VI.28. Statele Unite ale Americii în perioada interbelică: euforie şi criză
1917-1945
După Primul Război Mondial, Statele
Unite ale Americii revin la izolaţionismul lor tradiţional. Această perioadă
cunoaşte o puternică dezvoltare economică, însă încrederea oarbă în progres
determină o siguranţă exagerată şi euforică pe pieţele financiare. Când
baloanele de săpun ale speculaţiilor explodează în 1929, determinând prăbuşirea
bursei, economia lumii intră în declin. Politica de intervenţie a guvernului
condus de Franklin Delano Roosevelt atenua multe dintre efectele Marii Crize.
În 1939, Statele Unite ale Americii, oficial neutre, sprijină de facto Anglia
în lupta împotriva Axei, iar în 1941 intră în război.
Izolaţionism şi prosperitate
După Primul Război Mondial Statele Unite
ale Americii se retrag din Europa. Progresul tehnic şi ratele spectaculoase de
dezvoltare din turbulenţii anii 1920 dădeau impresia că starea de prosperitate
va creşte în permanenţă.
După o perioadă lungă de ezitare,
Statele Unite ale Americii conduse de preşedintele Woodrow Wilson intră în 1917
în Primul Război Mondial, cu scopul de a instaura o pace de durată în Europa.
După victoria asupra Puterilor Centrale, Wilson înfiinţează Societatea
Naţiunilor, menită să contribuie la asigurarea păcii în lume, prevăzută în
Tratatul de la Versailles. Senatul SUA era însă preocupat de potenţialele
restricţii în politica externă americană. Wilson, care suferise un infarct în
timpul campaniei din 1919 pentru adoptarea tratatului, nu poate evita în 1920
refuzul Senatului de a ratifica Tratatul de la Versailles şi, implicit,
intrarea SUA în Societatea Naţiunilor. Succesorul său, Warren G. Harding,
încheie acorduri de pace separate cu foştii inamici de război în 1921. Până
spre sfârşitul anilor 1930, politica externă a SUA este definită de principiul
de neintervenţie în conflictele europene.
Pe plan intern, modernizarea industrială
rapidă contribuie la dezvoltarea economiei şi la creşterea bunăstării
populaţiei. Industriile de construcţii şi de automobile s-au dezvoltat cel mai
mult. Metodele eficiente, reducerea preţurilor şi veniturile mari permiteau
pentru prima dată dezvoltarea unei societăţi de consum, cu noi forme de distracţie
pentru mase, cum ar fi radioul, filmele şi sporturile. Petrecerile pline de
fast, limuzinele şi nou-îmbogăţiţii conturau imaginea fascinantă a
turbulenţilor ani 1920.
În opoziţie, climatul intelectual era
definit de conservatorismul social şi xenofobie, îndeosebi în America rurală.
Cea mai vizibilă expresie a acestui fapt o reprezintă Prohibiţia. Rasismul
practicat de Ku Klux Klan câştigă popularitate, mai ales în Sud.
Prohibiţia
În 1920, Prohibiţia - interzicerea
consumului şi vânzării de alcool - devine lege federală. În consecinţă, începe
să se dezvolte contrabanda şi comerţul la negru cu alcool distilat în fabrici
private. Băuturile alcoolice sunt vândute în baruri ilegale, denumite speakeasies, şi controlate de mafia italiană Cosa
nostra. Legea este abrogată în 1933.
Criza economică mondială şi intrarea în război
Prăbuşirea bruscă a bursei americane în
1929 dă naştere unei crize economice fără precedent. Statele Unite ale Americii
intră în cel de Al Doilea Război Mondial împotriva puterilor Axei sub
conducerea preşedintelui Franklin Roosevelt.
Economia înfloritoare a anior 1920
determină investiţii şi speculaţii bursiere excesive. În octombrie 1929,
preţurile de pe piaţa bursei din New York cunosc o scădere bruscă. Deprecierea
ruinează aproape o treime din băncile americane. Creditele sunt stopate, iar
fermierii dau faliment. Lipsa capitalului şi închiderea companiilor conduc la
scăderea dramatică a producţiei industriale şi la destabilizarea pieţei
interne. Produsul intern brut, veniturile private şi comerţul extern se restrâng
la jumătate până în 1933. Consecinţa a fost şomajul fără precedent. Până în
1933, aproape 15 milioane de americani îşi pierduseră slujba.
Criza cuprinde rapid şi naţiunile
europene, din cauza naturii globale a reţelei economice. Europa, care devenise
după Primul Război Mondial datornicul principal al SUA, îşi finanţase creşterea
economică postbelică cu ajutorul creditelor americane. Acest lucru nu mai era
posibil după 1929, prin urmare Europa are de suferit pe plan social şi se
confruntă cu şomajul masiv, îndeosebi în ţările industrializate precum
Germania. Scăderea preţurilor şi a producţiei determină în final un colaps
mondial care atinge apogeul în 1932.
În timp ce forţele antidemocratice
profitau de criză, mai ales în Germania, preşedintele SUA Franklin Roosevelt începe
să reconstruiască statul după alegerea sa în 1932. Politica New Deal
include programe destinate combaterii şomajului şi a sărăciei şi pune bazele
unui sistem de protecţie socială prin Actul de securitate socială. Însă criza a
fost soluţionată în primul rând prin programul naţional de înarmare din 1938.
Deşi Statele Unite ale Americii îşi
exprimaseră neutralitatea în 1935, ca răspuns la politica germană expansionistă
Roosevelt vorbeşte, în 1937, despre o eventuală luptă pentru supravieţuire
între democraţie şi dictatură. În 1938, bugetul de apărare creşte, iar în 1940
se schiţează un program de înarmare.
După izbucnirea războiului în Europa în
1939, Statele Unite ale Americii îşi reafirmă oficial neutralitatea, însă,
începând cu 1940, sprijină Marea Britanie prin livrarea de arme împotriva
puterilor Axei.
După atacul japonez asupra flotei
americane de la baza navală Pearl Harbor, în decembrie 1941, SUA intră în
război, preluând conducerea alianţei împotriva Axei. Imensele sale resurse
umane şi materiale se dovedesc decisive pentru victoria din 1945 a Aliaţilor.
Preşedintele Roosevelt, care în pofida tradiţiei politice americane este ales
preşedinte pentru a treia oară, moare la 12 aprilie 1945, înainte ca războiul
să fi luat sfârşit.
