VI.22. Calea către independenţa Indiei
PÂNĂ ÎN 1947
Mohandas Gandhi (cunoscut şi sub numele
de Mahatma) este personalitatea cea mai importantă din lupta pentru
independenţă a Indiei. Programul său de rezistenţă pasivă şi necooperare este
susţinut de popor şi devine o mişcare puternică de protest care obligă Marea
Britanie să facă mai multe concesii, până când îi va fi garantată Indiei
independenţa faţă de Imperiul Britanic în 1947. În acelaşi an, Pakistanul
devine stat separat al minorităţii musulmane din India.
Lupta nonviolentă a lui Gandhi
Masacrul britanic în Amritsar din 1919
impulsionează mişcarea indiană pentru independenţă. Campania lui Gandhi de
nesupunere civilă se transformă într-o forţă politică puternică.
În ciuda loialităţii militare faţă de
britanici în Primul Război Mondial, speranţele mişcării indiene de independenţă
de a dobândi egalitate politică nu se materializează la sfârşitul lui. Deşi
rapoartele politice la nivel înalt propun un guvern mai reprezentativ, mai ales
la nivel local, împreună cu admiterea indienilor în serviciile publice de la
toate nivelurile, legile suplimentare de urgenţă restrâng şi mai mult
drepturile lor de a lua parte la decizii, fapt care întăreşte partidul
Congresul Naţional Indian condus de Gandhi şi de Jawaharlal Nehru.
După ce britanicii suprimă cu
brutalitate o mişcare de protest din Amritsar în 1919, Gandhi coordonează prima
campanie de nesupunere civilă şi necooperare. Aceasta se transformă rapid
într-o mişcare de masă puternică, iar Gandhi devine liderul de necontestat al
partidului dominant. Cere boicotarea organelor de stat britanice şi promovează
revitalizarea industriei artizanale indiene de bază.
Succesul campaniei este întărit de
alăturarea Ligii Musulmane conduse de Muhammad Ali Jinnah. Participarea
britanică la distrugerea Imperiului Otoman sporeşte aversiunea faţă de forţele
de ocupaţie. Gandhi încheie campania în 1922, când demonstranţii dezlănţuiţi
încalcă acordul de nonviolenţă şi provoacă ciocniri cu forţele de ordine.
Gandhi este condamnat la şase ani de închisoare, fiind eliberat în 1924. În
1930 revine pe scena politică a Indiei.
Necooperare şi
rezistenţă pasivă
Metodele utilizate de Gandhi în lupta
pentru drepturile minorităţii indiene din Africa de Sud erau necooperarea şi
rezistenţa pasivă. Urmează aceeaşi cale şi în India, deoarece considera că
dominaţia britanică era posibilă doar prin cooperarea poporului indian şi că
această metodă va forţa schimbarea politică. Susţine că indienii trebuie să se
apere urmând calea adevărului (satyagraha),
o mai veche idee indiană. Dacă cineva face referire la un adevăr, atunci
trebuie să-l dovedească şi să poarte singur povara acestei dovezi. De aceea,
pentru Gandhi, calea adevărului însemna nonviolenţă.
Independenţă şi scindare
După cel de Al Doilea Război Mondial,
britanicii cedează cu greu presiunii Congresului Naţional Indian şi garantează
independenţa Indiei şi formarea statului musulman Pakistan.
Refuzul britanicilor de a satisface cererile
de suveranitate ale Indiei din 1930 duce la a doua mişcare de masă. Pentru a
protesta împotriva monopolului britanic asupra industriei sării, Gandhi conduce
câteva mii de oameni într-un marş - demonstraţie pe câmpurile de sare de pe
coastă. Urmează numeroase proteste nonviolente în toată ţara. Conferinţa
constituţională de la Londra din 1931 aduce doar un succes parţial: monopolul asupra
sării este ridicat prin Pactul Gandhi-Irwin, însă cererea de autodeterminare
naţională este respinsă din nou.
Actul Guvernul Indiei, aprobat de
Parlamentul britanic în 1935, permite indienilor să constituie guverne autonome
la nivel provincial, însă menţine neschimbat guvernul central sub conducere
britanică. Actul trebuia să satisfacă o diversitate mare de opinii şi, în
acelaşi timp, să asigure protecţia minorităţilor indiene. În 1936, partidul
iese învingător în alegerile din provincii, însă, în semn de protest împotriva
legilor de urgenţă ale guvernului britanic, acesta preia doar parţial funcţiile
ministeriale. Când viceregele, lordul Linlithgow declară intrarea Indiei în cel
de Al Doilea Război Mondial în 1939 fără a-i garanta independenţa ulterioară,
Congresul Naţional Indian refuză să-l sprijine şi cheamă la o nouă nesupunere
civilă. Gandhi răspunde concesiei britanice din 1942 prin cererea de a părăsi
India. Astfel, întreaga conducere a partidului este arestată. Însă războiul şi
tensiunile interne crescânde din India presează Marea Britanie să găsească o
soluţie de cooperare. La sfârşitul anilor 1930, Liga Musulmană se distanţează
de Congresul cu orientare hindusă. După 1940, Muhammad Ali Jinnah, care
considera că hinduşii şi musulmanii sunt două naţiuni diferite, cere din ce în
ce mai insistent crearea unui stat separat în nordul subcontinentului. Pentru a
evita un război civil sângeros între hinduşi şi musulmani, după cel de Al
Doilea Război Mondial britanicii decid să împartă ţara în două. În 1947,
Pakistanul (zonele musulmane) şi India (zonele hinduse) devin independente ca
dominioane. Gandhi, care promovează pacea între musulmani şi hinduşi, este
asasinat de un fanatic hindus în 1948.
Marşul sării
Marşul sării spre ocean provoacă mare
vâlvă pe plan internaţional. Gandhi şi adepţii săi iau doar câţiva bulgări de
sare, însă prin acest gest încalcă simbolic monopolul britanic asupra sării.
Şaizeci de mii de participanţi sunt arestaţi, Gandhi numărându-se printre ei.
Numărul deţinuţilor depăşea cu mult capacitatea închisorilor britanice.
