VI.2. Primul Război Mondial

  02:22    

1914-1918

Primul Război Mondial este considerat prima calamitate a secolului XX. Declanşat de politica imperialistă a puterilor europene şi de alianţele instabile care au rezultat, Marea Conflagraţie s-a soldat cu cca 10 milioane de morţi şi 13 milioane de răniţi. Mobilizarea unor naţiuni întregi şi violenţa adusă la extrem din acest război declanşează răsturnări sociale şi politice ale căror urmări au marcat întreg secolul XX.

Izbucnirea Primului Război Mondial

Cauza directă a războiului a fost asasinarea moştenitorului tronului Austriei în iunie 1914. Criza din iulie se agravează pe măsură ce sistemul de alianţe între puterile europene îşi mobilizează forţele pentru război.

După asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei sale Sofia de către naţionalistul sârb Gavrilo Princip la 28 iunie 1914, la Sarajevo, Austro-Ungaria dorea să redreseze rapid situaţia, pentru a-şi restabili influenţa politică în Serbia. Pentru că Rusia sprijinea Serbia, iar Reichul german susţinea Austria în baza unor alianţe semnate, criza politică se acutiza ameninţând pacea în Europa.

În următoarea lună, după contacte diplomatice intense, Marile Puteri îşi respectă angajamentele din cadrul alianţelor, începând Criza din iulie. Împăratul Franz Joseph I al Austriei înaintează Serbiei un ultimatum ameninţător, după ce se asigură de sprijinul Germaniei; acesta este reasigurat de kaizerul Wilhelm II, de sprijinul lui necondiţionat prin aşa-numitul cec semnat în alb trimis pe 5-6 iulie 1914. Încercările de mediere ale britanicilor eşuează, iar Austrio-Ungaria declară război Serbiei la 28 iulie 1914. La 30 iulie, ţarul Nicolae II al Rusiei ia atitudine printr-o mobilizare generală, care continuă şi după ce un ultimatum al Germaniei îi cere să se oprească. Reichul german declară apoi război Rusiei la 1 august. Pentru că Franţa, un aliat al Rusiei şi un potenţial partener de război, îşi mobiliza de asemenea trupele, Germania se simte ameninţată din ambele părţi şi, două zile mai târziu, declară război Franţei. Istoricii mai discută asupra felului în care conducătorii armatei germane au influenţat războiul. Ţinând cont de circumstanţe, cea mai mare şansă de victorie a germanilor într-un război pe două fronturi era să profite de procesul lent de mobilizare a Rusiei, prin înfrângerea rapidă a Franţei. Planul Schlieffen, îndelung pregătit, urmărea un atac rapid asupra Franţei prin Belgia, implicând inevitabil Marea Britanie în război, deoarece trupele germane violau neutralitatea acesteia. Britanicii se simţiseră demult provocaţi de politica agresivă în construcţia navală a kaizerului german, iar politica Marii Britanii nu permitea ca o putere ostilă să deţină controlul asupra Coastei flamande. Prin includerea automată a domeniilor britanice - Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud - în război, conflictul ia amploarea unui război mondial. În Europa, aşa cum explica ministrul de externe britanic Edward Grey, luminile s-au stins.

Parţile beligerante în Primul Război Mondial:

Puterile Centrale
Austro-Ungaria, Bulgaria, Germania, Turcia

Puterile Antantei
Belgia, Franţa, Italia (1915),
Japonia, Rusia, Serbia, Marea Britanie şi SUA (1917)

Mersul războiului (1914-1916)

Avansarea spre vest a Germaniei este oprită la 40 km de Paris, iar Frontul de Vest se limitează la un război de poziţii. Puterile Centrale câştigă teritoriu în estul şi sud-estul Europei, fără să slăbească însă decisiv forţele Antantei.

