezi lin mişcarea Rezistenţei se organizează în grupuri mici şi
duc război prin acte de sabotaj şi greve împotriva invadatorilor şi a colaboratorilor
de la Vichy. De asemenea, aceştia îi ajută să se refugieze pe cei persecutaţi
rasial sau politic. Germanii fac faţă cu greu insurgenţilor: 30.000 de
luptători ai Rezistenţei sunt executaţi, iar 75.000 mor în lagărele de
concentrare. În 1944, trupele SS germane distrug localitatea Oradour-sur-Glane,
a măsură represivă contra atacurilor partizane.
Aflat în exil la Londra, generalul
Charles de Gaulle formase deja, în 1940, mişcarea Francezii liberi, care
se considera reprezentanta legitimă a Franţei, şi formează un guvern în exil -
fiind condamnat de guvernul de la Vichy, în contumacie, la moarte pentru înaltă
trădare. În mai 1943, de Gaulle uneşte facţiunile Rezistenţei, cum ar fi Combat
şi Franc-Tireur, într-un Consiliu Naţional al Rezistenţei. În acelaşi
timp, guvernul din exil se mută în Alger şi recrutează luptători pentru
libertate din Africa de Nord. Rezistenţa a sprijinit înaintarea trupelor Aliate
după debarcarea acestora în Normandia, în iunie 1944. La 18 august 1944,
organizează o revoltă la Paris, la scurt timp după asedierea capitalei, de
către Aliaţi. O săptămână mai târziu, de Gaulle intră în Paris. Consiliul
Naţional al Rezistenţei este recunoscut ca guvern provizoriu de către Aliaţi.
De Gaulle reuşeşte să unească membrii conservatori ai guvernului din exil cu
mişcarea de rezistenţă de stânga, în mare parte comunistă.
Pierre Laval este executat în octombrie
1945; mareşalul Petain este condamnat la moarte, dar apoi graţiat şi trimis în
exil pe insula Yeu. Erau frecvente actele de violenţă, cum ar fi linşajele,
împotriva cetăţenilor suspectaţi de colaborare cu naziştii, mai ales împotriva
femeilor acuzate de a fi fraternizat cu ocupanţii.
Generalul Charles
de Gaulle prin radio în direct de la Londra, 18 iunie 1940
Îi invit pe ofiţerii şi pe soldaţii
francezi care se află pe teritoriul britanic sau pe cei care vor veni aici...
să mă contacteze. Indiferent de ce se întâmplă, flacăra rezistenţei franceze nu
trebuie şi nu va fi stinsă. Mâine, la fel ca azi, voi vorbi la Radio Londra.
