VI.20. Reorganizarea Arabiei
1918-1945
Odată cu sfârşitul Primului Război
Mondial şi cu dispariţia Imperiului Otoman, lumea arabă cunoaşte o perioadă de
restructurări politice. Dorinţa de independenţă naţională şi de autoguvernare a
ţărilor care făcuseră parte din Imperiul Otoman intră în conflict cu politica
colonială a Marii Britanii, a Franţei, interesate de această regiune bogată în
petrol. În Palestina, pretenţiile teritoriale arabe şi israelite se
suprapuneau. Lua naştere actualul conflict din Orientul Mijlociu.
Reorganizarea politică postbelică în Siria, Liban şi Palestina
După Primul Război Mondial, Marea
Britanie şi Franţa îşi împart teritoriile Imperiului Otoman înfrânt. În
Palestina, Marea Britanie nu reuşeşte să medieze interesele arabilor şi
evreilor şi să rezolve conflictul teritorial.
Pentru a slăbi Imperiul Otoman, inamicul
său din Primul Război Mondial, guvernul britanic sprijină provinciile otomane
Siria, Liban şi Iraq în încercarea lor de-a deveni state naţionale,
promiţându-le independenţa în schimbul sprijinului armat. Ofiţerul şi
arheologul britanic, căpitanul T.E. Lawrence, cunoscut mai târziu sub numele de
Lawrence al Arabiei, organizează o răscoală victorioasă a arabilor
împotriva turcilor, care contribuie semnificativ la prăbuşirea Imperiului
Otoman. Cu toate acestea, la Conferinţa de la San Remo din 1920, puterile
Antantei nu îşi respectă promisiunea făcută Arabiei, concentrându-se în schimb
pe consolidarea influenţei proprii. Franţa primeşte de la Societatea Naţiunilor
un mandat de conducere a Siriei şi Libanului, iar Marea Britanie preia
controlul, tot ca putere mandatată, asupra Palestinei şi Iraqului. În acelaşi
an, când Siria se declară Regat Unit independent, armata franceză intervine şi
îl alungă pe regele Faisal. De asemenea, în alte zone coloniale, se amplifică
rezistenţa împotriva europenilor. În Iraq, britanicii sunt nevoiţi să înăbuşe
mai multe răscoale, iar în Palestina ocupaţia britanică nu reuşeşte să
satisfacă cererile Societăţii Naţiunilor privind echilibrarea intereselor între
arabi şi evrei.
Lawrence al
Arabiei
Arheologul Thomas Edward Lawrence, din
nordul Ţării Galilor, intră în legendă ca Lawrence al Arabiei datorită rolului
său de lider în lupta pentru independenţa arabă. Între 1916 şi 1918,
declanşează o răscoală a arabilor împotriva otomanilor. După război, consideră
reorganizarea imperialistă a regiunii drept o trădare împotriva prietenilor săi
arabi; refuză toate premiile şi trăieşte retras până la moartea sa în 1935.
Producţia de
petrol din Orientul Mijlociu
Cererea de petrol a Marilor Puteri era
în creştere încă de la începutul industrializării. În 1920, Bagdad, Mosul şi
Basra, trei provincii bogate în petrol, sunt unite sub mandat britanic,
întemeind Iraqul de astăzi. Britanicii împart împreună cu Franţa, SUA şi Olanda
drepturile asupra resurselor de petrol. Plata primită de guvern pentru petrolul
extras de pe teritoriul iraqian reprezenta doar un mic procent din profituri.
Palestina: izbucnirea conflictului politico-religios
După 1917, mişcările naţionale ale
arabilor şi evreilor intră în conflict pentru Palestina, o regiune cu un trecut
istoric controversat.
La sfârşitul sec. XIX, mişcarea
naţionalistă arabă militează pentru o revitalizare a islamului şi începe se să
apere din ce în ce mai mult împotriva laicizării promovate de stăpânirea otomană.
În acelaşi timp, se dezvoltă naţionalismul evreu - sionismul - care încearcă să
unească evreii din toată lumea pe pământul strămoşilor, Palestina controlată de
otomani. Deoarece cauza sionistă era antiturcă, iar mulţi dintre tinerii evrei
indigeni din Palestina se înrolează în forţele britanice şi furnizează sprijin
militar. Marea Britanie promite evreilor un pământ naţional în Palestina
prin Declaraţia le la Balfour din 1917. Astfel, se reează situaţii conflictuale
între mişcările naţionale arabe şi cele evreieşti, ambele aşteptând ca
doleanţele fiecăreia să fie îndeplinite în momentul în care Imperiul Otoman se
prăbuşeşte, iar Marea Britanie cucereşte Palestina.
Negocierile dintre naţionaliştii evrei
şi arabi se încheie prin Acordul Weizmann-Faisal din 1919, prin care arabii
acceptă imigrarea evreilor atâta timp cât independenţa arabilor în Palestina
rămânea neştirbită. Însă aceste declaraţii iniţiale ale ambelor părţi sunt date
uitării atunci când încep conflictele teritoriale.
Opoziţia arabă împotriva colonizării
sioniste în Palestina devine din ce în ce mai puternică. Ca răspuns, guvernul
britanic delimitează Palestina la zona de vest a râului Iordan, iar în est creează
Emiratul semiindependent al Transiordaniei. În cel de Al Doilea Război Mondial,
Transiordania luptă alături de britanici, inclusiv în invazia din 1941 în
Iraqul progerman.
Conflictul dintre evrei şi arabi se
adânceşte când persecuţiile naziste împotriva evreilor conduc la o creştere a
imigrării evreieşti în regiune în timpul anilor 1930. Răscoala palestinienilor
arabi din 1936-1939 are ca obiectiv crearea unui stat independent şi sfârşitul
imigraţiei evreieşti. Ca răspuns, la Conferinţa de la New York din 1942, evreii
cer dreptul la imigrare nelimitată şi crearea unui stat evreu în Palestina.
Imigrarea
evreilor în Palestina
Primul val de imigranţi evrei în
Palestina are loc în 1881, după pogromurile din Rusia împotriva evreilor.
Antisemitismul tot mai accentuat din Europa începutului de secol întăreşte
mişcările sioniste, care cereau crearea unui stat naţional evreu, garantat prin
lege în Palestina. În 1896, Theodor Herzl publică lucrarea programatică Statul
evreu, în care menţionează condiţiile unei autoguvernări evreieşti, iar un an
mai târziu organizează primul congres sionist. În ciuda protestelor arabe,
numărul evreilor din Palestina creşte de la mai puţin de 10 procente la
începutul secolului, la 30% la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial.
