VI.5. Germania nazistă
1933-1939
Odată cu preluarea puterii de către
Hitler, în Germania începe un regim totalitar care va dura doisprezece ani. În
1939, aducea lumii războiul şi teroarea rasistă. Dictatura condusă de Führer
încearcă să reformeze statul şi societatea conform ideologiei
naţional-socialiste. În ciuda suprimării brutale a opoziţiei şi a eliminării
făţişe a evreilor din societate de către nazişti, pe plan internaţional se
subestima natura nefastă a regimului şi dispreţul acestuia pentru viaţa umană,
ceea ce va duce la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial.
Constituirea statului dictatorial al führerului
În scurt timp, Hitler controlează
Partidul Nazist şi instituţiile de stat din Germania şi dizolvă structurile
democratice ale Republicii de la Weimar.
Între 30 ianuarie 1933 şi 2 august 1934
are loc reorientarea statului german de la democraţie la dictatură. La finalul
acestui proces Adolf Hitler deţinea toată puterea. Menţinând formal Constituţia
de la Weimar, ideologia nazistă reuşeşte să domine statul şi societatea,
deoarece se creaseră premise aparent legale pentru a desfiinţa constituţia
democratică.
După incendierea clădirii Reichstagului la
Berlin, la 27 februarie 1933, SA - trupele Partidului Nazist - încep primele
acţiuni de persecuţie împotriva social-democraţilor şi a comuniştilor. Mai
mult, printr-un decret de urgenţă, Hitler profită de această ocazie pentru a
suspenda drepturile politice de bază. Acest decret legalizează persecuţia
rivalilor politici, înlăturându-i din structurile de stat. În ultimele alegeri
semilibere din 5 martie 1933, naziştii eşuează din nou în încercarea de a
obţine majoritatea absolută, în ciuda intimidării masive a populaţiei. În prima
sesiune parlamentară, toţi legislatorii - cu excepţia social-democraţilor şi a
comuniştilor, care fuseseră deja arestaţi - aprobă o împuternicire care
transferă toată puterea legislativă în mâinile guvernului condus de Hitler.
Guvernul nazist desfiinţează
federalismul german şi instituie dominaţia unipartită. Până în 1934, toate
parlamentele landurilor fuseseră dizolvate şi înlocuite de guvernatori ai
Reichului din noul regim. După interzicerea Partidului Social-Democrat, în
iulie 1933, toate celelalte partide politice de opoziţie se destramă rapid sau,
ca în cazul partidului aliat DNVP, sunt obligate să se retragă. Partidul Nazist
se proclamă partid de stat.
La scurt timp după aceasta, Hitler
suprimă şi opoziţia internă din cadrul partidului său. Chiar şi trupele SA,
care cer preluarea puterii militare a statului, sunt considerate ca o
ameninţare. La 30 iulie 1934, sub pretextul prevenirii unui puci, conducătorii
trupelor SA sunt asasinaţi cu ajutorul armatei germane. Această acţiune
represivă se califica drept autoapărare naţională. După moartea lui Hindenburg,
preşedintele Germaniei, la 2 august 1934, Hitler preia funcţia de şef al
statului, autoproclamându-se führer şi cancelar al Reichului
german. Armata germană este obligată să depună un jurământ în faţa lui Hitler.
Incontestabil, Germania devenea un stat al führerului.
Controlul asupra societăţii
Instrumentele prin care naziştii
controlau şi manipulau populaţia germană erau propaganda, persuasiunea
ideologică şi violenţa.
Statul nazist se caracteriza mai degrabă
prin juxtapunerea anarhică a sistemelor de partid, decât prin blocul de putere
organizat ierarhic, aşa cum susţinea propaganda. Hitler rămâne singurul punct
de referinţă pentru grupurile de putere rivale. Teroarea, succesul în afacerile
externe şi măsurile sociale foarte bine coordonate, consolidează imaginea führerului
în percepţia poporului german. Datorită locurilor de muncă create de guvern, în
doi ani şomajul se reduce la jumătate. Până în 1939, programele masive de
înarmare prin care se intenţiona dezvoltarea economiei pentru a susţine un
război cauzaseră o criză a locurilor de muncă.
Pentru a-i linişti pe muncitorii
organizaţi prin constrângere în Frontul muncitorilor germani, acestora li se
asigură salarii mari, protecţie împotriva şomajului şi concedii plătite.