În august 1914, atât germanii, cât şi francezii mergeau la război cu mare entuziasm. Primele bătălii se dau, însă, pe teritoriul belgian. Generalii francezi aflând planul Germaniei de a ataca Franţa prin Belgia, le-au ieşit acestora în întâmpinare. Marşul rapid către Paris, aşa cum sperau germanii, este oprit în apropierea capitalei franceze de o contraofensivă a puterilor Antantei. Germanii sunt obligaţi să se retragă după Miracolul de la Marne. Frontul de Vest se stabilizează apoi pe o lungime de cca 800 km, şi astfel începe un război sângeros de poziţii care durează ani întregi.

De la început, ambele tabere folosesc gazul toxic ca armă de distrugere în masă. După ce Franţa utilizează gazul lacrimogen neletal în 1914, germanii folosesc gaz mortal cu hipoclorit pentru prima dată în 1915, lângă Ypres, în Flandra. Deşi era interzis din 1907 de convenţiile de război ale Conferinţei de la Haga, bătăliile cu gaze aveau loc pe toate fronturile. Pe Frontul de Est, armata rusă ocupase Prusia Orientală la mijlocul lui august 1914, dar este înfrântă în bătăliile de la Tannenberg şi de la Lacurile Mazuriene şi, în februarie 1915, se retrage. Armata germană, condusă de comandantul suprem Paul von Hindenburg, ocupă apoi Polonia rusă, Kurzeme şi Lituania, după ce ofensiva se blocase în Galiţia răsăriteană. Urmează atacuri din ambele părţi, fără victorii semnificative. Însă Revoluţia din Rusia din 1917 schimbă decisiv situaţia pe Frontul de Est. Balcanii, unde începuseră luptele după ultimatumul Austro-Ungariei, devin al doilea teatru de război. Serbia este înfrântă de trupele Puterilor Centrale în octombrie 1915, care o atacaseră pentru a putea securiza drumurile terestre către Imperiul Otoman. Aliatele Antantei, România şi Muntenegru, sunt de asemenea ocupate la sfârşitul anului 1916. Forţele Antantei sunt împinse înapoi şi oprindu-se la Salonic, forţează Grecia, care fusese neutră până atunci, să intre în război în 1917. La graniţele Frontului de Sud-Est însă nu are loc nici un eveniment major.

Fritz Haber

Chimistul german, laureat al Premiului Nobel, Fritz Haber, şi-a câştigat o faimă dubioasă din cauza angajării sale în producerea de arme chimice în cursa înarmării. După izbucnirea războiului, şi-a pus institutul de cercetare la dispoziţia armatei germane şi a supravegheat personal primele atacuri cu gaz de pe front. Tot el a fost cel care a produs gazul Zyklon B, utilizat ulterior de nazişti pentru exterminarea evreilor în lagărele morţii. Ca o ironie a sorţii, Haber însuşi este nevoit să fugă din Germania după 1933, din cauza originii sale evreieşti.

Războiul de uzură de pe Frontul de Vest

Pe Frontul de Vest, cele două tabere se confruntă într-un Materialschlacht (bătălie de materiale). Intrarea în război a SUA înclină balanţa în favoarea puterilor Antantei.

