VI.3. Ideologiile secolului XX
După transformările sociale şi morale
aduse de Primul Război Mondial, vin la putere promotorii celor două modele
opuse de politică totalitară pentru restructurarea societăţii. Odată cu
naţional-socialismul, fascismul inuman triumfă asupra mişcării democratice care
instaurase slaba Republică de la Weimar în Germania. Cealaltă ideologie care
avea să influenţeze politica mondială este comunismul. Ambele modele
reprezentau o contrapoziţie radicală a modelului occidental de democraţie
liberală
Democraţia: autodeterminarea cetăţenilor
Abraham Lincoln descria metoda de
conducere democratică, bazată pe principiul suveranităţii poporului şi pe
egalitatea tuturor, drept guvern al poporului, prin popor, pentru popor.
Woodrow Wilson, preşedintele Statelor Unite ale Americii, îşi justifica
ideologic intrarea în Primul Război Mondial, afirmând că scopul lui era să
creeze o lume sigură pentru democraţie.
După război, cererile de autodeterminare
ale grupurilor care împărţeau valori culturale sau naţionale comune duc la
reforme electorale în aproape toate ţările din Europa. La început, forma
predominantă de democraţie era aceea care se baza pe o competiţie nonviolentă
între partide, garanta drepturi individuale şi drepturi pentru minorităţi şi
permitea cetăţenilor să participe la alegeri după regula majorităţii. Însă din
cauza crizelor sociale postbelice, multe guverne democratice sunt demise de partidele
radicale de dreapta şi cele radicale de stânga. Dintre Marile Puteri, doar democraţiile
tradiţionale ale Marii Britanii şi USA se dovedesc imune la promisiunile
utopice de fericire mondială din statele totalitare.
După cel de Al Doilea Război Mondial,
democraţiile liberale se reafirmă în Europa de Vest. Odată cu prăbuşirea
Imperiului Sovietic în 1989-1991, aproape toată Europa de Est şi multe alte
părţi ale lumii se supun principiilor democratice, majoritatea depunând
eforturi să stabilească o formă cu adevărat democratică de guvernare.
Comunismul: pretenţie de salvator şi dictatură paternală
În Manifestul Comunist din 1848,
Karl Marx şi Friedrich Engels conceptualizează o nouă teorie
istorico-filozofică, ce va fi utilizată drept bază ideologică de către
mişcările muncitoreşti din sec. XX. Conform acestuia, datoria istorică a muncitorilor
era să elibereze umanitatea de represiunea şi nedreptăţile sociale, aşa cum
erau ele la începutul sec. XX (Proletari din toate ţările, uniţi-vă!).
Marx şi Engels interpretau istoria ca pe
o serie de lupte de clasă între exploatatori şi exploataţi. Doar prin victoria
istoriceşte necesară a proletariatului asupra burgheziei putea fi posibilă
libera dezvoltare a fiecărei fiinţe umane. Societatea capitalistă trebuia
distrusă, iar mijloacele de producţie transformate în proprietate comună -
aceasta era singura metodă de a elibera umanitatea de orice formă de exploatare.
În numele comunismului, Revoluţia din Octombrie condusă de Vladimir Lenin în
1917 triumfă în Rusia, dar Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste rămâne
singura ţară socialistă până în 1945. Aici, o dictatură socialistă a
proletariatului, prin activiştii de partid revoluţionari, trebuia să creeze
condiţiile pentru o viitoare societate comunistă fără clase. Considerându-se
avangardiştii unei revoluţii comuniste mondiale, comuniştii sovietici îşi
proclamă sub conducerea lui Lenin puterea absolută asupra tuturor celorlalte
partide comuniste. Sub Iosif Stalin, URSS devine o dictatură totalitară care îi
elimină sistematic pe toţi oponenţii politici. Alte state caută propria formă
naţională de comunism numai după ce Uniunea Sovietică joacă un rol central în
victoria din cel de Al Doilea Război Mondial şi după răspândirea comunismului
în lume.