Organizaţia nazistă de partid Kraft durch Freude (Putere prin plăcere)
organizează manifestări şi excursii necostisitoare. Astfel, regimul îi ţine sub
observaţie pe camarazii naţionali, chiar şi în timpul liber. 1 mai, ziua
europeană a muncii, este consemnată public fiind denumită Ziua muncii naţionale.
O mare atenţie se acordă îndoctrinării
tineretului. Toate grupurile de tineret sunt absorbite de Tineretul
hitlerist şi de Liga Fetelor Germane. Din 1936, toţi tinerii cu
vârsta între zece şi optsprezece ani erau obligaţi să devină membri. Camera de Cultură
a Reichului, sub egida lui Joseph Goebbels, ministrul propagandei, supraveghea
viaţa culturală. Literatura care nu se conforma liniei partidului era distrusă
prin arderea cărţilor în public.
Orientarea totalitară a
naţional-socialismului se amplifică prin crearea unei reţele de agenţii
naţionale de supraveghere. În 1934, după eliminarea trupelor SA, elita
detaşamentelor de apărare - cunoscută ca SS - devine cel mai important
instrument de luptă împotriva adversarilor politici, ţinând totodată sub control
departamentele poliţiei şi serviciilor secrete. Forţele SS preiau administrarea
lagărelor de concentrare, în 1939, fiind închise aproape 25.000 de persoane neloiale.
Arderea cărţilor
în public în 1933
La 10 martie 1933, Asociaţia studenţilor nazişti iniţiază arderea cărţilor
în public în oraşele universitare germane. După ce Joseph Goebbels ţine un
discurs la Berlin împotriva literaturii negermane, lucrările lui Walter
Benjamin, Erich Kăstner, Thomas Mann, Sigmund Freud şi Carl von Ossietzky sunt
arse. Sute de scriitori, cum ar fii Bertolt Brecht şi Stefan Zweig, emigrează.
În 1935, în timp ce se afla în închisoare, Ossietzky primeşte Premiul Nobel
pentru pace; moare în 1938, după trei ani petrecuţi într-un lagăr de
concentrare.
Persecutarea evreilor europeni
Treptat, până în 1939, evreii germani
pierduseră deja toate drepturile, fiind deposedaţi de proprietăţi şi obligaţi
să emigreze.
După ce naziştii preiau puterea,
huligani din grupările SA, incitaţi de ziarul antisemit Der Stürmer,
organizează atacuri violente împotriva evreilor. Ca răspuns la protestele din
partea elitei vechi şi a oamenilor de afaceri, conducătorii nazişti încearcă să
transforme persecuţia evreilor într-o activitate de stat, prin acţiuni
direcţionate de la centru şi printr-o legislaţie falsă.
În aprilie 1933, Goebbels, ministrul
propagandei, organizează un boicot naţional al afacerilor evreieşti. Legea
restabilirii serviciului civil al carierelor din 7 aprilie 1933 lansează un val
de decrete discriminatorii care-i obligă pe evrei să renunţe la profesie,
izolându-i complet din punct de vedere social până în 1939. De asemenea,
evreilor li se interzic profesiile din domeniul culturii şi practicarea
medicinei sau a avocaturii. În acelaşi timp, le este interzis orice contact cu populaţia
ariană.
Legile rasiale din 1935 anulează toate
drepturile politice ale evreilor. Toţi cetăţenii Reichului trebuiau să
dovedească faptul că au sânge german. Era considerat evreu cel care avea trei
strămoşi de origine evreiască. Absurditatea ideologiei rasiste a naziştilor este
demonstrată şi de criteriile conform cărora un evreu pursânge împărtăşea
numaidecât iudaismul. În noiembrie 1938, conducătorii nazişti încearcă să
asasineze un diplomat german, ca pretext pentru declanşarea unui pogrom la scară
largă împotriva evreilor. În noaptea de 9-10 noiembrie 1938, în toată Germania
se incendiază sinagogi şi se ard prăvălii evreieşti. O sută de persoane sunt
ucise şi aproape 30.000 sunt trimise în lagăre de concentrare. Evreilor germani
li se impune o taxă de răscumpărare de 1 miliard de mărci (400 milioane de dolari).