La începutul lui 1916, conducerea armatei germane era hotărâtă să rupă cu orice preţ echilibrul de pe Frontul de Vest. În lipsa unui plan strategic, obiectivul războiului de uzură era să producă pierderi umane cât mai mari în rândurile inamicului. În bătălia de câteva luni de la Verdun s-au dat lupte pentru fiecare palmă de pământ. Aceasta s-a încheiat cu moartea sau rănirea a 700.000 de oameni în fiecare tabără. În timpul contraatacului britanico-francez de pe Somme, 57.000 de militari britanici mor în primele ore; în total va pieri peste un milion de oameni de fiecare parte. Ambele bătălii au demonstrat inutilitatea pierderilor masive de vieţi omeneşti provocate de războiul tehnologic, cu repercusiuni asupra psihicului şi moralului soldaţilor. Succesul unui atac asupra unor poziţii defensive cu tranşee adânci devenise imposibil fără pierderi uriaşe. Poziţiile Germaniei şi Franţei slăbiseră fără ca vreuna să aibă vreo speranţă să învingă. Din cauza acestor eşecuri, conducerea armatelor este schimbată în ambele tabere; în Franţa Robert Nivelle preia comanda de la Joseph Joffre, iar în Germania Erich von Falkenhayn este înlocuit de Hindenburg, care încheie atacul asupra Verdunului. Pe mare, superioritatea puterilor Antantei fusese copleşitoare încă de la început, mai ales datorită flotei britanice. În consecinţă, începând cu 1915, Germania ignoră convenţiile internaţionale şi îşi utilizează submarinele pentru a distruge navele comerciale ale naţiunilor beligerante şi neutre. După scufundarea Lusitaniei, un vapor de pasageri utilizat şi pentru transportul muniţiilor, la bordul căruia îşi pierd viaţa 100 de cetăţeni americani, SUA abandonează neutralitatea prin proteste vehemente, obligând Germania să renunţe la războiul fără restricţii al submarinelor. Cu toate acestea, după bătălia de la Jutland de la sfârşitul lunii mai 1916, care provocase pierderi dramatice pentru britanici, Reichul german decide să reia războiul total al submarinelor la 1 februarie 1917. Statele Unite declară apoi război Germaniei, mai târziu şi Austro-Ungariei. Prin intrarea SUA în război de partea Antantei, mersul acestuia e în defavoarea Puterilor Centrale, din acest moment ele fiind definitiv dezavantajate material.

Psihologie

Primul Război Mondial a oferit un număr uriaş de subiecte pentru tânăra ştiinţă a psihologiei. Mulţi dintre militari de pe Frontul de Vest erau traumatizaţi psihic având crize de isterie. Participând la măcelurile sângeroase sau lâncezind ani în şir în tranşee, militarii cădeau victime paraliziilor nervoase sau psihosomatice. Exemplul lor a demontat opinia generală vehiculată pe atunci, conform căreia isteria nu ar fi altceva decât o boală a femeilor.

Teatrele de război secundare şi primele mişcări de rezistenţă

Posesiunile coloniale ale puterilor europene condiţionează răspândirea războiului în toată lumea. În 1917, din cauza sacrificiilor umane şi materiale uriaşe, în toate taberele izbucnesc primele revolte.

Puterile coloniale europene se luptă pe toate mările lumii. Crucişătoarele germane, alături de aliaţii turci, atacă Rusia pe Marea Neagră; acestea scufundă de asemenea o escadră a flotei britanice la Coronei, Chile. Britanicii distrug navele de război germane pe Insulele Falkland de lângă coastele Argentinei. În 1914, Japonia se alătură războiului maritim al Antantei ca primul aliat independent de peste mări, deoarece Germania refuzase să renunţe la teritoriul chinezesc Kiaochow. Puterile Antantei se luptă în Africa pentru posesiunile coloniale germane. Togo, Camerun şi Africa de Sud-Vest germană sunt cucerite în primii ani de război. Germanii reuşesc să păstreze partea de est a Africii până la sfârşitul războiului, în 1918, dar numai cu ajutorul askarilor şi al altor militari băştinaşi. În Orientul Apropiat, Imperiul Otoman se alăturase deja Puterilor Centrale, însă, în ciuda sprijinului puternic, nu reuşeşte să desfăşoare un război pe mai multe fronturi. Deşi ies învingători în faţa britanicilor şi australienilor în peninsula Gallipoli în 1915, turcii sunt înfrânţi în Sinai şi Palestina. Înfrângerea din 1918 a Puterilor Centrale determină destrămarea definitivă a Imperiului Otoman. La fel ca şi Austro-Ungaria, acesta este redus la ţara sa de bază, Turcia. Pentru a menţine în funcţiune maşinăria militară, economia internă a naţiunilor beligerante se conforma necesităţilor industriei de război. Când războiul provoacă foamete şi malnutriţie, apar mişcările de rezistenţă - mai ales în Germania, care pierdea războiul şi avea de suferit de pe urma blocadei. Nemulţumirea se răspândeşte şi pe front. În august 1917, soldaţii germani refuză să se supună ordinelor din cauza lipsei de alimente. Primele revolte civile au loc în ianuarie 1918, când muncitorii din oraşele Germaniei fac grevă, cerând pacea. Comandamentul german continuă însă lupta. Forme de rezistenţă au loc şi în alte ţări. După bătălii cu pierderi uriaşe au loc revolte ale soldaţilor francezi pe Frontul de Vest, iar soldaţii ruşi dezertează în masă după ofensiva eşuată din mai 1917 împotriva armatei germane, declarând prietenie şi fraternizând cu inamicul.

