VI.7. Elveţia: insulă de stabilitate
1914-1945
Elveţia, republică federală parlamentară
din 1848, rămâne neutră în timpul ambelor conflagraţii, în ciuda poziţionării
sale în centrul continentului european. Nici problemele economice din Primul
Război Mondial, nici încercuirea acesteia de către puterile Axei în cel de Al
Doilea Război Mondial nu au pus în pericol tradiţia democratică a Elveţiei.
Însă, pentru a evita ocuparea de către Germania, în ciuda neutralităţii
oficiale, Elveţia duce o controversată politică de compromis cu naziştii, fiind
privită astfel cu scepticism de către Puterile Aliate.
Neutralitatea strictă în Primul Război Mondial
Neutralitatea perpetuă a Elveţiei,
garantată de Congresul de la Viena în 1815, a fost păstrată şi în timpul
Primului Război Mondial. În ciuda dificultăţilor economice şi sociale,
democraţia tradiţională rămânea stabilă.
Din sec. XVII, Elveţia joacă un rol
excepţional în Europa. Ca naţiune independentă încă din Evul Mediu târziu, cu
excepţia unei scurte perioade de timp după 1798, când se afla sub control
francez, fără aspiraţii expansioniste, Elveţia fusese pentru o lungă perioadă
locul cel mai potrivit pentru negocierile internaţionale. Congresul de la Viena
garantase elveţienilor, în interesul întregii Europe, neutralitate perpetuă, ce
nu a putut fi schimbată nici de Primul Război Mondial. Această naţiune mică nu
se afla în obiectivele de război ale Marilor Puteri şi nu deţinea materii prime
necesare războiului. În timpul războiului, armata elveţiană a fost mobilizată provizoriu,
însă nu a luat parte niciodată la acţiuni militare. Populaţia a suferit o criză
economică determinată de război, fiind introdusă, ca urmare, o taxă de război.
Deoarece importurile erau dificile, s-a încercat redresarea economiei
elveţiene. Se promova cultivarea cerealelor, iar calea ferată elveţiană a fost
prima care a funcţionat pe bază de electricitate renunţându-se la motoarele cu
cărbuni.
În 1916, pauperizarea accentuată a
populaţiei duce la o revoltă de stânga. Însă marea grevă generală din 1918 era
nu atât o revoluţie, cât o chemare la schimbări sociale; greva este oprită prin
forţă militară, însă reformele sociale ale statului reuşesc să elimine
tensiunile. Tradiţia democratică liberală a republicii federale, care exista
începând cu 1848, rămâne neafectată de tulburarea de după război. Tratatul de
la Versailles reafirmă neutralitatea Elveţiei, iar Geneva este aleasă sediul
Societăţii Naţiunilor, înfiinţată de preşedintele SUA, Woodrow Wilson, la care
Elveţia se alătură în 1920.
Mai târziu, puterile Axei au atentat şi
mai grav la neutralitatea Elveţiei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
Liechtenstein
Micul principat Liechtenstein, situat
între Austria şi Elveţia, este suveran începând cu 1806. După criza economică
de la începutul Primului Război Mondial, Liechtenstein se baza, atât din punct
de vedere economic cât şi politic, pe Elveţia, aceasta reprezentându-l în
relaţiile externe. La fel ca vecina sa, rămâne neutru în timpul perioadei
naziste. Până în prezent, prinţii Liechtensteinului au mai multe drepturi decât
monarhii europeni.
Ameninţarea nazistă
În anii 1930, Elveţia liberală şi neutră
devine primul loc de retragere pentru refugiaţii germani. În plină desfăşurare
a celui de Al Doilea Război Mondial, elveţienii reuşesc să-şi menţină
independenţa doar prin anumite compromisuri făcute Germaniei naziste.
Cu toate că problemele economice erau în
creştere în Elveţia încă din 1927, influenţa forţelor care iveau legături
strânse cu naziştii în anii 1930 rămâne marginală şi nu reuşeşte să
destabilizeze republica federală parlamentară. După ce naziştii preiau puterea
în Germania, mulţi refugiaţi au căutat adăpost în ţara vecină, Elveţia, fiind,
de obicei, doar o ţară de tranzit. Sloganul utilizat frecvent pentru a limita
imigrarea era: Barca este plină; spre sfârşitul celui de Al Doilea
Război Mondial, peste 20.000 de evrei au fost întorşi de la graniţă.
Ameninţarea externă latentă care plana
asupra elveţienilor i-a încurajat să îşi unească forţele pe plan intern. În
1938, Elveţia este eliberată de obligaţia de a participa la sancţiunile
Societăţii Naţiunilor. Expoziţia Naţională Elveţiană din 1939, de fapt un spectacol
agricol şi industrial, se transformă într-o demonstraţie de independenţă,
libertate şi dorinţă de a apăra aceste idealuri. Mobilizarea militară din cel
de Al Doilea Război Mondial era în primul rând simbolică. Elveţia rămâne
neocupată şi furnizează servicii umanitare. Însă Marcel Pilet-Golaz, membru al
Consiliului Federal, începe o politică foarte controversată de compromisuri cu
puterile Axei - în principiu, cu inamicul - care era avantajoasă din punct de
vedere financiar pentru elveţieni. Prin tunelul de cale ferată din trecătoarea
Saint Gotthard dintre Italia şi Germania se efectuau transporturi militare. În
1939 au fost impuse restricţii asupra libertăţii presei. Economia profită de pe
urma exporturilor crescânde şi din livrarea de arme către Reichul german.
După anul 1945, tranzacţiile cu aur şi
valută străină duc la o turnură negativă în ceea ce priveşte neutralitatea
Elveţiei. Aurul jefuit de germani, - în mare parte confiscat de la evrei - este
depozitat în băncile elveţiene. Colaborarea economică voluntară duce la o
izolare internaţională pe termen scurt a Elveţiei după război.
Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii (CICR)
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii
(CICR), o organizaţie medicală şi de ajutorare a victimelor de război neutră,
este o idee elveţiană propusă de omul de afaceri elveţian Jean-Henri Dunant şi
înfiinţată în 1863. Era începutul unei mişcări mondiale care avea să se
dezvolte în sec. XX într-o organizaţie de ajutorare care transcenda culturile
şi naţiunile. Crucea Roşie a fost activă pe toate fronturile în ambele războaie
mondiale şi permitea ca răniţilor să se recupereze în calitate de pacienţi în
Elveţia neutră, oferindu-le asistenţă medicală gratuită. CICR a obţinut Premiul
Nobel pentru pace în 1917 şi în 1944.