Tot capitalul evreiesc este confiscat, iar proprietăţile, acţiunile şi
bijuteriile sunt vândute prin constrângere. Urmează rapid lichidarea tuturor
afacerilor şi întreprinderilor evreieşti. Astfel, economia se germanizează
forţat.
În continuare, conducătorii nazişti
derulează un program de emigrare forţată, iar în 1939 stabilesc un Birou al
Emigrării Evreieşti. Însă lipsa banilor şi regulile restrictive pentru emigrare
impuse de naţiunile străine făceau dificilă plecarea din ţară. În 1941,
emigrarea este interzisă, după adoptarea noii strategii de exterminare a
evreilor. Uciderea în masă a evreilor, alături de rromi, homosexuali şi alte minorităţi
naţionale sau sexuale, începe în Polonia.
Emigrarea
După 1933, aproape un milion de oameni,
majoritatea evrei, sunt obligaţi să plece benevol din Germania. În ciuda
acestui fapt, nu a fost posibilă formarea unei opoziţii puternice. Scriitorul
Thomas Mann descrie cealaltă Germanie în discursurile sale critice din Statele
Unite ale Americii. Mulţi dintre cei exilaţi s-au alăturat armatelor ţărilor
gazdă în cel de Al Doilea Război Mondial.
Politica externă nazistă până în 1939
Pentru revizuirea Tratatului de la
Versailles, conducătorii nazişti şi-au demonstrat abilităţile de tacticieni,
mascându-şi planurile de cucerire printr-o politică de pace.
Încă de la venirea sa la putere, Hitler
plănuise un mare război. În februarie 1933, într-un discurs susţinut în faţa
ofiţerilor germani, vorbeşte deschis despre obiectivul de a cuceri un nou
spaţiu de locuit în Est şi de a-l germaniza fără cruţare. Ca să acumuleze
puterea de care Germania avea nevoie pentru a îndeplini acest obiectiv,
conducerea nazistă revizuieşte cu succes restricţiile impuse prin Tratatul de
la Versailles. Pentru a-i linişti pe vecinii îngrijoraţi de posibilitatea unui
război, naziştii şi-au învăluit scopurile într-o politică oficială de
apropiere.
În ciuda faptului că părăseşte
Societatea Naţiunilor în 1933, Hitler face cunoscută dorinţa de pace a
Germaniei şi susţinerea patrimoniului cultural occidental. Acordul Reichului cu
Vaticanul, care era menit să asigure drepturile Bisericii Catolice în Germania,
pactele de neagresiune cu alte state şi găzduirea Jocurilor Olimpice în 1936 păreau
să confirme această politică. În 1935, când Saarlandul votează clar printr-un
plebiscit alăturarea la Reichul german, puterile aliate occidentale recunosc
dreptul de autodeterminare al germanilor şi acceptă încălcarea ulterioară a
Tratatului de la Versailles. În 1935, Hitler reintroduce recrutarea
obligatorie, anunţă reînarmarea şi semnează un acord cu privire la flotă cu
Marea Britanie. Un an mai târziu, ocupă regiunea demilitarizată a Rinului.
Implicarea în Războiul Civil din Spania, Axa Berlin-Roma şi Pactul Anticomintern
cu Japonia sunt coaliţii cu o clară orientare antisovietică ce prevestesc
alianţele de război de mai târziu.
Cu toate că Puterile Occidentale acceptă
anexarea Austriei (Anschluss) în 1938 şi unirea acesteia cu Germania şi
chiar legalizează anexarea Regiunii Sudete prin Acordul de la München, acestea
renunţă la politica de pace după împărţirea Cehoslovaciei în martie 1939 şi
ameninţă cu războiul dacă Germania va încerca alte expansiuni teritoriale. La 1
septembrie 1939, Germania invadează Polonia sub un pretext înscenat, declanşând
cel de Al Doilea Război Mondial.
Jocurile Olimpice
de la Berlin din 1936
În timpul Jocurilor Olimpice din 1936,
Germania minţea întreaga lume printr-o demonstraţie de cultură cosmopolită.
Jazzul era permis în baruri, iar persecutarea oponenţilor politici şi a
evreilor încetase pentru moment. Filmul de propagandă olimpică, perfect
coordonat de Leni Riefenstahl, impresiona lumea, fiind primit în general cu
aprecieri pozitive.
