VI.17. Uniunea Sovietică
1917-1939
În 1917, chiar înainte de Primul Război
Mondial, ţarul rus este silit să abdice. Bolşevicii radicali de stânga ies
victorioşi din confruntarea dintre guvernul democratic de tranziţie şi Sovietul
Deputaţilor Muncitorilor, Soldaţilor şi Ţăranilor. Aceştia vin la putere după
Revoluţia din Octombrie, sub conducerea lui Vladimir Lenin, opresc războiul,
suprimă răscoalele contrarevoluţionare printr-un război civil şi instituie
primul stat comunist din lume: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
(URSS). După moartea lui Lenin în 1924, în anii 1930 Uniunea Sovietică devine o
dictatură personală centralizată sub conducerea lui Iosif Stalin. Acesta coordonează
un program de industrializare în masă şi colectivizează forţat agricultura,
milioane de oameni căzând victime ale represiunii regimului său.
Sfârşitul Imperiului Ţarist
Înlăturarea lui Nicolae II în 1917 duce
la o coaliţie tensionată între guvernul liberal şi Sovietul Deputaţilor
Muncitorilor, Soldaţilor şi Ţăranilor.
Numărul mare de morţi, criza de produse
şi corupţia din timpul Primului Război Mondial au ca urmare nemulţumirea
crescândă a poporului rus faţă de autocraţia ţaristă. Cererile de încetare a
războiului devin tot mai frecvente nu numai din partea populaţiei civile, ci şi
a armatei. Soldaţii încep chiar să fraternizeze cu inamicul.
Situaţia atinge apogeul în martie 1917,
când unităţile militare din St. Petersburg refuză ordinul ţarului Nicolae II de
a suprima greva muncitorilor prin forţă. Armata se aliază cu muncitorii, iar la
15 martie 1917 îl obligă pe ţar să abdice, în timpul Revoluţiei din Februarie.
Nicolae şi familia sa sunt executaţi peste un an la 17 iulie 1918 de Sovietul
din Ekaterinburg, pentru a evita eliberarea lor de Garda Albă care se apropia
de oraş.
După abdicarea ţarului fusese creat un
guvern provizoriu sub conducerea cneazului Lvov, care proclamase dreptul la
libertate politică, fiind susţinut de menşevici, social-democraţii moderaţi. În
paralel, în multe oraşe, muncitorii şi soldaţii se organizează în soviete,
cerând schimbări sociale şi considerându-se adversarii puterii guvernului
provizoriu.
În aprilie 1917, Vladimir Ilici Ulianov,
liderul revoluţionar comunist al bolşevicilor, cunoscut sub numele de Lenin, se
întoarce la St. Petersburg din exilul său, din Elveţia. Prin Tezele din
Aprilie, el cere declararea imediată necondiţionată a păcii şi
redistribuirea pământului ţăranilor. De asemenea, cere sfârşitul coaliţiei
guvernului provizoriu şi putere absolută pentru soviete. În iulie 1917,
bolşevicii încearcă o lovitură de stat, însă aceasta eşuează.
Calendarul rus
Până în 1918, calendarul rus respecta
vechiul calendar iulian, de stil vechi, de unde şi denumirea Revoluţia din
Februarie. Conform calendarului gregorian, de stil nou, adoptat de lumea
occidentală, data era 15 martie. La fel, conform datării după stil nou,
Revoluţia din Octombrie a avut loc la 7 noiembrie.
Victoria bolşevică
După Revoluţia din Octombrie izbucneşte
războiul civil dintre Armata Roşie şi Garda Albă. În 1922, Armata Roşie iese
victorioasă.
În a doua jumătate a anului 1917,
conflictul dintre Soviete şi guvern devine critic, deoarece guvernul provizoriu
sub noul primministru Aleksandr Kerenski continuă războiul şi refuză să cedeze
în faţa cererilor de reforme sociale. După septembrie 1917, Lenin şi bolşevicii
plănuiesc o nouă revoltă armată împotriva guvernului.
Revoluţia din Octombrie izbucneşte la 7
noiembrie 1917. Lev Troţki conduce Garda Roşie bolşevică, ocupă punctele
strategice din St. Petersburg şi asediază Palatul de Iarnă, sediul guvernului
provizoriu. Guvernul lui Kerenski este arestat, iar Lenin formează Sovietul
Comisarilor Poporului, primul guvern sovietic.