Războiul aerian

Pentru prima dată, războiul se purta şi în aer. Germanii angajează dirijabilul Zeppelin, care era mai lent, în timp ce britanicii folosesc avioane mici, manevrabile. Grenadele erau aruncate de la bord cu mâna, iar piloţii efectuau raiduri în prima linie a frontului.

Prăbuşirea Puterilor Centrale şi Armistiţiul din 1918

Deşi după intrarea Statelor Unite ale Americii în război, Antanta repurta victorii în toate regiunile, Puterile Centrale credeau cu tărie că în final ele vor învinge.

După victoria electorală din 1916, preşedintele SUA, Woodrow Wilson, simpatizează cu Aliaţii şi le oferă sprijin financiar. Promovând sloganul Pace fără victorie, acesta susţinea ideea unei păci prin echilibrare, în timp ce Franţa şi Marea Britanie urmăreau să înfrângă definitiv Reichul german. La 6 aprilie 1917, Statele Unite ale Americii declară război Germaniei, deoarece aceasta continua să scufunde necondiţionat navele comerciale neutre cu ajutorul submarinelor, făcând imposibilă salvarea celor de la bord. Până în iunie 1917, primele trupe americane ajung în Franţa. La 8 ianuarie 1918, Wilson ţine un discurs înaintând 14 Puncte, clauze de drept internaţional, care vor forma baza tratatelor de pace ulterioare. Cele mai importante dispoziţii prevedeau eliberarea tuturor teritoriilor cucerite de Puterile Centrale, returnarea Alsaciei şi Lorenei Franţei, dezarmarea internaţională, dreptul tuturor popoarelor la autodeterminare naţională şi conlucrarea tuturor naţiunilor la garantarea mutuală a independenţei politice şi a integrităţii teritoriale.

Cu toate acestea, Reichul german continuă să urmărească obiectivul păcii victorioase, încheind armistiţii pe Frontul de Est, în decembrie 1917, după Revoluţia din Octombrie din Rusia. Situaţia permitea ca un mare număr de trupe germane să fie mutate pe Frontul de Vest. Prin Tratatul de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918, Puterile Centrale îi constrâng pe sovietici să renunţe le Polonia şi Kurzeme. Ucraina şi ulterior statele baltice nou înfiinţate aveau să devină de asemenea independente formal, fiind în realitate controlate de germani. Părţi din Georgia şi Armenia revin Imperiului Otoman. Speranţele germanilor de a obţine o victorie militară în vest după încheierea conflictului din est s-au spulberat. După contraofensiva reuşită a Antantei din vara anului 1918, trupele germane sunt împinse înapoi până la graniţele Reichului. La sfârşitul lunii octombrie, când aliaţii principali ai Germaniei, Austria şi Imperiul Otoman, renunţă să mai lupte şi declară pacea, Reichul german este înfrânt în cele din urmă. Pentru a evita o pace dezavantajoasă, guvernul Germaniei acceptă cele 14 Puncte drept condiţii preliminare pentru negocierile de pace.

