VI.14. Scandinavia şi Ţările Baltice
1917-1944
După Primul Război Mondial, ţările
scandinave încep să se dezvolte ca state democratice şi prospere. În afacerile
internaţionale, doar Suedia reuşeşte să menţină tradiţia scandinavă a
neutralităţii în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în timp ce Danemarca
şi Norvegia sunt ocupate de trupele germane, iar Finlanda luptă pentru
păstrarea independenţei recent câştigate. Statele baltice nou create sunt
prinse între agresiunea Germaniei şi cea a Uniunii Sovietice.
Scurta independenţă a republicilor baltice
Cu sprijinul Germaniei, statele baltice
devin independente după Primul Război Mondial. Începând cu 1939, sunt invadate
mai întâi de Hitler, apoi de Stalin. După cel de Al Doilea Război Mondial, sunt
anexate şi devin republici ale Uniunii Sovietice.
În Tratatul de la Brest-Litovsk din 1918
dintre Germania şi Rusia, bolşevicii sunt obligaţi să garanteze independenţa
provinciilor baltice din Europa de Nord-Est. În 1920, după eforturi
îndelungate, Estonia, Letonia şi Lituania erau state liberale constituţionale.
Germania intenţiona să joace rolul de garant al suveranităţii acestora
împotriva atacurilor din partea Poloniei şi Uniunii Sovietice. În 1920, fostul
port german Memel este preluat de Lituania; în 1924, acesta obţine autonomia
până când este reasimilat în Reichul nazist în 1939. După semnarea Pactului de
Neagresiune Germano-Sovietic din 1939, ţările baltice sunt la cheremul lui
Hitler şi Stalin. În protocolul secret al acordului, regimul nazist
recunoaşte întreaga regiune baltică şi Finlanda ca aparţinând sferei de
influenţă a Rusiei. Cu puţin timp înainte, Hitler semnase un Pact de
Neagresiune cu Letonia. În 1940, Armata Roşie intră în ţările baltice. Stalin
obligă Lituania, Letonia şi Estonia să accepte bazele navale şi garnizoanele
sovietice; Rusia îşi dorise de mult acces la porturile apelor calde şi control
asupra Mării Baltice. Armata germană ocupă din nou teritoriul în timpul
invaziei sale în Rusia şi începe exterminarea sistematică a evreilor. Germanii
baltici sunt recolonizaţi în vest. Sperând că Germania va susţine independenţa
acestor mici republici după război, mulţi anticomunişti şi antisemiţi din zona
baltică, mai ales din Lituania, intră voluntari în corpurile Waffen SS. Când
sovieticii înaintează spre vest, Estonia, Letonia şi Lituania capitulează din
nou în faţa Armatei Roşii în 1944. După război, sunt încorporate în Uniunea
Sovietică şi îşi recapătă independenţa abia după prăbuşirea ei.
Corpurile de
voluntari
Mult după sfârşitul oficial al Primului
Război Mondial, corpuri de armată continuă să lupte în ţările baltice împotriva
Armatei Roşii. Erau sprijinite oficial de guvernele occidentale, care urmăreau
să distrugă din faşă revoluţia bolşevică ce se extindea în Rusia. După mai
multe bătălii, corpurile de voluntari sunt înfrânte şi revin în Germania la
mijlocul lunii decembrie 1919.
Scandinavia şi Finlanda în cel de Al Doilea Război Mondial
Dacă în Primul Război Mondial toate
ţările scandinave reuşesc să-şi menţină neutralitatea, în cel de Al Doilea
Război Mondial doar Suedia evită intrarea în vârtejul ostilităţilor provocate
de agresiunea Germaniei naziste.
Suedia, Danemarca şi Norvegia nu intră
în Primul Război Mondial, deşi Antanta boicota Suedia din cauza relaţiilor
omerciale pe care aceasta le avea u Reichul german, iar Norvegia trimite
flotele comerciale împotriva Puterilor Centrale. Cu toate acestea, statutul de
nealiniere al ţărilor scandinave nu a fost niciodată încălcat de nici una
dintre părţi, iar după război nu au existat tulburări sociale. În perioada
interbelică, monarhiile scandinave devin democraţii parlamentare şi se dezvoltă
rapid ca state prospere. Majoritatea social-democrată reduce efectele crizei
economice asupra populaţiei, prin creşterea serviciilor de stat.
Finlanda rămâne un caz special în lumea
scandinavă, din cauza vecinătăţii sale cu Rusia. Ca fost dominion al imperiului
ţarist, Finlanda profită de tulburările provocate de Revoluţia Rusă, şi la 6
decembrie 1917 îşi declară independenţa. În ciuda Tratatului de Neagresiune
semnat în 1932, relaţia cu Uniunea Sovietică rămâne tensionată şi, după Pactul
de Neagresiune Germano-Sovietic, cu acordul tacit al Germaniei, Armata Roşie
invadează Finlanda la 30 noiembrie 1939, pentru a împiedica eventuale
ameninţări germane prin Scandinavia la adresa Uniunii Sovietice. Însă
sovieticii câştigă Războiul de iarnă numai după ce bombardează oraşele
finlandeze şi duc lupte cu mari pierderi, ocupând doar 10% din teritoriul
Finlandei, în timp ce puterile occidentale ameninţau cu intervenţia. După
invazia lui Hitler în Uniunea Sovietică în 1941, Finlanda se aliază cu Germania
nazistă împotriva acesteia.
Suedia iese nevătămată din cel de Al
Doilea Război Mondial. Făcând concesii în faţa Germaniei naziste, cum ar fi
permisiunea de liberă trecere a trupelor germane pe teritoriul suedez, este
lăsată în pace şi garantează azil pentru refugiaţi până la sfârşitul
războiului. Cu toate acestea, la sfârşitul lui 1943, Suedia începe să se
apropie tot mai mult de Aliaţi.
La 9 aprilie 1940, Danemarca şi Norvegia
sunt ocupate de trupele germane. În Norvegia se dezvoltă încă de la început o
mişcare de rezistenţă. Aproape 40.000 de norvegieni sunt deportaţi în lagărele
de concentrare, iar în 1942 liderul fascist norvegian Vidkun Quisling este
numit prim-ministru de către forţele de ocupaţie. În 1943, când germanii încep
deportarea evreilor din Danemarca, situaţia devine critică. Grevele şi actele
de sabotaj sunt urmate de impunerea legii marţiale. Pescarii danezi ascund 7.900
de evrei în istmurile Suediei. În mai 1945, Danemarca este eliberată de trupele
britanice fără nici un foc de armă. De asemenea, forţele de ocupaţie germane
din Norvegia se predau fără a opune rezistenţă.