Bolşevicii încheie războiul împotriva
Puterilor Centrale la 3 martie 1918, prin Tratatul de la Brest-Litovsk. Lenin
acceptă termenii duri impuşi de Germania, din cauza tulburărilor interne din
Rusia. Marii proprietari de pământuri şi industriaşii sunt expropriaţi fără
despăgubiri, băncile sunt naţionalizate, partidele de opoziţie sunt interzise,
iar Parlamentul democratic este desfiinţat. Comisia extraordinară (Ceka),
poliţia secretă nou-înfiinţată, are rolul de a asigura autoritatea exclusivă a
bolşevicilor. Prima fază a reformării revoluţionare a Rusiei se sfârşeşte în
martie 1918, odată cu mutarea guvernului sovietic în frunte cu Lenin de la
Petrograd la Moscova, în Kremlin.
Cu toate acestea, guvernul era departe
de a fi în siguranţă. În 1918, alianţa contrarevoluţionară a monarhiştilor,
menşevicilor şi a puterilor nesocialiste formaseră Garda Albă, care se
confruntă cu Garda Roşie într-un război civil sângeros, care durează aproape
trei ani. În ciuda sprijinului acordat Albilor de către foştii aliaţi ai Rusiei
din Primul Război Mondial, la începutul lui 1922 Armata Roşie învinge. Odată cu
Georgia, Ucraina, Armenia şi Azerbaidjan, Roşii cuceresc şi state care se
declaraseră independente după Tratatul de la Brest-Litovsk. Războiul Polono-Rus
din 1920-1921 şi foametea cumplită din iarna următoare nu mai ridicau probleme
serioase puterii bolşevice. În 1922, noul stat socialist era aproape la fel de
mare ca fostul imperiu rus.
În acelaşi an, Republica Sovietică
Socialistă Federativă Rusă se uneşte cu republicile sovietice Ucraineană şi
Belarusă şi formează Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), care
devine astfel primul stat comunist din lume, fiind salutată cu bucurie de
socialiştii de pretutindeni.
Ascensiunea lui Stalin în 1924-1929
După moartea lui Lenin, Stalin a preluat
conducerea partidului, iar în 1929 era deja conducătorul de necontestat al
Uniunii Sovietice.
În 1922, când Vladimir Lenin se
îmbolnăveşte, luptele pentru succesiune din interiorul partidului influenţează
dezvoltarea internă a ţării. Stalin îşi foloseşte puterea (la acea dată era
secretar general al Partidului Comunist) pentru a-i numi pe discipolii săi, în
principal pe Kamenev şi Zinoviev, în funcţii importante în guvern şi în partid
şi pentru a-şi asigura o poziţie-cheie în structura partidului. Cu toate că
Lenin, în testamentul său politic, recomanda înlocuirea lui Stalin - pe care îl
suspecta că vrea să acapareze puterea - din funcţia de secretar general, acesta
reuşeşte să-şi învingă rivalii după moartea lui Lenin, la 21 ianuarie 1924. Cu
toate acestea, războiul civil şi intervenţiile internaţionale pentru anihilarea
revoluţiei creau temeri permanente.
În 1929, Stalin îşi eliminase deja
oponenţii de la conducerea guvernului şi a partidului, prin diferite coaliţii
şi tertipuri şirete. În 1927, îl exclude din partid pe Troţki, rivalul său cel
mai puternic, iar în 1929 îl expulzează din ţară; în 1940, în timpul exilului
său în Mexic, Troţki este asasinat de serviciile secrete sovietice. În timp ce
Troţki considera că Uniunea Sovietică se putea menţine doar dacă revoluţia
comunistă ar fi fost continuată în ţările puternic industrializate ale Europei.
Începând din 1928 Stalin se concentrează în primul rând pe impunerea cu cruzime
a unei ordini socialiste în propria ţară. Odată cu industrializarea şi colectivizarea
forţată a agriculturii, în anii 1930 dictatura lui Stalin devine un sistem
sângeros de suprimare.
