VI.21. Iran şi Afghanistan: lupta pentru independenţă
CCA 1900-1945
În prima jumătate a sec. XX,
Afghanistanul şi Persia (Iran după 1935) sunt nevoite să se opună intereselor
imperialiste ale Marilor Puteri, ambele ieşind mai mult sau mai puţin
victorioase din lupta pentru independenţa faţă de Marea Britanie. Pe plan
intern, conducătorii încercau modernizarea după modelul turc, care are mai mult
succes în Persia decât în Afghanistan. În timpul celor două războaie mondiale,
puterile Antantei, apoi ale Aliaţilor, folosesc Iranul, împotriva voinţei sale,
ca bază militară pentru armate.
Persia/Iran: modernizare în umbra Marilor Puteri
În 1905, Persia era împărţită între
sfera de influenţă britanică şi cea rusă, cu o zonă neutră între ele. Apoi, în
timpul Primului Război Mondial, este ocupată de Rusia, Marea Britanie şi
Turcia.
În 1917, după ce bolşevicii vin la
putere, Rusia se retrage din Persia şi îi recunoaşte suveranitatea. Ca răspuns,
Marea Britanie ocupă ţara în 1919, dar nu reuşeşte să impună Persiei un tratat
de protectorat şi se retrage. De teama expansiunii sovietice, britanicii
solicită constituirea unui guvern persan stabil.
În 1921, colonelul Reza Khan, ministrul
de război, preia puterea printr-o lovitură de stat şi consolidează autoritatea
centrală a Persiei. În 1925, obligă Parlamentul să îl înlăture pe ultimul
dintre Kajari şi să-l aleagă şah. Ca Reza Shah Pahlavi începe un proces
autoritar de occidentalizare a ţării, urmând exemplul lui Atatürk. Construieşte
calea ferată transiraniană şi introduce sistemele legislative europene aprobând
coduri civile şi penale. Începând cu 1929, bărbaţilor li se cere să se îmbrace
după moda occidentală, iar femeilor li se permite să nu poarte văl, se
construiesc spitale şi drumuri noi, iar în 1935 se deschide la Teheran prima
universitate modernă. Însă ţara progresează foarte puţin, pentru că sistemul
era menit să-l servească doar pe şah.
Prin reforma pământului, şahul îi obligă
pe nomazi să se stabilească în sate special amenajate. Revoltele împotriva
măsurilor lui sunt reprimate cu brutalitate, iar căpeteniile triburilor
oponente sunt ucise. Pe plan internaţional, Persia face eforturi să-şi păstreze
autonomia. În 1933, cere companiei petroliere anglo-persane un acord nou,
condiţii mai avantajoase pentru Persia, iar în 1935 schimbă numele oficial al
statului în Iran. Cu toate acestea, încercarea ţării de a rămâne neutră în cel
de al Doilea Război Mondial eşuează, deoarece în 1941 trupele britanice şi cele
sovietice ocupă ţara, urmate mai târziu de cele americane, pentru a ţine marile
rezerve de petrol departe de Germania. Prezenţa unui număr mare de agenţi
germani în Persia reprezenta un motiv de nelinişte pentru Marea Britanie.
Şahul, care simpatiza cu Puterile Axei, este obligat să abdice şi este trimis
în exil. Fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, devine succesor la tron şi cooperează
cu Aliaţii. La Conferinţa de la Teheran din 1943, Roosevelt, Stalin şi
Churchill dau din nou asigurări că Iranul îşi va păstra independenţa după
război şi vorbesc chiar despre acordarea unui ajutor economic. Astfel, SUA şi
Marea Britanie părăsesc ţara în 1945, iar sovieticii un an mai târziu.
Afghanistan: eliberarea de sub influenţa britanică
În 1919, Afghanistan reuşeşte în sfârşit
să obţină independenţa faţă de Marea Britanie. Din cauza opoziţiei
conservatoare, reformele statului după model turc reuşesc doar într-o mică
măsură.
Sub Amir Habibullah, Afghanistanul reuşeşte
să-şi menţină neutralitatea în Primul Război Mondial. La început, nu opune
rezistenţă când India britanică ocupă anumite părţi din Afghanistanul de
Sud-Est, dincolo de linia Durand. Însă în 1919, Amanullah - fiul şi succesorul
lui Habibullah, are fusese asasinat în acelaşi an - începe al Treilea Război
Anglo-Afghan trecând frontiera în India în mai 1919 şi obţinând unele victorii
asupra britanicilor. Prin Tratatul de la Rawalpindi din 8 august 1919, Marea
Britanie eliberează Afghanistanul şi îl declară stat independent, recunoscând
Durandul ca frontieră.
Amanullah Shah simpatizează cu mişcarea Junii
afghani, adepţi ai laicizării şi introduce un program avansat de reforme
după modelul Turciei. Trimite tineri în străinătate la studii şi planifică un
program extins, aproape nerealist, de lucrări publice. Însă intenţiile lui de a
acorda drepturi egale femeilor, de a laiciza sistemul legal şi de a
instituţionaliza protecţia minorităţilor religioase sunt împiedicate de
opoziţia forţelor conservatoare din ţară, adânc înrădăcinate în tradiţiile
tribale, şi de fanatismul religios. În 1929, răscoalele duc la abdicarea lui
Amanullah.
După domnia sângeroasă a lui Habibullah
II, care durează nouă luni, Mohammad Nadir Khan preia Kabulul prin forţă în
octombrie şi vine la putere ca Nadir Shah. Luând în considerare opiniile
politice ale conservatorilor, continuă cu prudenţă politicile de reformă ale
predecesorului său. Reinstituie legea islamică Sharia drept bază legală şi
declară islamismul sunnit ca religie de stat.
Sub succesorul său, Zahir Shah,
Afghanistanul reuşeşte să-şi menţină neutralitatea în cel de Al Doilea Război
Mondial. În 1926, semnase deja un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică.
Aliaţii acceptă poziţia neutră a Afghanistanului, deşi insistă ca Zahir Shah
să-i expulzeze din ţară pe reprezentanţii diplomatici ai Axei.
Mişcarea Junii afghani
Mişcarea Junii afghani se formează în
momentul retragerii dominaţiei britanice la începutul sec. XX. Influenţaţi de
iluminiştii panislamici ai sec. XIX şi de ideile politicianului turc Atatürk,
reprezentanţii acestei mişcări doreau reînnoirea naţiunii.
