VI.4. Democraţia nepopulară: Reichul german
1915-1933
După Revoluţia din 1918 în Germania
triumfă democraţia parlamentară. Cu toate acestea, ea nu a fost niciodată
acceptată în totalitate de către o mare parte a populaţiei, existenţa sa fiind
ameninţată încă de la început de forţele politice radicale. Sentimentul
umilirii naţionale, problemele economice şi slăbirea internă a democraţiei duc
la ascensiunea naţional-socialismului sub conducerea lui Adolf Hitler, care în
1933 este numit cancelar al republicii.
Primii ani ai Republicii Germane
Inflaţia în creştere şi loviturile de
stat din partea diverselor grupuri din spectrul politic împiedică republica
să-şi găsească stabilitatea în primii ani.
Monarhia germană se prăbuşeşte în ajunul
tulburărilor sociale din noiembrie 1918. Social-democratul Friedrich Ebert preia
responsabilitatea guvernării în perioada de tranziţie. Stânga moderată triumfă
în dezbaterile din consiliile muncitorilor şi soldaţilor în problema formei de
guvernământ. La 19 ianuarie 1919, la Weimar, o adunare naţională adoptă o
constituţie democratică şi stabileşte republica parlamentară avându-l pe Ebert
ca preşedinte. De teamă că Liebknecht va proclama o republică socialistă,
Philipp Scheidemann, alt social-democrat, proclamă Republica Germană la 11
noiembrie.
Stânga radicală se simte trădată de
guvern din cauza lipsei de măsuri sociale. Armata suprimă revoltele, iar
grupurile de voluntari, cunoscute drept Freikorps (Corpurile Libere),
formate din militari întorşi din război, terorizează ţara. Ofiţerii Freikorps
îi asasinează pe Liebknecht şi pe Rosa Luxemburg, conducătorii Partidului
Comunist German.
Aripa de dreapta considera guvernul,
care semnase dezonorantul Tratat de la Versailles, ca fiind agent al statului
francez - politicieni de umplutură. Semnatarul armistiţiului, Matthias
Erzberger, este asasinat de către extremiştii de dreapta. Puciul monarhist Kapp
din 1920 şi Puciul Halei de Bere al lui Hitler din 1923 sunt înăbuşite.
Finanţele Reichului german erau pe sfârşite; războiul consumase sume imense,
iar puterile victorioase cereau plata reparaţiilor. Pentru a evita falimentul,
se imprimă tot mai mulţi bani, iar inflaţia ia proporţii uriaşe. În octombrie
1923, un dolar american echivala cu 40 de miliarde de mărci germane.
Puciul Halei de
Bere al lui Hitler din 1923
Adolf Hitler, un anonim până atunci,
încearcă să instituie o dictatură de dreapta în Germania, printr-un Marş la
Feldherrnhalle (Ministerul de Război Bavarez) în München, la 9 noiembrie 19 23.
În timp ce se afla în închisoare, ca urmare a înăbuşirii tentativei de puci,
scrie lucrarea ideologică Mein Kampf. Hitler este eliberat repede, în 1924,
pentru bună purtare şi promite să pună mâna pe putere prin orice mijloace
legale.
Căderea Republicii de la Weimar
După o scurtă perioadă de stabilizare,
naţional-socialiştii lui Hitler sunt propulsaţi de criza economică mondială. Cu
ajutorul Partidului Naţional German, Hitler preia puterea în Germania în 1933.
Republica părea să se stabilizeze după
1924. Economia se recuperează prin instituirea unei monede noi şi prin
reglementarea plăţilor de despăgubire după Planul Dawes. Din punct de vedere
cultural, Berlinul era cunoscut la nivel mondial. Ministrul de externe
Stresemann promovează o politică de împăcare cu vecinii Germaniei, recunoscând
graniţa de vest cu Franţa prin Tratatul de la Locarno din 1925. Germania
semnează un tratat de prietenie şi neutralitate cu Uniunea Sovietică şi este
acceptată în Societatea Naţiunilor.
Alegerea monarhistului Paul von
Hindenburg ca preşedinte în 1925 a provocat respingerea republicii de către o
mare parte a populaţiei. Criza economică mondială din 1929 îi favorizează pe
inamicii statului şi marchează începutul restrângerii democraţiei. După
prăbuşirea guvernului social-democrat al lui Hermann Müller în 1930,
preşedintele Hindenburg îl numeşte cancelar printr-un decret de urgenţă pe
Heinrich Brüning, care se subordona doar preşedintelui, nu şi Parlamentului.
Politica economică a lui Brüning sporeşte rata şomajul; până la începutul lui
1933, aproape şase milioane de oameni erau şomeri. Sărăcia galopantă, frica de
a nu-şi pierde statutul social şi lipsa de perspectivă îi împing pe mulţi, mai
ales clasa de mijloc şi tineretul, în braţele Partidului Naţional-Socialist al
Muncitorilor Germani (NSDAP) - Partidul Nazist - al lui Adolf Hitler, care
obţine un număr mare de voturi în alegerile pentru Reichstag în 1930. Campania
denigratoare, antisemită şi naţionalistă, împotriva sistemului şi a Criminalilor din noiembrie popularizează
legenda loviturii de pumnal, conform căreia politicienii germani ai Revoluţiei
din 1918 înjunghiaseră pe la spate armata invincibilă a Germaniei, semnând un
tratat de pace cu Aliaţii. În 1932, când naţional-socialiştii devin partidul
cel mai puternic după alegeri, Partidul de Centru încearcă să profite de pe
urma popularităţii naziştilor în rândul maselor şi se alătură acestora într-o
coaliţie care sprijinea Împuternicirea.
La 30 ianuarie 1933, preşedintele
Hindenburg îl numeşte pe Hitler cancelar al coaliţiei naţional-socialiste
(DNVP). În două luni îl vom împinge pe Hitler la colţ, ca să chiţăie,
promitea vicecancelarul Franz von Papen, care facea parte din coaliţie - o
declaraţie care se dovedeşte curând un calcul fatalmente greşit.
Perioada de aur a
anilor 1920
Berlinul era o metropolă deschisă, cu o
scenă artistică şi culturală prosperă în toată perioada Republicii de la
Weimar. Fie că era vorba de filmele mute ale lui Fritz Lang sau de noul
expresionism în pictură şi poezie, teatrul politic al lui Bertolt Brecht sau strălucirea
industriei de divertisment, reprezentată de Mariene Dietrich, viaţa culturală a
capitalei germane era înfloritoare şi atrăgea intelectuali din toată lumea.
Victoria naţional-socialismului în Germania pune capăt acestei perioade de
creaţie.