În 1924, URSS era deja recunoscută de
majoritatea statelor europene. Prioritatea acesteia în relaţiile externe era
să-şi asigure propriul sistem de guvernare. În 1934, URSS se alătură Societăţii
Naţiunilor şi semnează diverse pacte de neagresiune şi tratate de ajutor
reciproc. După reînarmarea Germaniei naziste în anii 1930, concesiile puterilor
occidentale din Acordul de la München reîntăresc suspiciunile lui Stalin, mai
ales după ce statele capitaliste trădează democraţia în Războiul Civil din
Spania. Astfel, Stalin decide să încheie o alianţă paradoxală din punct de
vedere ideologic cu Germania, fapt ce-i permite să participe la împărţirea
Poloniei şi să evite un conflict militar major. Hitler încalcă tratatul la 22
iunie 1941, când forţele germane încep invazia.
Iosif Stalin,
omul de oţel
Numele real al lui Stalin este Iosif
Vissarionovici Djugaşvili. Fiul de cizmar urma să devină preot, însă în 1899
este dat afară de la Seminarul Ortodox pentru că organizase demonstraţii şi
greve. Stalin, membru al Partidului Social-Democrat Rus, se alătură
bolşevicilor după întoarcerea lui Lenin din exil în St. Petersburg. Lenin
admiră talentul organizatoric al lui Stalin, însă mai târziu îşi dă seama că
acesta era motivat de o maniacală sete de putere.
Regimul terorii staliniste din anii 1930
Dictatura personală a lui Stalin asupra
statului şi a partidului atinge un apogeu sângeros odată cu epurările politice
masive din anii 1930.
În anii 1930, dictatura lui Stalin era
legată de un cult al personalităţii din ce în ce mai puternic şi de dezvoltarea
statului ca un mecanism administrativ rigid, controlat de la centru. Politica
lui Stalin este declarată dogmă socialistă, iar în 1936 se stabileşte oficial
hegemonia Partidului Comunist la toate nivelurile societăţii şi ale statului.
Poliţia secretă ţine populaţia sub supraveghere şi elimină opoziţia prin
împuşcare, muncă silnică şi deportări în Siberia.
În ceea ce priveşte viaţa socială, în
1928 este introdusă colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti; acestea
se uneau în mari cooperative agricole. Ţăranii care deţineau suprafeţe medii şi
mari sunt calificaţi drept chiaburi, duşmani ai poporului şi exploatatori;
pământurile lor sunt confiscate, iar aceştia - trimişi în lagărele de muncă din
Siberia. A urmat un colaps temporar al agriculturii; în Ucraina, de exemplu, au
murit de foame patru milioane de oameni.
În 1935-1939, Stalin îi elimină pe toţi
oponenţii reali sau închipuiţi, prin Marile epurări. Persecuţiile au loc
la toate nivelurile partidului şi ale statului. Milioane de oameni sunt
exterminaţi sau trimişi la muncă silnică, sub acuzaţia de spioni, sabotori sau
lipitori care sug sângele poporului. Critica la adresa politicii oficiale era
catalogată ca deviaţionistă, iar vinovaţii erau adesea acuzaţi că
acţionează în numele puterilor străine. În 1937-1938, Stalin elimină cea mai mare
parte a elitei militare. 35.000 de ofiţeri sunt arestaţi şi aproape 30.000
executaţi. Persoanele de alte etnii devin, de asemenea, victime ale persecuţiei
lui Stalin. Republica Germană de pe Volga este desfiinţată în 1941, iar
locuitorii acesteia sunt trimişi în lagăre de muncă. Membrii de partid
importanţi sunt judecaţi în trei mari procese publice, sub acuzaţia de contrarevoluţionari.
Dintre membrii Comitetului Central al partidului, aleşi în 1934, două treimi nu
supravieţuiesc anilor 1937-1938.
Până la sfârşitul valului de teroare, în
1939, aproape întreaga elită revoluţionară din 1917 fusese distrusă şi
înlocuită în toate zonele structurii de partid de aparatcici, a căror
loialitate faţă de Stalin era asigurată.
Realismul
socialist
În 1932, realismul socialist a fost
impus în toate zonele culturii. Literatura şi artele vizuale trebuiau să-i
formeze pe cetăţenii sovietici în spiritul socialismului. Motivul central era
omul muncii, care reprezenta progresul socialist. Sculpturi şi picturi murale
înfăţişând bărbaţi şi femei în timpul muncii împodobeau clădirile din întreaga Uniune
Sovietică.