În timpul Războiului Rece de după 1945,
în multe ţări din vest apare o mişcare exemplu - deşi niciodată un cunoscută
drept eurocomunism. Aceasta evoluează în socialism, reprezentat în
Europa de partide socialiste în cadrul unui sistem democratic. Odată cu
transformarea Europei de Est în 1989 şi cu prăbuşirea Uniunii Sovietice în
1991, comunismul îşi pierde hegemonul. China, singura putere comunistă
importantă care mai rămâne, îşi bazează aparent autoritatea pe învăţăturile lui
Marx şi Engels.
Fascismul: violenţă şi cultul conducătorului
Naţionaliştii italieni de dreapta,
adepţii lui Benito Mussolini, se autodenumeau fascişti inspiraţi de vechiul
simbol roman al puterii, fasciile - nuiele legate în jurul unui topor.
La venirea la putere în Italia în 1920, Mussolini configurează un nou tip de
dictatură care reprezenta un precedent şi un exemplu - deşi niciodată un model
imitat perfect - pentru mişcările fasciste din toată lumea. În unele state
europene, grupări autoritare diverse, cu trăsături fasciste, preiau controlul
aparatului de stat. După Războiul Civil din Spania din 1939, generalul
Francisco Franco instaurează dictatura. În Portugalia, Antonio de Oliveira
Salazar creează Estado Novo (Statul nou), în timp ce în Austria se dezvoltă o
formă particulară de austro-fascism. Şi în America de Sud existau regimuri
totalitare cu trăsături fasciste. Punctele comune ale acestor mişcări fasciste
sunt: structurile organizaţionale ierarhice, cultul conducătorului menit să
aducă integrarea socială, simbolismul sugestiv şi mobilizarea totală a maselor,
care lăsa puţine drepturi individuale. Statul controlează prin forţa poliţiei
politice toate aspectele vieţii. Din punct de vedere ideologic, statul fascist
urma din ce în ce mai mult o ideologie anti: era antidemocratic şi antiliberal,
anticomunist şi anticapitalist, antimodern, totuşi extrem de naţionalist şi
gata să recurgă la violenţă ca măsură politică decisivă. Rasismul nu era un
element central al fascismului. După cel de Al Doilea Război Mondial, fascismul
îşi pierde aproape în întregime importanţa.
Naţional-socialismul: antisemitism şi ideologie
Naţional-socialismul german sau
nazismul, avându-l ca lider (Führer) pe Adolf Hitler, reprezenta ca structură
de stat o varietate particulară de fascism. Datorită însă semnificaţiei
centrale a antisemitismului, ideologiei rasiale şi doctrinei Lebensraum
(spaţiul vital) în concepţia sa politică, acesta avea o abordare
globalizantă, fără precedent, asupra lumii. Nazismul definea istoria ca bătălie
între popoare, pentru expansiunea spaţiului vital al fiecărei naţiuni. În
final, oamenii din rasa cea mai valoroasă, arienii, aveau să-i supună pe
oamenii inferiori. Propaganda nazistă îi desconsidera mai ales pe polonezi, pe
ruşi, pe slavi în general, calificaţi drept subumani. Hitler promova războiul
în est ca luptă pentru spaţiu vital.
În viziunea naţional-socialistă asupra
lumii, inamicii principali erau evreii, care refuzau să accepte aceste legi
naturale. Conform filozofiei naziste, evreii controlau toate mişcările
internaţionale - democraţia, pacifismul, comunismul şi capitalismul – şi distruseseră
puritatea naţiunilor. Astfel, obiectivul central al naziştilor devine
persecutarea acestora. Imediat după preluarea puterii în Germania, naziştii
încep să-i alunge pe evrei din toate zonele, prin mijloace legale, economice şi
criminale, desconsiderându-i, lipsindu-i de drepturi şi tratându-i cu
superioritate.
În timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, regimul nazist oferă un model organizat de ucidere în masă a evreilor
europeni. În lagărele de exterminare sunt omorâţi sistematic sute de mii de
evrei. În total, numărul lor se ridică la şase milioane. Au căzut victime
terorii naziste şi alte minorităţi cum ar fi rromii, homosexualii şi oponenţii
politici, precum comuniştii şi socialiştii. După victoria Aliaţilor asupra
Germaniei naziste, ideologia naţional-socialistă este interzisă în toată lumea.