În Germania are loc o succesiune rapidă de evenimente. Refuzul marinarilor germani de a ieşi pe mare pentru o bătălie navală la 28 octombrie 1918 anticipează Revoluţia din Noiembrie, aceasta soldându-se cu răsturnarea monarhiei. La 9 noiembrie, kaizerul abdică şi la Berlin se proclamă Republica Germană. Două zile mai târziu, Matthias Erzberger, în calitate de reprezentant al Reichului german, semnează Armistiţiul de la Compiegne cu puterile Antantei. Războiul se terminase.

Angajamentele de pace

După ce se luptă între ele pentru putere, forţele victorioase ajung la un acord de pace foarte dur pentru Germania în cadrul Tratatului de la Versailles. Germanii erau obligaţi să îşi asume responsabilitatea pentru război şi să plătească reparaţii uriaşe ţărilor pe care le invadaseră.

Puterile aliate victorioase se întâlnesc în ianuarie 1919 la Paris, pentru a discuta o nouă ordine postbelică. Negocierile la care participă peste 100 de delegaţi durează până în iunie. Discuţiile despre pace erau conduse de preşedintele SUA Woodrow Wilson, de prim-ministrul britanic David Lloyd George, de prim-ministrul francez Georges Clemenceau şi, într-o măsură mai mică, de prim-ministrul italian, Vittorio Emanuele Orlando. La negocieri nu au fost invitate Germania înfrântă şi Rusia bolşevică.

Obiectivele Aliaţilor victorioşi erau divergente. Wilson dorea să asigure o pace perpetuă şi să creeze o organizaţie în acest scop – Societatea Naţiunilor. Marea Britanie ar fi vrut să ierte Germania – mai mult de frica răspândirii bolşevismului ca urmare a înfrângerii acesteia. Pe de altă parte, Franţa intenţiona să îşi slăbească substanţial puternicul vecin. În Tratatul final de la Versailles se ajunge însă la un compromis, cu urmări dure şi fără nici o clemenţă pentru Germania. SUA insistă să se fondeze Societatea Naţiunilor. Adunarea Naţională Germană de la Weimar alege să accepte termenii tratatului, cu 237 de voturi pentru şi 138 împotrivă. Germania semnează prevederile de pace la 28 iunie 1919, pentru că nu avea alternativă, Germania pierzând aproape 13 procente din teritoriul de dinainte de război. Alsacia şi Lorena sunt returnate Franţei. Germania pierde alte teritorii în favoarea Poloniei, Cehoslovaciei şi Lituaniei. Malul stâng al Rinului urma să fie demilitarizat şi ocupat de Aliaţi; armata germană avea să fie redusă la 100.000 de oameni, fără generali. Plăţile de război nu fuseseră stabilite în tratat, dar era evident că urmau să fie uriaşe; Reichul german ajunge să plătească 53 de miliarde de mărci în aur până în 1932. Clauza culpei de război care considera Germania singura ţară vinovată a stârnit indignarea germanilor. Sunt semnate tratate de pace separate cu alte Puteri Centrale. La Saint Germain, la 10 septembrie 1919, Imperiul Austro-Ungar este desfiinţat. Austria (căreia i se interzisese să se unească cu Germania) şi Ungaria devin două state mici şi sunt nevoite să recunoască independenţa Cehoslovaciei şi Poloniei, precum şi pierderea tuturor celorlalte teritorii imperiale. Prin Tratatul de pace de la Sevres din 10 august 1920, Imperiul Otoman este scindat în conformitate cu un acord al Aliaţilor: Bosforul, Dardanelele şi Constantinopolul sunt plasate sub control francez şi britanic.

Graful Ulrich von Brockdorff-Rantzau, ministrul de externe al Republicii Weimar, la negocierile de pace de la Versailles:


Cunoaştem cu toţii forţa urii cu care ne confruntăm aici. Ni se cere să ne asumăm în totalitate responsabilitatea pentru acest război. Dar, o asemenea acceptare din partea mea ar fi un neadevăr.