VI.19. Declinul şi prăbuşirea Imperiului Otoman
1914-1945
În 1878-1918, Imperiul Otoman pierde
aproape trei sferturi din teritoriu. Părţile rămase sunt ocupate de Aliaţi după
Primul Război Mondial. Prăbuşirea imperiului îi oferă lui Mustafa Kemal (mai
târziu Atatürk) şi discipolilor săi posibilitatea de a întreprinde reforme.
După o luptă de patru ani pentru independenţă, Turcia este declarată republică
şi începe o perioadă de dezvoltare politică şi socială.
Sfârşitul Imperiului Otoman
În timpul Primului Război Mondial,
Imperiul Otoman se destramă. Ocuparea de către trupele străine victorioase este
urmată de o succesiune de războaie pentru independenţă.
La izbucnirea Primului Război Mondial,
Imperiul Otoman, deja slăbit, caută la început să rămână neutru. Cu toate
acestea, la provocarea tânărului ministru de război Enver Paşa, Turcia intră în
război în noiembrie 1914 de partea Puterilor Centrale. Trei dintre cele cinci
armate ale Turciei sunt plasate sub comanda generalului german Liman von
Sanders. Flota turcească atacă navele britanice şi franceze din Marea Neagră.
Consecinţele războiului sunt devastatoare pentru imperiu. Cu sprijinul Marii
Britanii, Arabia se eliberează de sub controlul otoman; evreilor li se promite
ca stat naţional o parte din Palestina prin Declaraţia de la Balfour; iar după
înfrângerea Puterilor Centrale, Antanta ocupă ce mai rămăsese din imperiu. Prin
Tratatul de la Sevres din 1920, statul turc îşi pierde suveranitatea.
Rezistenţa la regimul de ocupaţie se
organizează în jurul lui Mustafa Kemal. Lupta pentru independenţă începe în
1919, când Kemal şi fostul ofiţer de marină Rauf Bey convoacă un congres
naţional pe 23 iulie la Erzerum. Congresul înfiinţează Partidul Naţional, care
îşi stabileşte sediul la Ankara după ce înlătură regimul de la Istanbul la 5
octombrie 1919 şi obţine o victorie copleşitoare în alegerile ce urmează.
Primul său succes vine odată cu recunoaşterea graniţelor de est de către
nou-înfiinţata Uniune Sovietică. De asemenea, Franţa este forţată să renunţe la
pretenţiile teritoriale în 1921. Războiul împotriva Greciei, care avea ca
obiectiv anexarea Constantinopolului şi a unor părţi mari din Anatolia, se
sfârşeşte nu doar prin expulzarea armatei greceşti, ci şi a populaţiei civile
de etnie greacă stabilită de mult timp în aceste teritorii.
Lupta pentru independenţă se termină cu
distrugerea Izmirului. La 11 octombrie 1922, puterile ocupante încheie cu
guvernul Pacea de la Mudanya. Un an mai târziu, prin Tratatul de la Lausanne,
urmează recunoaşterea internaţională a statului turc.
Genocidul
armenilor
La începutul sec. XX, în Turcia
atacurile împotriva minorităţii creştine armene devin tot mai frecvente. În anul
1915, folosindu-se de pretextul trădării - armenii sunt acuzaţi de
colaboraţionism cu Rusia - turcii încep o campanie care a costat viaţa a
aproximativ 1,5 milioane de armeni. Mulţi au pierit în groaznicele marşuri ale
morţii prin deşert. Turcia neagă până în prezent genocidul de atunci al
armatelor, însă ONU şi Uniunea Europeană califică acest masacru anume astfel.
Înfiinţarea Republicii Turcia
După încheierea victorioasă a luptei
pentru independenţă, în 1923 Mustafa Kemal proclamă Republica Turcia. Începe o
etapă de modernizare intensivă.
Mehmet VI, ultimul sultan turc, avea o
influenţă neînsemnată asupra evenimentelor politice, mişcarea de reformă a lui
Kemal prevalând în politica internă. În timpul luptei pentru independenţă,
Kemal formează un guvern de opoziţie faţă de curtea sultanului. În 1922 desfiinţează
sultanatul, chiar înainte de a fi ales ca primul preşedinte, iar mai târziu
elimină califatul şi alte curţi religioase. La 29 octombrie 1923, Kemal
proclamă republica şi mută capitala la Ankara.
Următorii 15 ani ai guvernării lui Kemal
aduc schimbări politice şi sociale radicale pentru Turcia. Reforma
vestimentaţiei din 1925 permite femeilor să nu poarte vălul, iar bărbaţilor
fesul. În acelaşi an, se adoptă calendarul gregorian şi sistemul metric, iar
mai târziu se introduce alfabetul latin. Se implementează un sistem legislativ
care este preluat parţial de la diverse naţiuni europene: codul civil elveţian,
codul comercial german şi codul penal italian. Se introduc căsătoria monogamă
şi egalitatea socială între bărbaţi şi femei, deşi de acestea ele se bucură
doar parţial; în anul 1930, femeilor li se acordă drept de vot, iar patru ani mai
târziu dreptul de a ocupa funcţii publice.
Kemal, onorat cu apelativul Atatürk
(Părintele turcilor), moare în 1938. Cel care îl înlocuieşte este fostul
camarad de arme Ismet Inönü, care urmăreşte să continue modernizarea Turciei.
Pe plan internaţional, Turcia face
eforturi să îşi menţină suveranitatea. În timpul celui de Al Doilea Război
Mondial rămâne neutră. În 1934 semnează Antanta balcanică cu Grecia, România şi
Iugoslavia. De asemenea, Turcia devine membru de drept al Organizaţiei
Naţiunilor Unite (ONU). Când Uniunea Sovietică încearcă să-şi impună controlul
asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, Turcia începe o politică de apropiere
de Statele Unite ale Americii. Acest lucru era deosebit de important pentru
politica SUA, care se concentra pe monitorizarea răspândirii comunismului în
Europa. În 1952, Turcia este admisă în NATO, după ce luptă alături de SUA în
Războiul din Coreea.
Kemalismul
Ideologia politică şi socială care
poartă numele lui Kemal Atatürk se bazează pe cei Şase stâlpi, formulaţi în
1931 de către partidul său. Aceştia sunt: naţionalism, laicism, republicanism,
etatism, modernism şi populism. Scopul acestei ideologii este construirea unei
naţiuni moderne, cu vederi occidentale, a cărei dezvoltare economică şi socială
este direcţională de stat. Deşi religia de stat este abolită şi clericii sunt
excluşi din funcţiile de stat, islamul joacă încă un rol major în formarea
conceptului naţional de identitate al Turciei. În 1925, partidele religioase de
opoziţie sunt interzise.
